Parintele Cleopa ,,Fara de smerenie nu te vei mantui!,,

  

Ce este smerenia ? Cate feluri de smerenie exista ? Cum se dobandeste ?

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. 

Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. 

Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii.

  Sã va povestesc ce îmi adusei aminte.

 Odatã vorbeam de smerenie.

 Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle.

 Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. 

Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”.

Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. 

El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. 

Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”.

Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. 

La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? 

Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. 

De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. 

Vedeţi smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! 

Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. 

Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. 

Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. 

Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. 

Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. 

Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. 

Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.
De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. 

De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. 

Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. 

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. 

Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. 

Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. 

Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie.

 Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. 

Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. 

Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. 

Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. 

Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE