Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri

Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri: cei ce lucrează la mântuirea lor și cei ce deja L-au părăsit pe Hristos, lucrând cele ale oamenilor.

Vin vremuri grele, deoarece fărădelegile s-au înmulțit, iar dragostea din inimile oamenilor s-a răcit mult. Se roagă, așa este, este plină biserica, însă inima este pustie, fără Dumnezeu. Mândria și ura au ajuns la cote alarmante.

De aceea, trebuie să înțelegem ce vremuri vin. Trebuie să ne punem la adăpost cu toate, nu numai cu rezerve de hrană, care curând vor dispărea, ci și să-L căutăm pe Hristos, lucrând virtuțile și lăsând lumea cu ale ei: petreceri și distracții.

Să ne fie, ca pernă de căpătâi, Sfânta Scriptură, citind zilnic câte un capitol; Psaltirea, citind zilnic câte o catismă; un Acatist, două – cine este mai vrednic.

Trebuie știut faptul că rugăciunea trebuie să fie permanentă: oră de oră, minut de minut.

Rugăciunea scurtă: „Doamne, miluiește-mă.” „Doamne, iartă-mă.” „Iisuse, Îndurate, și mă miluiește.” „Iisuse Hristoase, miluiește familia mea, țara aceasta.”

Postul să fie regulă sfântă: miercuri și vineri. Bine ar fi și luni, pentru cei ce sunt mai vrednici.

Să-L rugăm pe Domnul să fie cu noi în vremea prigoanei ce stă la ușă. Nu atunci, în vremea foametei și a prigoanei, ci acum.

Făcând nu numai rugăciune, ci și lucrând fapte de milostenie. Căci fără fapta milei, rugăciunea nu ajunge la Hristos.

Hristos ne cere jertfa inimii: mila și dragostea față de cel în lipsă, bolnav, neputincios.

Trăind în sfințenie, căci Harul, de îndată ce bârfim, osândim, urâm, nu iertăm, judecăm, se îndepărtează și rămânem goi, seci, uscați, împietriți.

Să ne rugăm pentru cei ce suferă în război, căci sunt de sângele lui Hristos, botezați în Sfântul Duh.

Fapta milei, a dragostei față de aproapele, este datorie. Așa zice Hristos: suntem datori să ne rugăm pentru aproapele care suferă, să stăm departe de a judeca, căci toate sunt îngăduite după Voia Lui cea mare.

Maica Filofteia

 

 

Duhul ( demonul) intristarii care ucide incet si sigur sufletul

 

„În afară de acea întristare care izvorăște din pocăința mântuitoare, sau din râvna pentru desăvârșire, sau din dorința bunurilor viitoare, orice întristare, ca una lumească și aducătoare de moarte, trebuie respinsă; tot așa cum duhul desfrânării, al iubirii de arginți sau al mâniei trebuie alungat cu totul din inimile noastre.”

Ioan Casian Romanul

      „Viermele din inimă”

Întristarea are multe denumiri: supărare, mâhnire, jale, durere, melancolie, deznădejde. Uneori întristarea este numită și akedie (deznădejde), deși majoritatea Sfinților Părinți fac deosebire între aceste două patimi. De ce — despre aceasta vom vorbi puțin mai jos. În prezent, întristarea este numită cel mai adesea depresie. Depresia, anxietatea (care este și ea o manifestare a depresiei), sunt numite de psihiatri și psihoterapeuți cancerul secolului XXI, ciuma vremurilor noastre. Și, deși în lumea contemporană unele patimi au atins proporții nemaivăzute, întristarea, deznădejdea și pierderea sensului vieții au căpătat caracterul unei adevărate epidemii. Cuviosul Nil Sinaitul numește întristarea „vierme în inimă”. Această patimă, asemenea cancerului, îl roade pe om din interior și îl poate duce la epuizare totală (iar uneori chiar la moarte), dacă nu începe să lupte împotriva ei.

Ca orice patimă, întristarea are o origine pe deplin firească. Durerea, suferința, necazul, plânsul sunt reacții emoționale obișnuite ale omului la anumite împrejurări grele ale vieții. De exemplu, atunci când moare o persoană apropiată, rareori cineva poate rămâne nepăsător și indiferent față de acest lucru. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a plâns când a venit la mormântul prietenului Său Lazăr. El „S-a tulburat cu duhul și S-a întristat” și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au zis: „Doamne, vino și vezi.” Și Iisus a lăcrimat. Deci ziceau iudeii: „Iată cât îl iubea” (Ioan 11, 33–36).

Nu putem rămâne indiferenți în fața unor zguduiri grele. Emoțiile noastre ne ajută, în primul rând, să traversăm stresul, iar în al doilea rând, să ne mobilizăm forțele pentru a lupta cu dificultățile, să ne determine să întreprindem anumite acțiuni. Rău este însă atunci când emoțiile ajung să ne stăpânească. Când intrăm într-o stare prelungită de întristare, nu mai este mult până la depresie.

Ce este patima întristării, depresia? Este o stare prelungită și dureroasă a sufletului. Întristarea devine o dependență, începem să-i slujim, iar ea, asemenea oricărui idol, cere jertfe. Omul care s-a aflat într-o stare de depresie și a reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o depășească își amintește cu groază de trecutul său, ca de un coșmar. Tot ceea ce îl preocupa atunci i se înfățișa ca o problemă monstruoasă, iar mai târziu i se pare ridicol și absurd.

Și, în general vorbind, întristarea este o ușoară tulburare a minții; în depresie, omul nu mai este capabil să evalueze în mod adecvat împrejurările vieții, oamenii și pe sine însuși. Ce gânduri se învârt de obicei în mintea celui care suferă de întristare?

„Totul este rău, în viața mea nu există nimic bun; nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă înțelege; în viața mea nu există niciun sens.”

Și, desigur, nu lipsește nici autoflagelarea:

„Eu sunt cel mai nefericit, sunt un ratat, sunt un om prost și inutil, le aduc oamenilor numai suferință.”

În toate aceste stări, ceea ce este cel mai îngrijorător și absurd este caracterul categoric al judecăților: totul, nimic, nimeni, cel mai și așa mai departe.

Pentru orice om sănătos și lucid, care nu se află într-o stare de depresie prelungită, este limpede că nu poate fi totul rău. Este un absurd, o absurditate. Fiecare om are posibilități de a trăi și de a fi fericit. Pur și simplu, omul deprimat nu vrea cu încăpățânare să observe acest lucru.

Cu siguranță, el are sănătate (într-o măsură mai mare sau mai mică), mâini, picioare, cap, organe de simț, are o anumită ocupație, o muncă, are aptitudini, deprinderi, are oameni apropiați, rude și prieteni și, prin urmare, are posibilitatea de a iubi și de a fi iubit. Și acest lucru îl înțelege orice om.

Și este limpede ca doi și cu doi fac patru: în omul care suferă de întristare nu vorbește rațiunea lui, ci altcineva.

Cine?

Patima lui, care i-a pus stăpânire pe suflet și pe conștiință.

Dar, după cum ne amintim, patimile nu sunt o parte constitutivă, o proprietate a sufletului nostru; ele vin din afară, iar noi doar le lăsăm să intre în suflet.

Acum este limpede cine ne șoptește gândurile despre lipsa de sens a vieții și despre deplina noastră neputință?

Demonul întristării.

Iar noi îl ascultăm supuși, luând „mesajele” lui drept propriile noastre gânduri.

Aici trebuie să ne amintim cum trebuie să luptăm împotriva gândurilor rele — despre aceasta s-a vorbit deja în articolul „Lupta cu gândurile”. Principiul este același: să nu le considerăm ale noastre și să nu le permitem să intre în casa sufletului nostru. Iar dacă ele se află deja aici, trebuie să le alungăm cu mătura și, cât mai repede, să așezăm în locul lor alți „chiriași”, adică gânduri luminoase și bune.

Pericolul întristării și al depresiei constă în faptul că este o patimă și, prin urmare, acționează asemenea oricăreia dintre cele opt patimi. Pe de o parte, îl chinuie pe om (amintiți-vă: patimă înseamnă suferință), iar pe de altă parte, îi oferă o mulțime de senzații plăcute; altfel, nimeni nu s-ar prinde în cârligul diavolului.

Și celui care suferă de întristare, oricât de ciudat ar părea, îi place într-un anumit fel captivitatea dulce a patimii.

„Nimic nu îmbată precum vinul suferinței!” — scria Balzac.

Și tocmai de aceea este foarte greu să ieși din această stare. De aceea, consolările celor apropiați funcționează atât de prost: omul nu așteaptă vindecare, ci senzațiile plăcute pe care i le oferă consolarea și autocompătimirea, fără să dorească de fapt să fie consolat.

Întristarea poate într-adevăr să îmbete, asemenea vinului, asemenea unui drog, iar pentru omul deprimat este plăcut să se afle în această mlaștină caldă și comodă, deși, desigur, o asemenea stare îi provoacă suferință și îl conduce spre autodistrugere.

În plus, repet, ieșirea din întristare nu este ușoară; este o muncă, iar pentru unii este mai ușor să se lase purtați de valuri.

Iată de ce foarte adesea oamenii leneși, care nu sunt obișnuiți cu munca, suferă de depresie și melancolie.

Tipurile de întristare

Întristarea, desigur, nu apare din senin. Să analizăm principalele cauze ale apariției acestei patimi.

S-a spus deja de mai multe ori că la baza unei patimi se poate afla o altă patimă care o precede. Înaintea întristării se află mânia și, prin urmare, ea poate servi drept cauză a depresiei.

De ce?

Să ne amintim ce sentimente trăim după o ceartă, după o clarificare iritată a relațiilor. Suntem cuprinși de rușine, de gol interior, adesea de akedie și deznădejde; ne este rușine de asprimea și lipsa noastră de stăpânire de sine.

Se întâmplă ca mânia să nască resentimentul, să rănească iubirea de sine; nu putem ierta mult timp, iar acest sentiment de iritare, de ofensă și de ranchiună duce la întristare și la o stare sufletească sumbră.

Foarte des putem întâlni oameni care consideră că toți cei din jur le datorează ceva și că toți cei din jur sunt vinovați.

Dar pentru omul ortodox ar trebui să fie exact invers: nu ceilalți îmi datorează mie, ci eu le datorez tuturor; nu toți sunt vinovați pentru necazurile mele, ci eu însumi sunt vinovat pentru problemele mele.

Când omul va trăi după acest principiu, îi va fi ușor să facă față și deznădejdii; va vedea cum viața și relațiile sale cu cei apropiați se îndreaptă.

Iar a gândi că toți îmi datorează ceva și că toți sunt vinovați este psihologia tipică a unui om care se consideră un ratat.

Întristarea și depresia sunt boala oamenilor nevrotici, adică a celor dezechilibrați, care nu se pot stăpâni pe ei înșiși. La asemenea oameni, perioada de excitare, de înălțare, de izbucnire emoțională, uneori și de mânie și iritare, este urmată de tristețe, apatie și deznădejde.

Dar mânia, dezechilibrul și nevroza sunt doar una dintre cauzele depresiei.

Întristarea prelungită poate fi provocată de împrejurări grele ale vieții, adesea de moartea celor apropiați sau de boală, precum și de alte zguduiri.

Depresia poate avea și un caracter ereditar, dacă părinții unei persoane deprimate au suferit de nevroză sau melancolie.

Dar trebuie spus că ereditatea nu reprezintă, în acest caz, un factor de neînlăturat; trebuie pur și simplu să știm acest lucru, deoarece „cine este prevenit este și înarmat”.

Deși întristarea poate fi provocată de o anumită nenorocire sau suferință, evenimentele grele nu reprezintă cauza întristării, ci doar au provocat-o.

Cauza se află întotdeauna în omul însuși, în modul în care acesta percepe evenimentele vieții.

Pentru că există un fapt stabilit: depresia nu depinde de împrejurările vieții și de mediul în care trăiește omul; cauza ei nu este întotdeauna externă, ci internă.

Despre aceasta mărturisesc datele statistice.

Cel mai ridicat procent de depresii și sinucideri nu se găsește în țările sărace din lumea a treia, ci în cele mai dezvoltate și mai bogate țări, unde nivelul de trai este foarte ridicat, iar oamenii nu mai au aproape nimic de dorit.

Unul din cinci dintre cei mai bogați oameni ai planetei suferă de depresie.

Și iată ce este cel mai uimitor: printre cerșetori și oamenii fără adăpost aproape că nu există sinucigași, deși, s-ar părea, viața lor este de așa natură încât, după cum se spune, „mai bine te-ai spânzura”!

din scrierele Sfintilor Parinti ( extras)

 

ÎN VREMURILE DE PE URMĂ VOR RĂMÂNE CEI CARE AU HAR

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
— Mântuitorul Iisus Hristos, Matei 5, 8

Nu este suficient să spui că ești creștin. Nu este suficient să mergi la biserică, să aprinzi lumânări, să porți cruce sau să vorbești despre Dumnezeu. Dumnezeu privește inima.

„Căci nu precum vede omul vede Dumnezeu: omul se uită la față, iar Domnul Se uită la inimă.”
— 1 Regi 16, 7

Iar o inimă stăpânită de ură, mânie, desfrânare, invidie, mândrie, trufie, iubire de putere, egoism, răzbunare și bârfă nu este o inimă curățită. Omul se poate ascunde de oameni. De Dumnezeu nu se poate ascunde.

„Tu ai pus fărădelegile noastre înaintea Ta, greșelile noastre ascunse, la lumina feței Tale.”
— Psalmul 89, 8

HARUL ȘI INIMA

Sfântul Efrem Sirul vorbește despre Harul lui Dumnezeu care vine la om, dar găsește în inimă gânduri necurate și nu găsește loc pentru a Se sălășlui. De aceea Sfântul îndeamnă omul să pregătească Harului o inimă curată.

Aceasta este problema pe care foarte mulți nu vor să o vadă: nu poți păstra în inimă patima și să pretinzi că trăiești în Dumnezeu.

„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.”
— Psalmul 50

Nu cere doar să-ți fie schimbate împrejurările. Cere să-ți fie schimbată inima.

Pentru că Hristos spune:

„Dinăuntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, adulterele, desfrânările, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, nebunia. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om.”
— Marcu 7, 21–23

Așadar, problema nu este numai ceea ce se întâmplă în lume.

Problema este ceea ce locuiește în om.

FĂRĂ HAR, OMUL NU SE POATE MÂNTUI

Sfântul Macarie Egipteanul vorbește neîncetat despre nevoia sufletului de Dumnezeu și despre lucrarea Harului. Omul nu își poate da singur viața duhovnicească.

Hristos spune direct:

„Fără Mine nu puteți face nimic.”
— Ioan 15, 5

Nu spune „puțin”.

Spune:

„nimic”.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Căci prin har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.”
— Efeseni 2, 8

Harul este darul lui Dumnezeu. Dar omul trebuie să răspundă acestui dar prin credință, pocăință și schimbarea vieții.

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

Sfântul Serafim de Sarov a spus limpede care este scopul vieții creștine:

„Dobândește Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.”

Nu dobândește faimă.

Nu putere.

Nu bani.

Nu superioritate asupra altora.

Duhul Sfânt.

De aceea, întreaga viață creștină trebuie să ducă la curățirea inimii și la apropierea de Dumnezeu.

Sfântul Serafim nu îi învață pe oameni să construiască o imagine religioasă. Îi învață să dobândească Harul.

CE SPUNE PSALTIREA DESPRE OMUL CURAT?

„Cine se va sui în muntele Domnului? Și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima...”
— Psalmul 23, 3–4

Observați: curat cu inima.

Nu „cel care vorbește frumos”.

Nu „cel care pare religios”.

Nu „cel care îi judecă pe ceilalți”.

Cel curat cu inima.

Psalmistul spune:

„Fericit bărbatul, căruia nu i-a socotit Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug.”
— Psalmul 31, 2

Și:

„Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zile bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug.”
— Psalmul 33, 12–13

Aici este creștinismul practic.

Oprește răul. Curăță limba. Curăță mintea. Curăță inima.

VREMURILE DE PE URMĂ

Sfântul Ignatie Briancianinov vorbește despre vremurile de pe urmă și amintește cuvântul Sfinților Părinți că atunci cei care se mântuiesc se vor ascunde de privirile oamenilor și vor merge pe calea smerită. El vorbește și despre împuținarea „vaselor Sfântului Duh” și despre „micul rest” al celor care se mântuiesc.

Aceasta este o imagine complet diferită de religiozitatea zgomotoasă.

În vremuri de înșelare, omul trebuie să aibă discernământ.

Iar discernământul fără curățirea inimii se transformă în judecarea altora.

De aceea Hristos avertizează:

„Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită.”
— Matei 26, 41

Și:

„Luați aminte să nu vă înșele cineva.”
— Matei 24, 4

Nu întâmplător primul avertisment al lui Hristos despre sfârșitul vremurilor este despre înșelare.

CINE VA RĂMÂNE?

„Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui.”
— Psalmul 90, 1

Nu cel care are cea mai mare putere.

Nu cel care știe cele mai multe teorii.

Nu cel care strigă cel mai tare despre vremurile de pe urmă.

Ci omul care rămâne în Dumnezeu.

„Rămâneți întru Mine și Eu întru voi.”
— Ioan 15, 4

Aceasta este condiția.

Rămâneți în Hristos.

Păziți-vă inima.

„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața.”
— Pilde 4, 23

Nu ura.

Nu mânia.

Nu desfrânarea.

Nu mândria.

Nu iubirea de putere.

Nu răzbunarea.

Nu egoismul.

Nu bârfă.

Nu dușmănia.

Hristos.

Harul.

Pocăința.

Curăția inimii.

Rugăciunea.

Smerenia.

Trezvia.

Acolo este adevărata pregătire pentru vremurile de pe urmă.

„Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos.”
— Efeseni 2, 20

Și atunci când toate sprijinurile omenești se clatină, omul care și-a pus nădejdea în Dumnezeu nu rămâne singur.

„Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?”
— Psalmul 26, 1

Fără Dumnezeu nu putem. Fără Har nu putem. Fără curățirea inimii nu există viață duhovnicească adevărată.

Iar cea mai importantă întrebare nu este:

„Când vor veni vremurile de pe urmă?”

Ci:

„În ce stare mă va găsi Dumnezeu?”