Sfantul Paisie Aghioritul : „Nu cumva să spui că va fi război, sau că se va face a Doua Venire pentru care și trebuie să ne pregătim, ca nu cumva să se mâhnească oamenii.”

 

„Nu cumva să spui că va fi război, sau că se va face a Doua Venire pentru care și trebuie să ne pregătim, ca nu cumva să se mâhnească oamenii.”

În acest scurt fragment, Sfântul Paisie redă, cu o ironie fină și dureroasă, mentalitatea celor care preferă să tacă în fața realităților esențiale. Prin aceste cuvinte, el scoate la lumină trei aspecte fundamentale:

1. Nevoia urgentă de pregătire
Sfântul subliniază că discuția despre războaie sau despre A doua Venire a Mântuitorului nu are scopul de a panica, ci de a mobiliza. El spune clar: „pentru care și trebuie să ne pregătim”. Ascunderea acestor realități sub preș, din dorința de a nu crea disconfort, îi lasă pe oameni complet nepregătiți din punct de vedere duhovnicesc în fața încercărilor.

2. Capcana evitării mâhnirii cu orice preț
Să nu-i mâhnim pe oameni, să nu-i întristăm, să-i lăsăm în pacea lor – aceasta este lozinca pe care Sfântul Paisie o critică. El arată că o astfel de „menajare” este de fapt o formă de adormire a conștiinței. Oamenii sunt lăsați să creadă că totul este perfect, ignorând faptul că viața pe pământ este o luptă și că sufletul are nevoie de trezvie, spovedanie și pocăință constantă.

3. Realismul duhovnicesc în fața „băbismului” modern
Sfântul asimila această atitudine cu comportamentul acelor bătrâne care refuză să audă de boală sau moarte, pretinzând că dacă nu vorbesc despre ele, acestea nu există. Sfântul Paisie ne cere să privim adevărul în față: lumea trece prin transformări, Scriptura se împlinește, iar datoria creștinului nu este să fugă de realitate, ci să o întâmpine cu demnitate, curaj și credință în Dumnezeu.

Adevărul nu trebuie îndulcit sau ascuns din motive de falsă protecție. A vorbi despre lucrurile grele care vor veni peste lume este un act de responsabilitate. Doar fiind conștienți de vremurile în care trăim, ne putem pregăti sufletele așa cum se cuvine, fără frică, ci cu nădejde tare în Hristos.

Cum ne pregătim pentru a nu fi înșelați de duhul lui Antihrist

Dobândirea Duhului Sfânt, trezvia și pregătirea sufletului pentru vremurile de încercare
1. Adevărata pregătire nu este frica de Antihrist, ci dobândirea Duhului Sfânt

Când vorbim despre înșelarea duhovnicească și despre duhul lui Antihrist, trebuie să pornim de la ceea ce ne învață Sfinții Părinți, nu de la fricile oamenilor, de la zvonuri sau de la interpretări spectaculoase ale evenimentelor lumii.

Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Aceasta nu este o formulare personală și nici o idee adăugată ulterior învățăturii ortodoxe. Este învățătura exprimată limpede de Sfântul Serafim de Sarov în convorbirea sa cu Nikolai Motovilov, unul dintre textele fundamentale ale spiritualității ortodoxe ruse.

Sfântul Serafim spune:

„Adevăratul scop al vieții noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”

Sfântul Serafim de Sarov, Convorbire cu N. A. Motovilov despre scopul vieții creștine; traducere în română a pasajului din textul rusesc.

Sfântul explică apoi un lucru esențial: rugăciunea, postul, privegherea, milostenia și celelalte fapte bune săvârșite pentru Hristos sunt mijloace prin care căutăm dobândirea harului Duhului Sfânt. Nu simpla executare exterioară a unor practici religioase reprezintă scopul ultim al vieții noastre.

Aici trebuie să înțelegem adevărul în profunzime.

Un om poate posti și, în același timp, să-și hrănească mândria. Poate rosti multe rugăciuni, dar să păstreze ura în inimă. Poate vorbi despre sfârșitul lumii, despre Antihrist și despre semnele vremurilor, fără să-și cerceteze propriile patimi. Poate cunoaște numeroase texte religioase și totuși să nu trăiască potrivit poruncilor lui Hristos.

Prin urmare, nici cunoașterea informațiilor despre Antihrist, nici frica de evenimentele viitoare și nici înmulțirea mecanică a practicilor religioase nu constituie, prin ele însele, dovada pregătirii duhovnicești.

Trebuie să ne întrebăm dacă viața noastră se schimbă prin pocăință, dacă ne luptăm cu păcatul, dacă învățăm să iertăm, dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu și dacă ne străduim să împlinim poruncile lui Hristos.

Aceasta este direcția în care ne îndreaptă Sfântul Serafim de Sarov: nu spre o viață dominată de spaima de Antihrist, ci spre dobândirea harului Duhului Sfânt.
2. De ce nu este suficient să cunoaștem semnele lui Antihrist

Domnul Iisus Hristos ne avertizează:


„Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” — Matei 24, 24

Acest avertisment arată gravitatea înșelării. Nu orice manifestare impresionantă vine de la Dumnezeu și nu orice persoană care vorbește despre lumină, pace sau spiritualitate trebuie crezută fără cercetare.

Dar care este răspunsul ortodox la această primejdie?

Nu panica. Nu curiozitatea bolnăvicioasă față de viitor. Nu alcătuirea unor liste nesfârșite de presupuşi antihriști. Răspunsul este viața în harul Duhului Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel scrie:

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea.” — Galateni 5, 22–23

Acestea nu sunt simple calități omenești, desprinse de Dumnezeu, ci roade ale lucrării Duhului Sfânt în om.

În tradiția ortodoxă, discernământul nu se reduce la inteligență, cultură religioasă sau capacitatea de a identifica contradicții. El presupune și curățirea inimii de patimi, rugăciune și luminarea minții prin har. Un material teologic publicat de portalul grecesc Pemptousia subliniază tocmai centralitatea dobândirii Duhului Sfânt în spiritualitatea patristică.


Adevărul trebuie spus fără îndulcire: omul poate cunoaște multe despre înșelare și totuși să fie înșelat. Poate demasca minciuna altora, dar să nu-și recunoască propria mândrie. Poate denunța răul, dar să-l reproducă prin ură, dispreț și nedreptate.

De aceea, pregătirea trebuie să înceapă în interiorul nostru.
3. Înșelarea duhovnicească: când minciuna este primită drept adevăr

Sfântul Ignatie Briancianinov tratează această problemă în lucrarea sa Despre înșelare. El scrie:

„Înșelarea este însușirea de către om a minciunii, luată de el drept adevăr.”

Această definiție trebuie luată în serios. Înșelarea poate începe atunci când omul ajunge să considere adevărate propriile impresii, dorințe sau interpretări, fără să le cerceteze în lumina credinței.

În scrierile sale ascetice, Sfântul Ignatie avertizează și asupra pericolului de a te considera deja eliberat de înșelare. Omul care se crede imun la rătăcire poate deveni tocmai prin această încredere excesivă mai vulnerabil.

De aici rezultă o regulă fundamentală: nu trebuie să confundăm certitudinea personală cu adevărul dumnezeiesc.

Nici emoția intensă, nici un vis, nici o presupusă descoperire, nici o experiență neobișnuită nu constituie automat dovada unei lucrări a Duhului Sfânt.

Sfântul Serafim de Sarov, în convorbirea consemnată de Motovilov, arată că este necesară deosebirea între lucrarea autentică a harului și ceea ce omul își închipuie că ar fi o asemenea lucrare. Textul avertizează împotriva căutării independente a unor experiențe spirituale, fără îndrumare duhovnicească autentică.
Așadar, creștinul nu trebuie să urmărească senzații extraordinare și nici să se considere ales pentru că a avut anumite trăiri. El trebuie să caute pocăința, smerenia, curăția inimii și împlinirea poruncilor.

Harul Duhului Sfânt nu este o experiență pe care omul o poate fabrica, controla sau revendica drept proprietate personală. Este darul lui Dumnezeu.

4. Trezvia: paza minții și a inimii

În tradiția ascetică ortodoxă, trezvia înseamnă atenție duhovnicească, paza gândurilor și a inimii, precum și vigilență față de patimile care pot întuneca judecata.

Sfântul Isihie al Ierusalimului, citat într-un material ortodox despre învățătura Sfântului Ignatie Briancianinov, descrie trezvia ca pe o lucrare care, practicată cu stăruință și cu ajutorul lui Dumnezeu, îl ajută pe om să se elibereze de gândurile și faptele păcătoase.

Ce înseamnă aceasta în viața concretă?

Înseamnă să nu primim orice gând ca pe o poruncă. Să nu urmăm orice impuls. Să nu numim inspirație dumnezeiască ceea ce poate proveni din mândrie, mânie, frică sau dorința de a avea putere asupra altora.

Înseamnă să ne cercetăm motivele: fac un lucru din dragoste pentru Dumnezeu sau pentru a fi admirat? Apăr adevărul sau vreau să-mi impun voința? Îmi doresc îndreptarea aproapelui sau satisfacția de a-l umili?

Aceste întrebări nu înlocuiesc discernământul doctrinar, dar ne ajută să nu folosim religia pentru a ne justifica patimile.

Și mai înseamnă să fim atenți la cei care pretind că dețin puteri speciale, că pot garanta mântuirea altora sau că trebuie urmați fără nicio cercetare. Prestigiul, vârsta, popularitatea și reputația religioasă nu înlocuiesc adevărul și nici nu fac o persoană infailibilă.

5. Cum se dobândește harul Duhului Sfânt

Sfântul Serafim de Sarov ne oferă aici un răspuns esențial. El nu separă dobândirea Duhului Sfânt de viața creștină concretă, ci arată că rugăciunea, postul, privegherea, milostenia și celelalte fapte bune săvârșite pentru Hristos sunt mijloace ale acestei lucrări.

Prin urmare, pregătirea sufletului presupune:

Pocăință sinceră. Recunoașterea propriilor păcate, fără justificări și fără transferarea întregii responsabilități asupra altora.

Rugăciune statornică. Nu numai rostirea cuvintelor, ci întoarcerea minții și a inimii către Dumnezeu.

Post și înfrânare. Practicate cu discernământ, potrivit rânduielii Bisericii și puterilor omului, nu ca mijloace de mândrie.

Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În viața sacramentală a Bisericii, cu pregătirea și îndrumarea duhovnicească necesare.

Milostenie și împlinirea poruncilor. Credința trebuie să se manifeste prin fapte, nu doar prin declarații.

Smerenie și discernământ. Refuzul de a considera propriile opinii drept revelații și disponibilitatea de a ne îndrepta atunci când greșim.

Acestea nu sunt tehnici prin care omul îl obligă pe Dumnezeu să-i dea harul. Nu putem cumpăra harul prin numărul rugăciunilor și nici nu putem pretinde că am dobândit Duhul Sfânt numai pentru că îndeplinim anumite practici.

Dumnezeu este Cel care dăruiește harul. Omul este chemat să răspundă prin credință, pocăință, ascultare de poruncile lui Hristos și participare la viața Bisericii.

6. Cum recunoaștem roadele unei vieți trăite în Duhul Sfânt

Nu trebuie să ne atribuim cu ușurință o stare de sfințenie. Totuși, Sfânta Scriptură ne oferă criterii pentru a cerceta direcția în care se îndreaptă viața noastră.

Sfântul Apostol Pavel numește roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Galateni 5, 22–23).

Aceste roade ne îndeamnă la o cercetare sinceră.

Putem vorbi despre adevăr și totuși să mințim? Putem predica smerenia și să ne considerăm superiori tuturor? Putem vorbi despre Hristos și să disprețuim poruncile Sale? Putem pretinde că apărăm credința, dar să ne hrănim din ură?

Asemenea contradicții trebuie cercetate cu seriozitate. Nu înseamnă că orice om care se luptă cu o patimă este lipsit de har; viața creștină presupune luptă și ridicare după cădere. Înseamnă însă că nu trebuie să confundăm declarațiile religioase cu maturitatea duhovnicească.

Nici pacea nu trebuie confundată cu indiferența față de rău, nici iubirea cu acceptarea minciunii.

Creștinul este chemat să rămână în adevăr și să se ferească de rău, fără să transforme lupta pentru adevăr într-o justificare a propriilor patimi.

7. Ce trebuie să facem în fața înșelării vremurilor din urmă

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să cercetăm duhurile, să păstrăm dreapta credință și să rămânem statornici în Hristos. Ea nu ne autorizează să transformăm fiecare eveniment într-o profeție certă sau să stabilim, fără temei, identitatea lui Antihrist.

În I Ioan 4, 1 citim:

„Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu.”

Acest îndemn cere discernământ, nu credulitate și nici suspiciune necontrolată.
Concluzie: dobândirea Duhului Sfânt este centrul pregătirii noastre

Adevărul pe care trebuie să-l păstrăm este acesta: nu frica de Antihrist este scopul vieții creștine, ci dobândirea Duhului Sfânt și unirea cu Dumnezeu prin har.

Sfântul Serafim de Sarov a formulat limpede această învățătură. Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează asupra pericolului de a nu  primi minciuna drept adevăr.

 Tradiția ascetică ne îndeamnă la trezvie, smerenie și paza inimii. Iar Apostolul Pavel ne arată roadele lucrării Duhului Sfânt în om.

De aceea, să nu ne mulțumim cu informația religioasă. Să nu ne mulțumim cu aparența evlaviei. Să nu credem că suntem pregătiți doar pentru că știm să vorbim despre Antihrist.

Să ne pocăim. Să ne rugăm. Să participăm la viața sacramentală a Bisericii. Să ne luptăm cu mândria, ura, invidia și slava deșartă. Să împlinim poruncile lui Hristos și să cerem de la Dumnezeu harul Duhului Sfânt.

Nu putem pretinde că harul ne aparține și nici că am ajuns la o stare în care nu mai putem cădea. Putem însă să ne smerim, să ne ridicăm după cădere și să perseverăm în credință.

Adevărata pregătire pentru vremurile de înșelare este pregătirea sufletului pentru Dumnezeu. Nu să trăim cu ochii fixați asupra lui Antihrist, ci să ne păstrăm inima îndreptată către Hristos; nu să ne hrănim din frică, ci să căutăm harul; nu să ne socotim deja luminați, ci să cerem luminarea Duhului Sfânt.

Iar rugăciunea noastră să fie simplă și sinceră: Doamne, luminează-ne mintea, curățește-ne inima, arată-ne rătăcirile noastre și nu ne lăsa să confundăm minciuna cu adevărul. Întărește-ne în credință și învață-ne să împlinim voia Ta.

Doamne, Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Maica Filofteia

Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri

Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri: cei ce lucrează la mântuirea lor și cei ce deja L-au părăsit pe Hristos, lucrând cele ale oamenilor.

Vin vremuri grele, deoarece fărădelegile s-au înmulțit, iar dragostea din inimile oamenilor s-a răcit mult. Se roagă, așa este, este plină biserica, însă inima este pustie, fără Dumnezeu. Mândria și ura au ajuns la cote alarmante.

De aceea, trebuie să înțelegem ce vremuri vin. Trebuie să ne punem la adăpost cu toate, nu numai cu rezerve de hrană, care curând vor dispărea, ci și să-L căutăm pe Hristos, lucrând virtuțile și lăsând lumea cu ale ei: petreceri și distracții.

Să ne fie, ca pernă de căpătâi, Sfânta Scriptură, citind zilnic câte un capitol; Psaltirea, citind zilnic câte o catismă; un Acatist, două – cine este mai vrednic.

Trebuie știut faptul că rugăciunea trebuie să fie permanentă: oră de oră, minut de minut.

Rugăciunea scurtă: „Doamne, miluiește-mă.” „Doamne, iartă-mă.” „Iisuse, Îndurate, și mă miluiește.” „Iisuse Hristoase, miluiește familia mea, țara aceasta.”

Postul să fie regulă sfântă: miercuri și vineri. Bine ar fi și luni, pentru cei ce sunt mai vrednici.

Să-L rugăm pe Domnul să fie cu noi în vremea prigoanei ce stă la ușă. Nu atunci, în vremea foametei și a prigoanei, ci acum.

Făcând nu numai rugăciune, ci și lucrând fapte de milostenie. Căci fără fapta milei, rugăciunea nu ajunge la Hristos.

Hristos ne cere jertfa inimii: mila și dragostea față de cel în lipsă, bolnav, neputincios.

Trăind în sfințenie, căci Harul, de îndată ce bârfim, osândim, urâm, nu iertăm, judecăm, se îndepărtează și rămânem goi, seci, uscați, împietriți.

Să ne rugăm pentru cei ce suferă în război, căci sunt de sângele lui Hristos, botezați în Sfântul Duh.

Fapta milei, a dragostei față de aproapele, este datorie. Așa zice Hristos: suntem datori să ne rugăm pentru aproapele care suferă, să stăm departe de a judeca, căci toate sunt îngăduite după Voia Lui cea mare.

Maica Filofteia

 

 

Duhul ( demonul) intristarii care ucide incet si sigur sufletul

 

„În afară de acea întristare care izvorăște din pocăința mântuitoare, sau din râvna pentru desăvârșire, sau din dorința bunurilor viitoare, orice întristare, ca una lumească și aducătoare de moarte, trebuie respinsă; tot așa cum duhul desfrânării, al iubirii de arginți sau al mâniei trebuie alungat cu totul din inimile noastre.”

Ioan Casian Romanul

      „Viermele din inimă”

Întristarea are multe denumiri: supărare, mâhnire, jale, durere, melancolie, deznădejde. Uneori întristarea este numită și akedie (deznădejde), deși majoritatea Sfinților Părinți fac deosebire între aceste două patimi. De ce — despre aceasta vom vorbi puțin mai jos. În prezent, întristarea este numită cel mai adesea depresie. Depresia, anxietatea (care este și ea o manifestare a depresiei), sunt numite de psihiatri și psihoterapeuți cancerul secolului XXI, ciuma vremurilor noastre. Și, deși în lumea contemporană unele patimi au atins proporții nemaivăzute, întristarea, deznădejdea și pierderea sensului vieții au căpătat caracterul unei adevărate epidemii. Cuviosul Nil Sinaitul numește întristarea „vierme în inimă”. Această patimă, asemenea cancerului, îl roade pe om din interior și îl poate duce la epuizare totală (iar uneori chiar la moarte), dacă nu începe să lupte împotriva ei.

Ca orice patimă, întristarea are o origine pe deplin firească. Durerea, suferința, necazul, plânsul sunt reacții emoționale obișnuite ale omului la anumite împrejurări grele ale vieții. De exemplu, atunci când moare o persoană apropiată, rareori cineva poate rămâne nepăsător și indiferent față de acest lucru. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a plâns când a venit la mormântul prietenului Său Lazăr. El „S-a tulburat cu duhul și S-a întristat” și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au zis: „Doamne, vino și vezi.” Și Iisus a lăcrimat. Deci ziceau iudeii: „Iată cât îl iubea” (Ioan 11, 33–36).

Nu putem rămâne indiferenți în fața unor zguduiri grele. Emoțiile noastre ne ajută, în primul rând, să traversăm stresul, iar în al doilea rând, să ne mobilizăm forțele pentru a lupta cu dificultățile, să ne determine să întreprindem anumite acțiuni. Rău este însă atunci când emoțiile ajung să ne stăpânească. Când intrăm într-o stare prelungită de întristare, nu mai este mult până la depresie.

Ce este patima întristării, depresia? Este o stare prelungită și dureroasă a sufletului. Întristarea devine o dependență, începem să-i slujim, iar ea, asemenea oricărui idol, cere jertfe. Omul care s-a aflat într-o stare de depresie și a reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o depășească își amintește cu groază de trecutul său, ca de un coșmar. Tot ceea ce îl preocupa atunci i se înfățișa ca o problemă monstruoasă, iar mai târziu i se pare ridicol și absurd.

Și, în general vorbind, întristarea este o ușoară tulburare a minții; în depresie, omul nu mai este capabil să evalueze în mod adecvat împrejurările vieții, oamenii și pe sine însuși. Ce gânduri se învârt de obicei în mintea celui care suferă de întristare?

„Totul este rău, în viața mea nu există nimic bun; nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă înțelege; în viața mea nu există niciun sens.”

Și, desigur, nu lipsește nici autoflagelarea:

„Eu sunt cel mai nefericit, sunt un ratat, sunt un om prost și inutil, le aduc oamenilor numai suferință.”

În toate aceste stări, ceea ce este cel mai îngrijorător și absurd este caracterul categoric al judecăților: totul, nimic, nimeni, cel mai și așa mai departe.

Pentru orice om sănătos și lucid, care nu se află într-o stare de depresie prelungită, este limpede că nu poate fi totul rău. Este un absurd, o absurditate. Fiecare om are posibilități de a trăi și de a fi fericit. Pur și simplu, omul deprimat nu vrea cu încăpățânare să observe acest lucru.

Cu siguranță, el are sănătate (într-o măsură mai mare sau mai mică), mâini, picioare, cap, organe de simț, are o anumită ocupație, o muncă, are aptitudini, deprinderi, are oameni apropiați, rude și prieteni și, prin urmare, are posibilitatea de a iubi și de a fi iubit. Și acest lucru îl înțelege orice om.

Și este limpede ca doi și cu doi fac patru: în omul care suferă de întristare nu vorbește rațiunea lui, ci altcineva.

Cine?

Patima lui, care i-a pus stăpânire pe suflet și pe conștiință.

Dar, după cum ne amintim, patimile nu sunt o parte constitutivă, o proprietate a sufletului nostru; ele vin din afară, iar noi doar le lăsăm să intre în suflet.

Acum este limpede cine ne șoptește gândurile despre lipsa de sens a vieții și despre deplina noastră neputință?

Demonul întristării.

Iar noi îl ascultăm supuși, luând „mesajele” lui drept propriile noastre gânduri.

Aici trebuie să ne amintim cum trebuie să luptăm împotriva gândurilor rele — despre aceasta s-a vorbit deja în articolul „Lupta cu gândurile”. Principiul este același: să nu le considerăm ale noastre și să nu le permitem să intre în casa sufletului nostru. Iar dacă ele se află deja aici, trebuie să le alungăm cu mătura și, cât mai repede, să așezăm în locul lor alți „chiriași”, adică gânduri luminoase și bune.

Pericolul întristării și al depresiei constă în faptul că este o patimă și, prin urmare, acționează asemenea oricăreia dintre cele opt patimi. Pe de o parte, îl chinuie pe om (amintiți-vă: patimă înseamnă suferință), iar pe de altă parte, îi oferă o mulțime de senzații plăcute; altfel, nimeni nu s-ar prinde în cârligul diavolului.

Și celui care suferă de întristare, oricât de ciudat ar părea, îi place într-un anumit fel captivitatea dulce a patimii.

„Nimic nu îmbată precum vinul suferinței!” — scria Balzac.

Și tocmai de aceea este foarte greu să ieși din această stare. De aceea, consolările celor apropiați funcționează atât de prost: omul nu așteaptă vindecare, ci senzațiile plăcute pe care i le oferă consolarea și autocompătimirea, fără să dorească de fapt să fie consolat.

Întristarea poate într-adevăr să îmbete, asemenea vinului, asemenea unui drog, iar pentru omul deprimat este plăcut să se afle în această mlaștină caldă și comodă, deși, desigur, o asemenea stare îi provoacă suferință și îl conduce spre autodistrugere.

În plus, repet, ieșirea din întristare nu este ușoară; este o muncă, iar pentru unii este mai ușor să se lase purtați de valuri.

Iată de ce foarte adesea oamenii leneși, care nu sunt obișnuiți cu munca, suferă de depresie și melancolie.

Tipurile de întristare

Întristarea, desigur, nu apare din senin. Să analizăm principalele cauze ale apariției acestei patimi.

S-a spus deja de mai multe ori că la baza unei patimi se poate afla o altă patimă care o precede. Înaintea întristării se află mânia și, prin urmare, ea poate servi drept cauză a depresiei.

De ce?

Să ne amintim ce sentimente trăim după o ceartă, după o clarificare iritată a relațiilor. Suntem cuprinși de rușine, de gol interior, adesea de akedie și deznădejde; ne este rușine de asprimea și lipsa noastră de stăpânire de sine.

Se întâmplă ca mânia să nască resentimentul, să rănească iubirea de sine; nu putem ierta mult timp, iar acest sentiment de iritare, de ofensă și de ranchiună duce la întristare și la o stare sufletească sumbră.

Foarte des putem întâlni oameni care consideră că toți cei din jur le datorează ceva și că toți cei din jur sunt vinovați.

Dar pentru omul ortodox ar trebui să fie exact invers: nu ceilalți îmi datorează mie, ci eu le datorez tuturor; nu toți sunt vinovați pentru necazurile mele, ci eu însumi sunt vinovat pentru problemele mele.

Când omul va trăi după acest principiu, îi va fi ușor să facă față și deznădejdii; va vedea cum viața și relațiile sale cu cei apropiați se îndreaptă.

Iar a gândi că toți îmi datorează ceva și că toți sunt vinovați este psihologia tipică a unui om care se consideră un ratat.

Întristarea și depresia sunt boala oamenilor nevrotici, adică a celor dezechilibrați, care nu se pot stăpâni pe ei înșiși. La asemenea oameni, perioada de excitare, de înălțare, de izbucnire emoțională, uneori și de mânie și iritare, este urmată de tristețe, apatie și deznădejde.

Dar mânia, dezechilibrul și nevroza sunt doar una dintre cauzele depresiei.

Întristarea prelungită poate fi provocată de împrejurări grele ale vieții, adesea de moartea celor apropiați sau de boală, precum și de alte zguduiri.

Depresia poate avea și un caracter ereditar, dacă părinții unei persoane deprimate au suferit de nevroză sau melancolie.

Dar trebuie spus că ereditatea nu reprezintă, în acest caz, un factor de neînlăturat; trebuie pur și simplu să știm acest lucru, deoarece „cine este prevenit este și înarmat”.

Deși întristarea poate fi provocată de o anumită nenorocire sau suferință, evenimentele grele nu reprezintă cauza întristării, ci doar au provocat-o.

Cauza se află întotdeauna în omul însuși, în modul în care acesta percepe evenimentele vieții.

Pentru că există un fapt stabilit: depresia nu depinde de împrejurările vieții și de mediul în care trăiește omul; cauza ei nu este întotdeauna externă, ci internă.

Despre aceasta mărturisesc datele statistice.

Cel mai ridicat procent de depresii și sinucideri nu se găsește în țările sărace din lumea a treia, ci în cele mai dezvoltate și mai bogate țări, unde nivelul de trai este foarte ridicat, iar oamenii nu mai au aproape nimic de dorit.

Unul din cinci dintre cei mai bogați oameni ai planetei suferă de depresie.

Și iată ce este cel mai uimitor: printre cerșetori și oamenii fără adăpost aproape că nu există sinucigași, deși, s-ar părea, viața lor este de așa natură încât, după cum se spune, „mai bine te-ai spânzura”!

din scrierele Sfintilor Parinti ( extras)