Cele opt gânduri ale răutății- ce sunt piedici in mantuirea noastra

 

Cele opt gânduri ale răutății — cum se manifestă în viața unui om care trăiește în lume

Pornind de la învățătura Sfântului Evagrie Ponticul

Sfântul Evagrie Ponticul a descris opt categorii de gânduri care pot pune stăpânire pe sufletul omului și îl pot îndepărta de Dumnezeu. Învățătura sa nu îi privește numai pe călugări. Ea poate fi aplicată și de omul care trăiește în lume, are familie, serviciu, responsabilități, relații cu ceilalți, griji materiale și conflicte.

Cele opt gânduri nu apar întotdeauna în forme evidente. Uneori se ascund în dorințe aparent firești, în justificări, în nemulțumiri repetate sau în felul în care ne raportăm la ceilalți. Problema nu este simpla apariție a unui gând, ci momentul în care omul începe să-l hrănească, să-l justifice și să acționeze sub influența lui.

1. Lăcomia pântecelui — când plăcerea ajunge să ne conducă viața

Lăcomia nu înseamnă doar să mănânci mult. Ea apare atunci când satisfacerea poftelor devine o preocupare dominantă, iar omul își organizează viața în jurul plăcerilor trupului.

În viața de zi cu zi, aceasta se poate manifesta prin mâncatul fără măsură, prin incapacitatea de a renunța la anumite plăceri sau prin folosirea lor ca refugiu permanent de la probleme și responsabilități.

Omul ajunge să caute satisfacția imediată chiar și atunci când știe că îi face rău. În loc să-și stăpânească dorințele, devine dependent de ele.

Lupta duhovnicească presupune cumpătare, recunoștință și capacitatea de a nu transforma plăcerea într-o necesitate absolută.

2. Desfrânarea — când dorința ajunge să stăpânească mintea și inima

Acest gând se manifestă prin cultivarea dorințelor sexuale dezordonate, prin folosirea celuilalt pentru satisfacerea propriilor impulsuri și prin transformarea relațiilor într-un mijloc de obținere a plăcerii.

În viața de familie, omul poate ajunge să confunde iubirea cu posesia, atracția cu dreptul de a dispune de celălalt sau apropierea fizică cu adevărata intimitate.

Poate căuta permanent noi experiențe, poate întreține fantezii care îi domină atenția sau poate încălca fidelitatea, justificându-și comportamentul prin propriile dorințe.

Nu simpla existență a atracției sau a dorinței este problema, ci felul în care omul se raportează la ele și dacă le permite să distrugă fidelitatea, demnitatea și responsabilitatea față de aproapele.

Lupta duhovnicească presupune curăția inimii, respectarea celuilalt, fidelitate și stăpânirea de sine.

3. Iubirea de bani — când siguranța materială devine un stăpân

Iubirea de bani nu înseamnă simpla dorință de a avea o viață decentă. Omul are nevoie de bani pentru hrană, locuință, sănătate și familie. Problema apare atunci când acumularea și păstrarea averii devin mai importante decât adevărul, dreptatea și iubirea aproapelui.

Omul poate minți pentru câștig, poate exploata alte persoane, poate refuza să ajute atunci când are posibilitatea sau poate sacrifica relațiile și propria conștiință pentru avantaje materiale.

Există și situația în care cineva are suficient, dar trăiește permanent cu frica de a pierde. Nu se mai bucură de ceea ce are, fiindcă mintea îi este ocupată de ceea ce ar putea pierde sau de ceea ce încă nu a acumulat.

Lupta duhovnicească presupune muncă cinstită, cumpătare, generozitate și libertatea de a nu pune banii mai presus de Dumnezeu și de oameni.

4. Întristarea — când durerea se transformă în resentiment

Nu orice tristețe este o patimă. Omul poate suferi în mod firesc din cauza unei pierderi, a unei nedreptăți, a unei despărțiri sau a morții unei persoane dragi.

În sensul ascetic descris de Evagrie, întristarea devine primejdioasă atunci când este alimentată continuu de dorințe neîmplinite, resentimente și atașamentul față de ceea ce omul nu mai poate avea.

De exemplu, cineva nu poate accepta că a fost respins, că altul a reușit acolo unde el a eșuat sau că viața nu s-a desfășurat conform așteptărilor sale. În loc să-și recunoască durerea și să caute o cale dreaptă de a merge înainte, revine permanent la aceeași rană.

Ajunge să interpreteze totul prin prisma suferinței sale, să nu mai vadă binele existent și să-și piardă nădejdea.

Lupta duhovnicească nu înseamnă negarea durerii, ci refuzul de a transforma durerea în ură, disperare sau dorință de răzbunare.

5. Mânia — când omul nu mai vrea dreptate, ci pedepsirea celuilalt

Mânia poate apărea în urma unei nedreptăți reale. Problema nu este că omul observă răul sau că se opune unei nedreptăți, ci că ajunge să hrănească ura și dorința de răzbunare.

În viața de zi cu zi, omul reia în minte conversațiile, își amintește fiecare jignire și construiește scenarii în care îl umilește sau îl pedepsește pe cel care l-a rănit.

Poate păstra resentimente ani întregi. Poate folosi cuvintele pentru a distruge, poate căuta să rănească exact în punctele vulnerabile ale celuilalt sau se poate bucura atunci când acestuia îi merge rău.

Uneori, omul își justifică ura spunând că are dreptate. Dar faptul că a fost nedreptățit nu transformă automat răzbunarea într-o virtute.

Iertarea nu înseamnă să accepți abuzul, să renunți la dreptate sau să rămâi într-o relație periculoasă. Poți pune limite ferme fără să-ți hrănești ura.

Lupta duhovnicească presupune să nu lași nedreptatea suferită să te transforme într-un om care dorește să provoace aceeași suferință.

6. Acedia — când omul se satură de tot și fuge de ceea ce are de făcut

Acedia este mai mult decât lene. În tradiția ascetică, ea descrie o stare de neliniște, dezgust, descurajare și instabilitate, în care omul își pierde răbdarea cu propria viață și cu îndatoririle sale.

În lume, poate apărea atunci când omul nu mai are răbdare cu familia, serviciul, responsabilitățile sau efortul necesar pentru a îndrepta o situație.

Începe multe lucruri și le abandonează. Caută permanent o altă ocupație, o altă relație, o altă casă sau o altă viață, fiind convins că liniștea se află întotdeauna în altă parte.

Poate amâna rugăciunea, împăcarea, munca necesară sau o decizie importantă. Nu fiindcă nu înțelege ce are de făcut, ci fiindcă nu mai suportă efortul de a continua.

Acedia nu trebuie confundată automat cu oboseala, epuizarea profesională sau depresia. Uneori, omul are nevoie de odihnă, ajutor și îngrijire, nu de acuzații morale.

Lupta duhovnicească presupune statornicie, îndeplinirea responsabilităților și reluarea pașilor necesari, fără a aștepta permanent să apară cheful sau motivația.

7. Slava deșartă — când omul trăiește pentru imaginea sa

Slava deșartă este dorința de a fi admirat, lăudat și recunoscut. Omul nu mai urmărește doar să facă un lucru bun, ci vrea ca ceilalți să vadă că el este cel care l-a făcut.

În viața cotidiană, aceasta se poate manifesta prin nevoia de a demonstra permanent că este inteligent, important, generos, cultivat sau superior.

Poate ajuta pe cineva, dar să aștepte recunoștință și admirație. Poate vorbi despre modestie, în timp ce urmărește să fie considerat cel mai smerit. Poate face fapte bune în public, dar să se înfurie atunci când nu primește aprecierea dorită.

Poate apărea și în viața religioasă: omul vorbește despre rugăciune, post, milostenie și cunoașterea lui Dumnezeu, dar ajunge să folosească toate acestea pentru a-și construi o imagine deosebită.

Aici se află un pericol subtil: omul poate face chiar și lucruri bune din dorința de a fi admirat.

Lupta duhovnicească presupune să faci binele fără să pretinzi aplauze și să accepți că valoarea unei fapte nu depinde de recunoașterea publică.

8. Mândria — când omul se așază pe sine deasupra celorlalți

Mândria este una dintre cele mai profunde probleme ale vieții duhovnicești, deoarece poate influența felul în care omul își interpretează toate celelalte comportamente.

Omul mândru se consideră superior, își supraestimează meritele și îi privește pe ceilalți de sus. Îi este greu să recunoască faptul că a greșit, să ceară iertare sau să accepte un adevăr care îi contrazice imaginea despre sine.

Poate considera că regulile se aplică celorlalți, dar nu și lui. Poate disprețui oamenii pe care îi consideră mai puțin inteligenți, mai puțin educați sau mai puțin realizați.

Mândria se poate ascunde și în convingerea că omul vede limpede toate greșelile celorlalți, în timp ce propriile sale greșeli sunt întotdeauna justificate.

Există însă o diferență între a-ți cunoaște valoarea și a te considera superior. A avea educație, competență și experiență nu este, în sine, mândrie. Problema apare atunci când aceste calități devin motive de dispreț față de ceilalți și de refuz al adevărului despre propria persoană.

Lupta duhovnicească presupune smerenie, recunoașterea propriilor limite, capacitatea de a cere iertare și înțelegerea faptului că orice om are demnitate înaintea lui Dumnezeu.

Maica Filofteia

Sfantul Paisie Aghioritul : „Nu cumva să spui că va fi război, sau că se va face a Doua Venire pentru care și trebuie să ne pregătim, ca nu cumva să se mâhnească oamenii.”

 

„Nu cumva să spui că va fi război, sau că se va face a Doua Venire pentru care și trebuie să ne pregătim, ca nu cumva să se mâhnească oamenii.”

În acest scurt fragment, Sfântul Paisie redă, cu o ironie fină și dureroasă, mentalitatea celor care preferă să tacă în fața realităților esențiale. Prin aceste cuvinte, el scoate la lumină trei aspecte fundamentale:

1. Nevoia urgentă de pregătire
Sfântul subliniază că discuția despre războaie sau despre A doua Venire a Mântuitorului nu are scopul de a panica, ci de a mobiliza. El spune clar: „pentru care și trebuie să ne pregătim”. Ascunderea acestor realități sub preș, din dorința de a nu crea disconfort, îi lasă pe oameni complet nepregătiți din punct de vedere duhovnicesc în fața încercărilor.

2. Capcana evitării mâhnirii cu orice preț
Să nu-i mâhnim pe oameni, să nu-i întristăm, să-i lăsăm în pacea lor – aceasta este lozinca pe care Sfântul Paisie o critică. El arată că o astfel de „menajare” este de fapt o formă de adormire a conștiinței. Oamenii sunt lăsați să creadă că totul este perfect, ignorând faptul că viața pe pământ este o luptă și că sufletul are nevoie de trezvie, spovedanie și pocăință constantă.

3. Realismul duhovnicesc în fața „băbismului” modern
Sfântul asimila această atitudine cu comportamentul acelor bătrâne care refuză să audă de boală sau moarte, pretinzând că dacă nu vorbesc despre ele, acestea nu există. Sfântul Paisie ne cere să privim adevărul în față: lumea trece prin transformări, Scriptura se împlinește, iar datoria creștinului nu este să fugă de realitate, ci să o întâmpine cu demnitate, curaj și credință în Dumnezeu.

Adevărul nu trebuie îndulcit sau ascuns din motive de falsă protecție. A vorbi despre lucrurile grele care vor veni peste lume este un act de responsabilitate. Doar fiind conștienți de vremurile în care trăim, ne putem pregăti sufletele așa cum se cuvine, fără frică, ci cu nădejde tare în Hristos.

Cum ne pregătim pentru a nu fi înșelați de duhul lui Antihrist

Dobândirea Duhului Sfânt, trezvia și pregătirea sufletului pentru vremurile de încercare
1. Adevărata pregătire nu este frica de Antihrist, ci dobândirea Duhului Sfânt

Când vorbim despre înșelarea duhovnicească și despre duhul lui Antihrist, trebuie să pornim de la ceea ce ne învață Sfinții Părinți, nu de la fricile oamenilor, de la zvonuri sau de la interpretări spectaculoase ale evenimentelor lumii.

Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Aceasta nu este o formulare personală și nici o idee adăugată ulterior învățăturii ortodoxe. Este învățătura exprimată limpede de Sfântul Serafim de Sarov în convorbirea sa cu Nikolai Motovilov, unul dintre textele fundamentale ale spiritualității ortodoxe ruse.

Sfântul Serafim spune:

„Adevăratul scop al vieții noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”

Sfântul Serafim de Sarov, Convorbire cu N. A. Motovilov despre scopul vieții creștine; traducere în română a pasajului din textul rusesc.

Sfântul explică apoi un lucru esențial: rugăciunea, postul, privegherea, milostenia și celelalte fapte bune săvârșite pentru Hristos sunt mijloace prin care căutăm dobândirea harului Duhului Sfânt. Nu simpla executare exterioară a unor practici religioase reprezintă scopul ultim al vieții noastre.

Aici trebuie să înțelegem adevărul în profunzime.

Un om poate posti și, în același timp, să-și hrănească mândria. Poate rosti multe rugăciuni, dar să păstreze ura în inimă. Poate vorbi despre sfârșitul lumii, despre Antihrist și despre semnele vremurilor, fără să-și cerceteze propriile patimi. Poate cunoaște numeroase texte religioase și totuși să nu trăiască potrivit poruncilor lui Hristos.

Prin urmare, nici cunoașterea informațiilor despre Antihrist, nici frica de evenimentele viitoare și nici înmulțirea mecanică a practicilor religioase nu constituie, prin ele însele, dovada pregătirii duhovnicești.

Trebuie să ne întrebăm dacă viața noastră se schimbă prin pocăință, dacă ne luptăm cu păcatul, dacă învățăm să iertăm, dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu și dacă ne străduim să împlinim poruncile lui Hristos.

Aceasta este direcția în care ne îndreaptă Sfântul Serafim de Sarov: nu spre o viață dominată de spaima de Antihrist, ci spre dobândirea harului Duhului Sfânt.
2. De ce nu este suficient să cunoaștem semnele lui Antihrist

Domnul Iisus Hristos ne avertizează:


„Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.” — Matei 24, 24

Acest avertisment arată gravitatea înșelării. Nu orice manifestare impresionantă vine de la Dumnezeu și nu orice persoană care vorbește despre lumină, pace sau spiritualitate trebuie crezută fără cercetare.

Dar care este răspunsul ortodox la această primejdie?

Nu panica. Nu curiozitatea bolnăvicioasă față de viitor. Nu alcătuirea unor liste nesfârșite de presupuşi antihriști. Răspunsul este viața în harul Duhului Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel scrie:

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea.” — Galateni 5, 22–23

Acestea nu sunt simple calități omenești, desprinse de Dumnezeu, ci roade ale lucrării Duhului Sfânt în om.

În tradiția ortodoxă, discernământul nu se reduce la inteligență, cultură religioasă sau capacitatea de a identifica contradicții. El presupune și curățirea inimii de patimi, rugăciune și luminarea minții prin har. Un material teologic publicat de portalul grecesc Pemptousia subliniază tocmai centralitatea dobândirii Duhului Sfânt în spiritualitatea patristică.


Adevărul trebuie spus fără îndulcire: omul poate cunoaște multe despre înșelare și totuși să fie înșelat. Poate demasca minciuna altora, dar să nu-și recunoască propria mândrie. Poate denunța răul, dar să-l reproducă prin ură, dispreț și nedreptate.

De aceea, pregătirea trebuie să înceapă în interiorul nostru.
3. Înșelarea duhovnicească: când minciuna este primită drept adevăr

Sfântul Ignatie Briancianinov tratează această problemă în lucrarea sa Despre înșelare. El scrie:

„Înșelarea este însușirea de către om a minciunii, luată de el drept adevăr.”

Această definiție trebuie luată în serios. Înșelarea poate începe atunci când omul ajunge să considere adevărate propriile impresii, dorințe sau interpretări, fără să le cerceteze în lumina credinței.

În scrierile sale ascetice, Sfântul Ignatie avertizează și asupra pericolului de a te considera deja eliberat de înșelare. Omul care se crede imun la rătăcire poate deveni tocmai prin această încredere excesivă mai vulnerabil.

De aici rezultă o regulă fundamentală: nu trebuie să confundăm certitudinea personală cu adevărul dumnezeiesc.

Nici emoția intensă, nici un vis, nici o presupusă descoperire, nici o experiență neobișnuită nu constituie automat dovada unei lucrări a Duhului Sfânt.

Sfântul Serafim de Sarov, în convorbirea consemnată de Motovilov, arată că este necesară deosebirea între lucrarea autentică a harului și ceea ce omul își închipuie că ar fi o asemenea lucrare. Textul avertizează împotriva căutării independente a unor experiențe spirituale, fără îndrumare duhovnicească autentică.
Așadar, creștinul nu trebuie să urmărească senzații extraordinare și nici să se considere ales pentru că a avut anumite trăiri. El trebuie să caute pocăința, smerenia, curăția inimii și împlinirea poruncilor.

Harul Duhului Sfânt nu este o experiență pe care omul o poate fabrica, controla sau revendica drept proprietate personală. Este darul lui Dumnezeu.

4. Trezvia: paza minții și a inimii

În tradiția ascetică ortodoxă, trezvia înseamnă atenție duhovnicească, paza gândurilor și a inimii, precum și vigilență față de patimile care pot întuneca judecata.

Sfântul Isihie al Ierusalimului, citat într-un material ortodox despre învățătura Sfântului Ignatie Briancianinov, descrie trezvia ca pe o lucrare care, practicată cu stăruință și cu ajutorul lui Dumnezeu, îl ajută pe om să se elibereze de gândurile și faptele păcătoase.

Ce înseamnă aceasta în viața concretă?

Înseamnă să nu primim orice gând ca pe o poruncă. Să nu urmăm orice impuls. Să nu numim inspirație dumnezeiască ceea ce poate proveni din mândrie, mânie, frică sau dorința de a avea putere asupra altora.

Înseamnă să ne cercetăm motivele: fac un lucru din dragoste pentru Dumnezeu sau pentru a fi admirat? Apăr adevărul sau vreau să-mi impun voința? Îmi doresc îndreptarea aproapelui sau satisfacția de a-l umili?

Aceste întrebări nu înlocuiesc discernământul doctrinar, dar ne ajută să nu folosim religia pentru a ne justifica patimile.

Și mai înseamnă să fim atenți la cei care pretind că dețin puteri speciale, că pot garanta mântuirea altora sau că trebuie urmați fără nicio cercetare. Prestigiul, vârsta, popularitatea și reputația religioasă nu înlocuiesc adevărul și nici nu fac o persoană infailibilă.

5. Cum se dobândește harul Duhului Sfânt

Sfântul Serafim de Sarov ne oferă aici un răspuns esențial. El nu separă dobândirea Duhului Sfânt de viața creștină concretă, ci arată că rugăciunea, postul, privegherea, milostenia și celelalte fapte bune săvârșite pentru Hristos sunt mijloace ale acestei lucrări.

Prin urmare, pregătirea sufletului presupune:

Pocăință sinceră. Recunoașterea propriilor păcate, fără justificări și fără transferarea întregii responsabilități asupra altora.

Rugăciune statornică. Nu numai rostirea cuvintelor, ci întoarcerea minții și a inimii către Dumnezeu.

Post și înfrânare. Practicate cu discernământ, potrivit rânduielii Bisericii și puterilor omului, nu ca mijloace de mândrie.

Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În viața sacramentală a Bisericii, cu pregătirea și îndrumarea duhovnicească necesare.

Milostenie și împlinirea poruncilor. Credința trebuie să se manifeste prin fapte, nu doar prin declarații.

Smerenie și discernământ. Refuzul de a considera propriile opinii drept revelații și disponibilitatea de a ne îndrepta atunci când greșim.

Acestea nu sunt tehnici prin care omul îl obligă pe Dumnezeu să-i dea harul. Nu putem cumpăra harul prin numărul rugăciunilor și nici nu putem pretinde că am dobândit Duhul Sfânt numai pentru că îndeplinim anumite practici.

Dumnezeu este Cel care dăruiește harul. Omul este chemat să răspundă prin credință, pocăință, ascultare de poruncile lui Hristos și participare la viața Bisericii.

6. Cum recunoaștem roadele unei vieți trăite în Duhul Sfânt

Nu trebuie să ne atribuim cu ușurință o stare de sfințenie. Totuși, Sfânta Scriptură ne oferă criterii pentru a cerceta direcția în care se îndreaptă viața noastră.

Sfântul Apostol Pavel numește roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Galateni 5, 22–23).

Aceste roade ne îndeamnă la o cercetare sinceră.

Putem vorbi despre adevăr și totuși să mințim? Putem predica smerenia și să ne considerăm superiori tuturor? Putem vorbi despre Hristos și să disprețuim poruncile Sale? Putem pretinde că apărăm credința, dar să ne hrănim din ură?

Asemenea contradicții trebuie cercetate cu seriozitate. Nu înseamnă că orice om care se luptă cu o patimă este lipsit de har; viața creștină presupune luptă și ridicare după cădere. Înseamnă însă că nu trebuie să confundăm declarațiile religioase cu maturitatea duhovnicească.

Nici pacea nu trebuie confundată cu indiferența față de rău, nici iubirea cu acceptarea minciunii.

Creștinul este chemat să rămână în adevăr și să se ferească de rău, fără să transforme lupta pentru adevăr într-o justificare a propriilor patimi.

7. Ce trebuie să facem în fața înșelării vremurilor din urmă

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să cercetăm duhurile, să păstrăm dreapta credință și să rămânem statornici în Hristos. Ea nu ne autorizează să transformăm fiecare eveniment într-o profeție certă sau să stabilim, fără temei, identitatea lui Antihrist.

În I Ioan 4, 1 citim:

„Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu.”

Acest îndemn cere discernământ, nu credulitate și nici suspiciune necontrolată.
Concluzie: dobândirea Duhului Sfânt este centrul pregătirii noastre

Adevărul pe care trebuie să-l păstrăm este acesta: nu frica de Antihrist este scopul vieții creștine, ci dobândirea Duhului Sfânt și unirea cu Dumnezeu prin har.

Sfântul Serafim de Sarov a formulat limpede această învățătură. Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează asupra pericolului de a nu  primi minciuna drept adevăr.

 Tradiția ascetică ne îndeamnă la trezvie, smerenie și paza inimii. Iar Apostolul Pavel ne arată roadele lucrării Duhului Sfânt în om.

De aceea, să nu ne mulțumim cu informația religioasă. Să nu ne mulțumim cu aparența evlaviei. Să nu credem că suntem pregătiți doar pentru că știm să vorbim despre Antihrist.

Să ne pocăim. Să ne rugăm. Să participăm la viața sacramentală a Bisericii. Să ne luptăm cu mândria, ura, invidia și slava deșartă. Să împlinim poruncile lui Hristos și să cerem de la Dumnezeu harul Duhului Sfânt.

Nu putem pretinde că harul ne aparține și nici că am ajuns la o stare în care nu mai putem cădea. Putem însă să ne smerim, să ne ridicăm după cădere și să perseverăm în credință.

Adevărata pregătire pentru vremurile de înșelare este pregătirea sufletului pentru Dumnezeu. Nu să trăim cu ochii fixați asupra lui Antihrist, ci să ne păstrăm inima îndreptată către Hristos; nu să ne hrănim din frică, ci să căutăm harul; nu să ne socotim deja luminați, ci să cerem luminarea Duhului Sfânt.

Iar rugăciunea noastră să fie simplă și sinceră: Doamne, luminează-ne mintea, curățește-ne inima, arată-ne rătăcirile noastre și nu ne lăsa să confundăm minciuna cu adevărul. Întărește-ne în credință și învață-ne să împlinim voia Ta.

Doamne, Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Maica Filofteia

Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri

Dragii mei, lumea se află la o răscruce de drumuri: cei ce lucrează la mântuirea lor și cei ce deja L-au părăsit pe Hristos, lucrând cele ale oamenilor.

Vin vremuri grele, deoarece fărădelegile s-au înmulțit, iar dragostea din inimile oamenilor s-a răcit mult. Se roagă, așa este, este plină biserica, însă inima este pustie, fără Dumnezeu. Mândria și ura au ajuns la cote alarmante.

De aceea, trebuie să înțelegem ce vremuri vin. Trebuie să ne punem la adăpost cu toate, nu numai cu rezerve de hrană, care curând vor dispărea, ci și să-L căutăm pe Hristos, lucrând virtuțile și lăsând lumea cu ale ei: petreceri și distracții.

Să ne fie, ca pernă de căpătâi, Sfânta Scriptură, citind zilnic câte un capitol; Psaltirea, citind zilnic câte o catismă; un Acatist, două – cine este mai vrednic.

Trebuie știut faptul că rugăciunea trebuie să fie permanentă: oră de oră, minut de minut.

Rugăciunea scurtă: „Doamne, miluiește-mă.” „Doamne, iartă-mă.” „Iisuse, Îndurate, și mă miluiește.” „Iisuse Hristoase, miluiește familia mea, țara aceasta.”

Postul să fie regulă sfântă: miercuri și vineri. Bine ar fi și luni, pentru cei ce sunt mai vrednici.

Să-L rugăm pe Domnul să fie cu noi în vremea prigoanei ce stă la ușă. Nu atunci, în vremea foametei și a prigoanei, ci acum.

Făcând nu numai rugăciune, ci și lucrând fapte de milostenie. Căci fără fapta milei, rugăciunea nu ajunge la Hristos.

Hristos ne cere jertfa inimii: mila și dragostea față de cel în lipsă, bolnav, neputincios.

Trăind în sfințenie, căci Harul, de îndată ce bârfim, osândim, urâm, nu iertăm, judecăm, se îndepărtează și rămânem goi, seci, uscați, împietriți.

Să ne rugăm pentru cei ce suferă în război, căci sunt de sângele lui Hristos, botezați în Sfântul Duh.

Fapta milei, a dragostei față de aproapele, este datorie. Așa zice Hristos: suntem datori să ne rugăm pentru aproapele care suferă, să stăm departe de a judeca, căci toate sunt îngăduite după Voia Lui cea mare.

Maica Filofteia