Pr. Visarion Iugulescu - Cuvant despre lepadarea de sine

Cel care se leapădă de sine însuşi are speranţă la mântuire

Cei care va rămâne credincios în clipa acediei, acela va spori duhovniceşte…

” […] De-acum încolo vom ţine şi privegherile şi veţi participa şi dumneavoastră, atât cât vreţi şi cât puteţi. Insă trebuie să vă atenţionez asupra faptului că aici în general cea care este cea mai periculoasă este oboseala. Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru. Trebuie să aveţi în vedere că cea mai mare greutate pe care o întâmpină monahul, când a ajuns la acest punct, este oboseala. Oboseşte şi apoi vine şi acedia, vine şi lenevirea şi nu mai e tragere de inimă. Acestea toate îl afectează pe monah. Intâi de toate cei care au în străfun­dul lor tendinţa melancoliei, câteodată simt cu atât mai mult acest lucru şi cad chiar şi în deznădejde.

Umila mea părere este că exact aceia care vor îndura aceste simptome, sunt cei care vor spori duhovniceşte. Ceilalţi care nu vor răzbi, se vor da bătuţi. Şi de ce anume se întâmplă asta?

 Pentru că omul la baza lui, în străfundul sufletului său, este egoist, este iubitor de sine – la care se adaugă mai apoi şi celelalte patimi şi neputinţe ale sale.Toate le face pentru sine însuşi: ca să se îndulcească pe sine însuşi, ca să se mulţumească pe sine însuşi, astfel încât să se simtă bun şi frumos. De aceea preferă oamenii petrecerile şi distracţiile – şi alte lucruri de felul acesta. Bineînţeles, nu contează atunci când ne odihnim aşa puţin, omeneşte. Dar atunci când omul se dă pe sine însuşi acestor obiceiuri, se duce cu totul în derivă. Nu mai are nici o legătură cu Hristos.

Când începe omul să nu se mai simtă bine şi nu înţelege toate aceste senzaţii pe care i le creează omul cel vechi din el, atunci este copleşit de plictiseală şi de epuizare şi în final ajunge să dea înapoi, părăsind lupta cea duhovnicească. Poate chiar să zică

„Atâţia ani m-am chinuit, m-am luptat, m-am dus şi la biserică, m-am şi spovedit, m-am şi împărtăşit, dar nimic nu mi-a folosit.”

Problema, însă, este următoarea: Ce te aşteptai să se întâmple? Ce căutai?

Spuneam că omul cel vechi caută să se mulţumească pe sine însuşi. Si fiecare din noi este si om vechi, fiecare dintre noi are în el iubire de sine. Ne-am botezat si ne aflăm acum în Biserică, dar, din multe şi diferite motive, mai viu in noi tot omul cel vechi a rămas. Şi dacă ne dorim să-L urmăm pe Hristos, ca El să poată să ne vindece şi să ne conducă acolo unde vrea să ne conducă – adică în împărăţia Lui – atunci aşa va rândui să ni se întâmple lucrurile, ca iubirea noastră de sine să rămână fără hrană. Altfel nu va muri. 

Şi tocmai ca să moară cu adevărat omul cel vechi din noi, întotdeauna prin mila şi cu harul lui Dumnezeu, va avea omul câte o perioadă de timp în care va începe să simtă înlăuntrul său o uscăciune, o ariditate, că nu găseşte ceea ce vrea, că nu se simte aşa cum şi-ar dori să se simtă, că nu are nici o mulţumire, nici o mângâiere, nimic bun şi aşa mai departe.

Cine are un pic de minte, ca să spun aşa, şi înţelege lucru­rile aşa cum trebuie, şi tocmai pentru că trece prin asta, rămâne credincios, acolo va spori duhovniceşte, pentru că se va desprinde de omul cel vechi. Altfel, omul nu poate să devină creştin adevărat. Şi poţi să fii creştin o viaţă întreagă şi să nu guşti aproape niciodată viata creştinească cea adevărată si toate pe care le trăieşti si le simţi să fie cu totul exterioare.
Şi ogorul îl arăm uscat, nu cu pământ umed

Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutam mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi si de bălării si care îl ară uscat, nu umed. Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard si rădăcinile buruienilor si tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul care nu cunoaşte aceste lucruri s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune „Ai înnebunit? Ce faci?”. Pentru că pământul uscat este foarte greu de arat. Ţăranul însă stie. Aşa-l va ara, iar atunci când va veni ploaia va fi cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face cu ogorul său.

Aşa şi creştinul trebuie să primească, să suporte şi să îndure toate pe care i le rânduieşte Dumnezeu şi să le ducă pe toate cu răbdare. Altfel nu ar fi spus Hristos

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”

şi „cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”

şi  „căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa.”

Spune asta tocmai din acest motiv.

Prin urmare, vă rog mult să ne străduim să nu ne lăsăm influenţaţi de astfel de trăiri chinuitoare, de plictiseală, de obo­seală sau de supărări, atunci când vin. Simţim aceste lucruri tocmai pentru că omul cel vechi din noi s-a obişnuit cu dulceaţa. Atunci, însă, când prin puţină înţelepciune ne dăm seama — şi putem să ne dăm seama! — că aceste lucruri trebuie să se întâmple, că ele reprezintă o ocazie de a-L gasi pe Hristos şi începem să credem în El ca să nu mai dăm mulţumire omului cel vechi, ne vom depăşi pe noi insine şi vom trece într-o altă stare, îl vom găsi pe Hristos. Dacă vreţi să vă spun tot adevărul, după cum l-am înţeles eu din experienţă — şi asta poate fi observat şi la un om şi la altul şi la mai mulţi – noi putem să credem teoretic în Hristos, în adevărul creştin, putem să ne numim creştini şi chiar să fim entuziasmaţi de asta, să arătăm multă deschidere si să fim pregătiţi să facem mult efort, dar în străfundul sufletului nostru lucrurile să stea altfel, tocmai pentru că într-un fel sau altul, omul cel vechi tot găseşte o cale de a se hrăni. 

Este foarte greu, foarte, foarte greu – deşi noi ne străduim totuşi să facem aşa – ca cineva să îşi dorească cu adevărat să nu-l mai hrănească pe omul cel vechi din el însuşi, să vrea cu adevărat să nu-si mai hrănească egoismul, ci sa spună:

„Doamne, dă-mi să îndur tot ce trebuie să îndur! Dar vreau să Te găsesc şi să simt în mine bucu­ria, harul Tău, toate pe care egoismul nu mi le poate oferi, ci numai Tu.” De aceea spune Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Continuu, continuu să te lepezi de tine, însuţi, până când îl vei simţi cu totul mort. Din această perspectivă nu mai are impor­tantă câţi suntem si câţi vom rămâne. Creştinismul nu stă într-un numar fie el mic sau mare. Problema este de fapt cine va găsi acel drum şi cine va reuşi să păşească pe el aşa cum vrea Hristos. 

Şi asta, bineînţeles nu înseamnă că El ne face intenţionat lucrurile dificile, ca un tiran. Ci pur şi simplu altfel nu merge, şi asta pentru că omul este periculos. Odată Domnul a făcut lucrurile astfel încât omul nu avea nici grijă, nici o problemă. Şi tocmai în acel moment în care nu avea nici o problemă acolo în Rai, atunci s-a apucat să asculte minciunile diavolului. Aceia dintre noi care vor înţelege, aşadar, aşa vor zice:  „Nu se poate altfel, trebuie să pătimesc. Lasă să pătimesc, să mă lipsesc, să sufăr şi să simt că le pierd pe toate, afară numai pe Hristos să-L câştig.”

Şi dacă L-ai găsit pe Hristos, vei vedea că altfel stau lucrurile decât crezi tu, vei înţelege că Dumnezeu nici nu te duşmăneşte, nici nu te nedreptăţeşte, nici nu te împiedică şi nici nu te lipseşte de ceva. Nimic, nimic. Toate sunt de la Dumnezeu şi sunt pentru fiecare dintre noi.

Se poate ca, atunci când se va ivi ispita sau o oarecare provocare a vrăjmaşului sau orice altceva mai rânduieşte Dumnezeu să fie catastrofă şi înlăuntrul şi în afara sufletului tău. Insă dacă a învăţat omul să tacă, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, înseamnă că a găsit un mod tainic, un drum tainic, pe care păşind are certitudinea că va ajunge în comuniune cu Dumnezeu.

(…) Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat.

Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice aleascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…),foloseste-i din plin si spuune-le, arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).
din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

 Sfantul Serafim de Sarov  ,,Despre dobandirea Duhului Sfant, sau ce inseamna PACEA DOMNULUI,,

"Să-I mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi! 
Ai observat că cu  mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe».
 Şi, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut amândurora?
 Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul Dumnezeu nu-Si arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ţi mângâie inima ta întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului.
 Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? 
Priveşte-mă doar şi nu te teme! 
Domnul este cu noi!" 
După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o mai mare evlavie faţă de el. Inchipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. îi vezi mişcarea buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care străluceşte atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. 
Vă puteţi închipui starea în care mă aflam!
 "Cum te simţi acum?" mă întrebă părintele Serafim. 
"Extraordinar de bine", spusei. 
"Dar în ce fel? Ce anume simţi?" 
Am răspuns: "Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul meu încât nici un cuvânt nu le poate exprima". 
Aceasta, excelenţă, spuse părintele Serafim, este pacea despre care Domnul le vorbea ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (loan 14: 27). 
«Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (loan 15:19). «Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (loan 16: 33). Iar acelora pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc de la Domnul această - pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele Apostolului "întrece orice înţelegere" (Filip 4: 7).

 Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi in cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ea se numeşte pacea lui Dumnezeu. 
Ce altceva mai simţi?, mă întrebă părintele Serafim. 
"O extraordinară desfătare", răspunsei. 
Iar el continuă: Aceasta este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: "Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei" (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o bucurie de negrăit. 
 Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce.
 Ce altceva mai simţi? 
"O bucurie extraordinară în toată inima mea". 
Iar părintele Serafim continuă: Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: "Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16: 21-22). 

 Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simţi acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2: 9). O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ?    Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a merge "din putere în putere" (Ps. 83: 7) şi să ajungem "la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes. 4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: "Dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi" (Is. 40: 31); "Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion" (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor cereşti. 
 Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti.
 Ce altceva mai simţi, excelenţă? 
Am răspuns: "O extraordinară căldură".
"Cum poţi tu să simţi căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârţâie sub picioare şi uiţe cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură poate fi aceasta?". 
Răspunsei: "Aşa cum e la baie atunci când se toarnă apa şi aburii se ridică în aer precum norii". 
"Dar mirosul?" mă întrebă el. "Este acelaşi ca la baie?"
 "Nu", răspunsei. "Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez şi obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri, mama mă stropea cu parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă". 
Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: Ştiu şi eu aceleaşi lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ceea ce simt eu.
 Este absolut adevărat, excelenţă! Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu această mireasmă? Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici sub picioarele noastre; prin urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. Este chiar căldura aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să strigăm către Domnul: «încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt!". în această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în vesmintele harului tesute de Duhul Sfânt. Si la fel se întâmplă şi acum, căci harul lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: "Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21).
 Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege harul Sfântului Duh.

Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de o negrăită bucurie. 
Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: "Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom. 14: 17). 
Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2:4). 
Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum.
Despre această stare Domnul a spus: "Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Marcu 9: 1).
Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: «Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, nişte biete creaturi. Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului Duh.
 Îţi vei aminti tu oare mereu de această manifestare a negrăitei mile dumnezeieşti care a venit asupra noastră?
 "Nu ştiu părinte", spusei, "dacă Domnul îmi va dărui mereu aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu şi de limpede aşa cum o simt acum". 
Cred, îmi răspunse părintele Serafim, că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu îţi este dată ţie spre a o înţelege, ci prin tine ea este dăruită întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi fi întărit în lucrarea lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora.

 Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul Sfântului Duh. 

Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte se . vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. 

Sfantul Serafim de Sarov  ,, Dobandirea Duhului Sfant,,
citeste cartea aici ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Serafim%20de%20Sarov%20-%20Despre%20dobandirea%20Duhului%20Sfant.pdf