PILDE CRESTIN -ORTODOXE CU TALC

  

   O tânără oarbă și săracă, auzind că s-a tipărit, pentru orbi, o Evanghelie cu slove ieșite în relief, dorea să aibă și ea o astfel de carte. Un prieten i-a dat-o în dar. Era Sf.Evanghelie după Marcu. În același timp, i-a dat și un alfabet, ca să învețe a citi.

  Tânâra era de o rară pricepere. Începu îndată să învețe slovele și, spre uimirea tuturor, după câteva zile a fost în stare să citească o pagină întreagă. dându-și multă silință la citit. Cu toate acestea ea găsea că nu merge destul de repede, alfabetul fiind dificil. Fiind foarte săracă, trebuia să muncească cu mâinile ici, colea, spre a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. În afară de aceasta, lucra și într-o grădină de legume. Din pricina aceasta avea bătături la degete, ceea ce nu se vede de obicei la orbi, ceea ce făcea ca ea să poată deosebi cu greu slovele.

Descurajată întrucâtva de încetineala reușitei sale, își zise că, dacă ar putea să-și taie bătăturile de la degete, ar puta pipăi și citi mai ușor: și iată că, cu un briceag, își jupui vârful degetelor! Dar, ce dezamăgire! A avut dureri mari, fără a putea pipăi mai bine cu degetele ei. Dimpotrivă, pielea, crescând din nou, a fost și mai vârtoasă decât înainte, încât, după câteva sforțări fără rod, era ca deznădăjduită.
Într-o clipă de adâncă mâhnire, a luat în mâini Cartea Sfântă și, cu lacrimi în ochi și suspin în inimă, a apropiat-o de buze, ca pentru a o săruta pentru cea din urmă oară.

„Adio, adio! suspină ea. Tu cuprinzi Cuvântul Părintelui meu ceresc, tu ești singura mângâiere a sufletului meu! Și vai...trebuie să mă despart de tine!”
Mare i-a fost mirarea bietei tinere fete, când văzu că buzele sale, mai simțitoare ca degetele, îi lămureau forma slovelor. Se gândi o clipă, încercă încă o dată și toată îndoiala
îi pieri. N-o mai încăpea bucuria acum. Simțea în inima ei atâta recunoștință, cât nu se putea grăi. Era seară, când făcu această îmbucurătoare descoperire. Se așeză în pat, dar nu ca să doarmă. Toată noaptea trecu pe dinaintea buzelor sale pagini din Cartea Sfântă. Sforțările sale erau în final răsplătite! Ea a putut nu numai să deslușească slovele, ci să citească bucăți întregi. În scurtă vreme putea citi toată Evanghelia după Marcu, ba a învățat-o și pe dinafară.

******

      Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.
Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă ei trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:
- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
- Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
- Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?
- Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?
- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine; nu te voi lăsa să duc lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.
„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni! Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”

*****

  Un ofițer de marină, foarte pios, a fost numit, acum câțiva ani, căpetenie peste o insulă franceză, în Oceanul Pacific.
A plecat imediat cu familia sa să-și ia locul în primire. Pe când plutea pe mare, a început o furtună groaznică, care a înghețat de frică și de groază pe călători. Toți se credeau pierduți. Singur ofițerul își păstra cumpătul. Liniștea lui uimitoare a izbit-o puternic și pe soția sa, care n-a mai putut să se stăpânească și i-a spus dojenitor.
- Dacă ne-ai iubi mai mult, pe mine și pe copilașii noștri, n-ai rămâne așa de nepăsător în fața primejdiilor care ne pândesc!
Ofițerul nu răspunse,dar, coborând în odăița lui, s-a întors îndată ținând în mână spada sa, scoasă din teacă.
A chemat-o pe soție și uitându-se încruntat la ea, a apropiat vârful spadei de pieptul ei. Biata femeie îngrozită a început să tremure din tot trupul. Dar groaza ei nu a durat decât o clipă, căci încetul cu încetul a început să surâdă.
- Cum poți să râzi, îi zise atunci bărbatul ei, când vârful unei spade se sprijină pe pieptul tău? Nu ți-e frică?
- Frică mie? Când știu că mânerul acestei spade e în mâna bărbatului meu! Nu știu eu cât mă iubește?
- Ei bine, atunci, cum vrei tu să-mi fie frică de această furtună? Ea e în mâna Părintelui meu ceresc Care mă iubește și mai mult decât te iubesc eu, deși te iubesc atât de mult! Vezi tu...Dumnezeu este IUBIRE!

PILDE SI INVATATURI

  O broasca a trait toata viata intr-o fantana. Intr-o zi, s-a trezit cu surprindere cu o broasca de alt soi. – De unde ai venit? a intrebat-o ea.
– Din mare. Acolo traiesc eu.
– Cum este marea? Este la fel de mare ca si fantana mea?
Broasca cea noua a inceput sa rada:
– Nici nu incape comparatie.
Broasca-gazda s-a prefacut interesata de povestile noii venite, dar in sinea sa se gandea: „Dintre toate mincinoasele pe care le-am intalnit in viata mea, aceasta este cu siguranta cea mai mare – si cea mai nerusinata”.

  Cum ii poti vorbi despre ocean unei broaste care traieste intr-o fantana; Sau despre alte lumi unui om de stiinta ?

****

  Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:

Prima a spus:
-Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor…
Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
-Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard…
  Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor…
O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse…
Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranta!
Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.

*****

   Mergand prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urat cu prietenii sai de joaca si injurand. Oprindu-se, l-a intrebat:
– Daca cineva ar vorbi in limba engleza, ce ai crede despre el ?
– Ca este un englez, a raspuns baietelul.
– Dar daca cineva ar vorbi in limba spaniola ?
– Ar fi un spaniol, desigur.
– Nu crezi ca este la fel si cu cel care vorbeste „limba” lui Dumnezeu ? Un crestin spune doar lucruri frumoase si folositoare. De la omul rau, dimpotriva, nu auzi decat vorbe urate, injuraturi si minciuni. Cum este sufletul omului, asa sunt si vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, vei ajunge intre cei a caror limba o vorbesti! Poti ajunge intre pacatosi si diavoli sau intre ingeri si sfinti.

https://tineretesiortodoxie.wordpress.com/pilde-si-invataturi/

PILDE 

     Un bogat trecu odată din întâmplare pe-o stradă în care locuia o familie nevoiașă, cu o spuză de copii. Lume multă se îmbulzea în preajma locuinței acestor sărmani, din pricină că unul dintre cei micuți al lor se stinseră din viață.

Bogatul nostru se opri, se strecură prin mijlocul gloatei, puse o sumă destul de însemnată lângă coșciugul celui ce plecase din lumea celor vii și încercă să se facă nevăzut.

Credincioșii făcură lanț în jurul bogatului și, oprindu-l, îl întrebară:

- Fii bun și spune-ne cum te cheamă.

-Iertați-mă – zise bogatul – că nu v-aș putea împăca dorința. În tot cazul, aș dori să știu cu ce scop țineți să știți aceasta?

- Fapta pe care ai săvârșit-o întrece toate așteptările și e vrednică de toată lauda. Se aseamănă cu fapta Samarineanului milostiv din Evanghelie și de aceea ne-am hotărât ca pe orice cale să vă aflăm numele.

- Foarte bine! Zise bogatul. Eu mă leg să vă spun numele meu după ce, mai întâi, veți putea să-mi spuneți voi mie, cum se numea Samarineanul din Evanghelie.

Toți cei adunați au rămas uimiți și au trebuit să tacă și să-i lase drum slobod celui care știuse nu numai să ajute pe cei nevoiași, dar să le dea și o lecție atât de prețioasă.

Nu trebuie să râvnim la nicio răsplată sau la vreo laudă în schimbul ajutoarelor pe care le dăm celor răniți trupește sau sufletește, precum și celor nevoiași sau lipsiți. Răsplata va veni de la Dumnezeu, la momentul ales de El.


*****

         În urmă cu mai mulţi ani, la un mare şi important spital din oraş, fu adusă pentru tratament o fetiţă numită Maria. Ea suferea de o ciudată şi rară boală, al cărei unic tratament era, după câte se ştia, o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de numai 5 ani. Acesta, la rândul lui, supravieţuise în mod miraculos aceleiaşi boli, şi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca şi salva.

Medicul îi explică situaţia micuţului ei frate Andrei, şi îl întrebă dacă el ar fi de acord să-i doneze sângele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei păru că reflexionează profund, înainte de a suspina adânc şi de a spune, încet, dar hotărât: “Da, o voi face, dacă asta o salvează pe Maria!”.

În timp ce transfuzia era în curs de desfăşurare, Andrei se afla întins pe un alt pat, liniştit şi zâmbitor, alături de sora lui. Personalul medical îi urmărea pe amândoi cu atenţie, şi observa cu bucurie cum Maria, încet-încet, redobândea o culoare sănătoasă şi vie în obraji. În acea clipă însă, chipul lui Andrei începu să se stingă, apoi deveni palid, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Îl privi pe medic şi, cu voce întretăiată, îl întrebă: “Iar eu… când voi începe să mor?”.

Copil fiind, el nu îl înţelesese pe medic. El credea că urma să-i dea tot sângele său sorei lui jertfindu-și viața. Şi, de fapt, el chiar i-l dădea. Căci cine învață să moară mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodată!

___

Omule, trăiește-ți zilele cu credință, dragoste și pace și întru bună nădejde.

Relația ta cu aproapele este testul trecerii în împărăția veșnică - în rai!

Iubirea aproapelui presupune mare iubire de Dumnezeu.

Religia creștină este o religie revelată personal de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este o invenție omenească; ea ne învață să dobândim fericirea veșnică - Împărăția Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Amin!


********

 O familie a plecat într-o excursie în Anglia, pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi (celebrau a 25-a aniversare de la căsătorie). Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, produsele ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea, nu am văzut niciodată ceva atât de frumos?! ” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul meu m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!”, “Lasă-mă în pace!”, dar EL a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: “Încă nu!”, Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!”, Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu!” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a plăcut Lui şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atât de multă căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa: “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu!” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine!” Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!”. EL doar a dat din cap şi a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat, am insistat, am strigat, am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ, dar...chiar atunci uşa s-a deschis şi EL m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine!” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! EL a vorbit blând: “Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi măruţit. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult deoarece acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce EU am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

___

DUMNEZEU este Olarul din viaţa ta, omule, iar tu ești argila LUI. EL te va modela, te va face şi te va expune la presiunile necesare, pentru a fi un lucru perfect, care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta SA voie.

Dacă viaţa-ți pare grea şi ești lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că trăiești într-o suferinţă îngrozitoare; când viaţa pare cumplită, fă-ți un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândește-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu DUMNEZEU, roagă-te la EL, Olarul Preabun din viaţa ta, Care îți doreşte numai bine.

Nu uita, omule scump, orice argilă trebuie modelată de DUMNEZEU, inclusiv tu - trup viu de lut ce ești.

*****

 O femeie care era profesoară a venit nervoasă de la școală. Se certase cu directoarea, care îi ceruse să pună note mari unui elev foarte slab la învățătură. Femeia nu a acceptat așa ceva. Când a intrat în casă, a început să se răstească la soțul ei. Acesta tăcea și nu o contrazicea. La un moment dat, femeia a început să îl certe că nu cumpărase fructe pentru copii. Bărbatul simți că i se urcă sângele în cap.

De dimineață, femeia îi spusese că va cumpăra ea fructe, dar, din cauza supărării, uitase. Bărbatul vru să țipe la ea, dar îți aduse aminte că duhovnicul îl sfătuise să spună „Doamne, miluiește” ori de câte ori era ispitit de mânie. Spuse o dată rugăciunea, dar nu se simți mai liniștit. Mai repetă de câteva ori rugăciunea, cu credință, și până la urmă se liniști.

Când i-a trecut supărarea, soția și-a adus aminte cum au stat lucrurile. A venit la el și l-a luat în brațe:

- Iartă-mă, am spus că iau eu fructe. Iartă-mă!

- Te iert, cum să nu te iert, spuse soțul, mângâindu-i părul.

Noaptea, soția a visat discuția cu soțul ei. A văzut că, atunci când ea țipa la el, un duh necurat venea din ce în ce mai aproape de el. Îl văzu pe soț cum a început să se roage și diavolul a plecat imediat.

Când s-a sculat, i-a zis:

- Nu am știut că te-ai rugat aseară, când am țipat la tine. O să încerc să mă rog și eu, când o să mai fiu ispitită de mânie.

PILDA despre smerenie

  Era un sihastru oarecare bătrân, care de mulți ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând în inimă, socotindu-se cum că el a săvârșit și a împlinit toate bunătățile și poruncile lui Dumnezeu și a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârșit din faptele bune, să le săvârșesc pe toate!

  Iar văzătorul de inimi, Dumnezeu, vrând ca să-i smerească acest gând înalt, i-a descoperit lui în gând și i-a grăit, zicând: mergi în cutare mănăstire, la arhimandrit și ce îți va zice ție, așa să faci! Iar el deșteptându-se din somn, foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască și mulțumea lui Dumnezeu. Și îndată a plecat la acel arhimandrit și apropiindu-se de acea mănăstire, Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului despre venirea lui, zicând: iată cutare sihastru de la cutare pustie, vine la tine ca să te întrebe, să-i spui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni, așa să-i faci tu: să-i dai o prăjină în mână și să-i încredințezi porcii mănăstirii în seama lui și să-i poruncești să-i păzească.

  Între timp a sosit și sihastrul la poarta mănăstirii și a început a bate la poartă ca să-i deschidă și auzind portarul a mers, i-a deschis și a intrat înăuntru. Și mergând la arhimandrit, s-au închinat unul altuia și s-au sărutat după obicei și au șezut. După aceea l-a întrebat pe el arhimandritul: de unde vii, avvo, și pentru ce este osteneala venirii tale la noi? Ai venit până aici sau mai departe mergi? Răspuns-a sihastrul și a zis: eu, cinstite părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie și auzind și înțelegând de folositoarea învățătură a cuvintelor cuvioșiei tale, într-adins numai până aici am venit, la cuvioșia ta, ca să-mi spui și mie vreun cuvânt de folosul mântuirii sufletului, precum îți va da ție Domnul cuvânt.

  Zis-a lui arhimandritul: cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aici. Dumnezeu să te blagoslovească și să-ți răsplătească osteneala ta! Iar dacă îți voi spune ție precum poftești cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cum îți voi zice?

  Răspuns-a sihastrul și a zis: iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, că orice-mi vei zice, cu bucurie voi face după cuvântul ce-mi vei spune! Că pentru aceasta mi-am ostenit bătrânețele mele de am călătorit atâta și am venit la cuvioșia ta, ca să fac după cuvântul ce-mi vei zice. Atunci arhimandritul sculându-se de pe scaunul său și luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o pregătise pentru acea treabă, i-a dat-o, zicând: iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ți-l spun pentru mântuirea sufletului tău. Primește acest toiag și mergi de paște porcii aceste sfinte mănăstiri! Iată, ți-am spus ce să faci. Mergi și fă așa precum ți-am zis! Și aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toți porcii mănăstirii și i-a dat în seama lui și l-a trimis la câmp să-i pască. Iar el la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se a primit porcii în seama sa și ieșind cu dânșii la câmp a început a-i paște. Iar oamenii care îl știau, pentru că era foarte vestit și multora știut pentru viața lui cea îmbunătățită, auzind unde este și că paște porcii la câmp se mirau de aceasta și minunându-se spuneau unul altuia, zicând: iată, sihastrul cel mare și vestit de la cutare pustie, a înnebunit și și-a ieșit din minte și a pribegit din pustie, de la locul lui și chilia lui, iar acum umblă de paște porcii la câmp.

  Aceasta vorbind oamenii unii cu alții, de multe ori se întâmpla să audă și el aceste vorbe. Căci mulți, și din cei ce nu știau, nici îl cunoșteau, vorbeau și spuneau despre dânsul, fiind de față. Iar alții ziceau: sihastrul cel mare s-a îndrăcit și umblă pe câmp împreună cu porcii. Iar el auzind, răbda cu smerenie și așa, cu multă răbdare și smerenie trei ani a păscut porcii acelei mănăstiri.

  După ce s-au împlinit trei ani păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea și smerenia lui, a poruncit arhimandritului să-l cheme și să-l sloboadă să meargă iarăși la locul și chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea și porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să dea porcii pe seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vină la mănăstire, zicând că-i este trebuincios. Și așa, după porunca arhimandritului, dând porcii pe seama acelui om, a venit la mănăstire.

  De când i-a dat porcii în seama lui și l-a trimis la câmp ca să-i pască, de atunci el nu a mai venit la mănăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, ci vara umbla cu porcii la câmp de-i păștea, iar iarna ședea cu ei de-i hrănea în afara metocului sau odaia dobitoacelor, care era la o moșie departe de mănăstire. Iar dacă a mers la arhimandrit, și arhimandritul dacă l-a văzut pe el așa schimonosit și cu fața schimbată și stricată de vânturi și de arsura soarelui, cu barba afumată de multul fum al odăii și hainele feștelite și rupte, încât numai se țineau de trup, s-a luminat cu inima și cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând: iartă-mă, robule al lui Hristos că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Să știi, frate, că nu de la mine ți-am făcut aceasta, ci după arătarea și porunca lui Dumnezeu, pentru vreo greșeală ce vei fi făcut înaintea lui Dumnezeu în gândul tău cândva, neluându-ți seama.

  Pentru că mie mai înainte de a veni la mine, mi-a descoperit Dumnezeu și mi-a spus de venirea ta și mi-a poruncit, ca îndată să-ți dau porcii mănăstirii în seamă și să te trimit cu dânșii la câmp, ca să-i paști, precum ți-am și făcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea și smerenia ta, s-a milostivit și te-a iertat de acea greșeală ce vei fi făcut și pentru care te-a trimis la această ispită. Căci acum mi-a poruncit Dumnezeu, să-ți iau porcii din seama ta și să te slobod să mergi la locul și chilia ta și să-ți păzești iarăși rânduiala.

  Atunci a răspuns bătrânul cu multă umilință și lacrimi: adevărat, părinte, eu am greșit Domnului Dumnezeului meu, pentru care pe dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Căci eu văzându-mă pe mine de atâția ani trăind în pustie și în toate zilele și în toată vremea nevoindu-mă și silindu-mă după puterea mea să fac cele plăcute lui Dumnezeu și să împlinesc toate poruncile Lui, mi-a venit în gând că eu acum am săvârșit toate faptele bune și poruncile lui Dumnezeu. Și am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să-mi arate de mi-a rămas cumva vreo faptă bună nesăvârșită, să o săvârșesc și pe aceea. Așa rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu și mi-a poruncit, să vin la cuvioșia ta și cele ce-mi vei zice să le fac. Și așa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat și am venit la prea cuvioșia ta, negândind de o întâmplare ca aceasta.

   Zis-a arhimandritul: adevărat, frate, mari și neajunse de mintea omenească și drepte sunt judecățile lui Dumnezeu și mare este purtarea Lui de grijă pentru noi! Iar noi de nu ne vom sili să câștigăm smerenia, în zadar ne vor fi osteneala și faptele noastre, care ne par că sunt bune și plăcute lui Dumnezeu și nimic nu ne vor folosi, de nu vor fi acoperite cu smerenia. Căci mulți, cu multe și mari bunătăți, neavând smerenie, au pierit și nu i-au folosit pe ei bunătățile și faptele lor cele bune, cu îngâmfare și fără de smerenie. Căci bunătățile și faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, îl înalță pe om la mândrie și-l pierd, precum și ție, frate, ți s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ți fi acoperit bunătățile tale, ca să nu le vadă și să le știe vrăjmașul. Însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit și te-a iertat. Acum întoarce-te și te du iarăși la locul și chilia ta și-ți păzește orânduiala și de acum te păzește foarte și te ferește de părerea înaltă și te silește cu toată osârdia, de îți este de folos smerenia, că smerenia e acoperământul faptelor bune!

  Și de vei și face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenia, ca să nu răsufle, căci fapta bună neacoperită cu smerenie răsuflă și se împute și este urâtă de Dumnezeu. Așa fă, frate, și mă iartă pentru necazul ce ți-am făcut atâta vreme și mă pomenește și pe mine, nevrednicul, în sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu!

  Și i-a dat cele ce-i trebuiau lui și așa închinându-se și sărutându-se cu părintească sărutare, l-a blagoslovit și l-a slobozit. Și a plecat și a mers în pustie, la chilia sa, găsind chilia curată și măturată precum a lăsat-o, ca și cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca în ziua în care a plecat dintr-însa, de care lucru foarte se minuna.

(din Pateric – Cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni celor fără de nume,Despre smerenie)

De ce e bine sa avem candela aprinsa 

  Candela reprezintă, ca şi lumânarea, aceeaşi jertfă de lumină ce se degajă din "untdelemnul bucuriei".

Icoana, se stie, este  vie , iar lumina candelei , ca jertfa , ne apropie de Domnul si ne ocroteste.

  Sfânta Scriptură ne învaţă că lumina este un semn al prezenţei lui Dumnezeu.

  Aprinzând lumânări şi candele, ne arătăm fii ai Învierii, care aşteaptă venirea Mirelui pentru a doua oară, când El va fi Judecător şi Împărat al tuturor. Lumânarea, ca şi candela aprinsă, sunt şi daruri ale omului către Dumnezeu, din ce e mai pur pe pământ.

  În pilda celor zece fecioare, Hristos vorbeşte de cele cinci fecioare înţelepte, care au ieşit înaintea Mirelui cu candelele înfrumuseţate cu untdelemn. Aceste candele reprezintă sufletele creştine care au strâns untdelemnul sfinţeniei, al nădejdii, credinţei şi dragostei. Când aprindem o candelă în casă, ne arătăm credinţa în Dumnezeu, Lumina noastră veşnică, nădejdea că Dumnezeu ne scoate din întunericul propriilor păcate, dar şi dragostea de lumină, dorinţa de a fi permanent fii ai luminii.

  În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă, cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, sau leduri, pentru că adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe. Candela nu este pentru frumuseţe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Mt. 25, 13).

  Creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu.

****

RUGĂCIUNE LA APRINDEREA CANDELEI

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. AMIN

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! amin

Sa te predai voii lui Dumnezeu
(Sf.Siluam Athonitul)

   Este bine sa te predai voii lui Dumnezeu. Atunci in suflet este numai Domnul si nu alte ganduri; si el se roaga lui Dumnezeu cu minte curata si simte iubirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar chinui cu trupul.
Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.
Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.
Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele".
Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.
Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange". Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.
Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.
O, Doamne, fa ca prin puterea harului Sfantului Duh sa vietuim dupa sfanta Ta voie. Cand harul e cu noi, mintea noastra e puternica; dar cand pierdem harul, atunci vedem neputinta noastra; vedem ca fara Dumnezeu nu putem nici macar gandi ceva bun.
Milostive Dumnezeule, Tu stii neputinta noastra. Ma rog Tie: da-mi duh smerit pentru ca, dupa milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vietui dupa voia Ta si-i descoperi toate tainele Tale, dandu-i sa cunoasca cat de nesfarsit ne iubesti.
Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te intristezi pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui.
Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se ingrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine insusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobandeste, ramane la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: "Asa i-a placut lui Dumnezeu". Daca e bolnav, gandeste: "inseamna ca am nevoie de boala, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Si asa se pastreaza pacea in suflet si in trup.
Cine-si face griji pentru sine insusi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui sa aiba pace in Dumnezeu. Dar sufletul smerit se preda voii lui Dumnezeu si vietuieste inaintea Lui cu frica si iubire: cu frica, ca sa nu intristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, caci sufletul stie cat de mult ne iubeste Domnul. Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre.
Dar daca intristarile noastre ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu intru toate si se odihneste in El, pentru ca stie din experienta si din Sfanta Scriptura ca mult ne iubeste Domnul si vegheaza asupra sufletelor noastre, ca toate sa se faca vii prin harul Sau in pace si iubire.
Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului da marturie Duhul Sfant, pe Care sufletul il cunoaste. Dar cei mandri si neascultatori nu vor sa se predea voii lui Dumnezeu, fiindca le place sa-si faca voia lor, lucru atat de vatamator pentru suflet.
Marele Pimen zicea: "Voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu si nu ne lasa sa ne apropiem de El sau sa vedem mila Lui".

Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.
Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"
Domnul povatuieste orice suflet care se preda pe sine voii lui Dumnezeu, fiindca El a zis: "Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi, si tu Ma vei preamari" (Ps 49,16). Orice suflet tulburat de ceva trebuie sa intrebe pe Domnul, si Domnul il va povatui. Si aceasta mai cu seama in ceas de nenorocire si tulburare; de obicei, insa, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindca acest lucru inseamna smerenie.
Bun lucru e a ne invata sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul ramane neincetat in Dumnezeu si are mare odihna; si din aceasta bucurie omul se roaga ca tot sufletul sa cunoasca pe Domnul; sa cunoasca cat de mult ne iubeste si cu cata bogatie ne da Duhul Sfant Care veseleste sufletul in Dumnezeu.
Si atunci sufletul e in intregime drag, pentru ca e in intregime al lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv il povatuieste pe om ca trebuie sa indure intristarile cu multumire. in toata viata mea n-am murmurat o singura data pentru intristari, ci le-am primit pe toate din mainile lui Dumnezeu ca pe un leac mantuitor si am multumit intotdeauna lui Dumnezeu, si de aceea Dumnezeu mi-a dat sa indur cu usurinta toate intristarile.
Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neindurat si ii intristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul insusi ii calauzeste cu harul Sau, si ei indura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si impreuna cu Care vor fi preamariti in veci.
Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul, si intristarile trec.
Cand Maica Domnului statea la picioarele crucii, intristarea ei era necuprins de mare, pentru ca ea il iubea pe Fiul ei mai mult decat isi poate inchipui cineva. Si noi stim ca cine iubeste mult, acela si sufera mult. Dupa firea omeneasca, Maica Domnului n-ar fi putut indura intristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si Duhul Sfant a intarit-o si i-a dat puterea de a indura aceasta intristare.
Si mai apoi, dupa inaltarea Domnului, Ea s-a facut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mangaiere in intristari. Domnul a dat pe pamant pe Duhul Sfant si cel in care Acesta viaza simte in el raiul. Vei zice poate: "De ce nu este si in mine un asemenea har?" Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta.
Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace in suflet si e mereu nemultumit: "Asta nu e asa, asta nu e bine". Dar cel ce s-a predat pe sine insusi in chip desavarsit voii lui Dumnezeu, acela are rugaciunea curata in sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute.
 Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atatea veacuri in intreaga lume, oamenii nu le inteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, acela va fi preamarit in cer si pe pamant.
Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupa numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu il ajuta sa ramana intotdeauna in rugaciune. Chiar daca lucreaza sau vorbeste, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru ca s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si pentru aceasta Domnul il are in purtarea Sa de grija.
O traditie spune ca, in drum spre Egipt, Sfanta Familie a intalnit un talhar, dar acesta nu le-a facut nici un rau, ci, vazand Pruncul, a spus ca daca Dumnezeu S-ar intrupa, n-ar fi mai frumos decat pruncul acesta; si i-a lasat sa mearga in pace.
Lucru uimitor: un talhar, care de obicei ca o fiara nu cruta pe nimeni, nu a necajit, nici nu a suparat Sfanta Familie. La vederea Pruncului si a blandei Sale Maici, sufletul talharului s-a inmuiat si a fost atins de harul lui Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu fiarele salbatice care la vederea sfintilor mucenici sau a barbatilor cuviosi se faceau blande si nu le faceau rau. Chiar si demonii se tem de sufletul bland si smerit, care-i biruie prin ascultare si rugaciune.
Alt lucru uimitor: talharului i s-a facut mila de Domnul-Prunc, dar arhiereii si batranii L-au predat Iui Pilat sa-L rastigneasca. Si aceasta pentru ca ei nu se rugau si nu cereau de la Domnul sa-i povatuiasca ce si cum sa lucreze.
Astfel, adeseori ocarmuitorii si oamenii mari vor binele, dar nu stiu unde este; nu stiu ca este in Dumnezeu si ca li se da de la Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa ne rugam ca Domnul sa ne po-vatuiasca ce anume trebuie sa facem, si Domnul nu ne va lasa sa ratacim.
Adam n-a avut intelepciunea sa intrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, si pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a intrebat pe Domnul: "Este bine oare sa iau pe femeia lui Urie?" si a cazut in pacatul uciderii si al preacurviei. Asa si toti sfintii care au pacatuit, au pacatuit pentru ca n-au chemat pe Domnul sa-i ajute si sa-i povatuiasca. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: "Cand vorbeam dupa mintea mea, se intampla sa gresesc".
Dar sunt si greseli fara pacat care vin din nedesavarsirea noastra; le vedem chiar si la Maica Domnului. in Evanghelie se spune ca atunci cand a parasit Ierusalimul impreuna cu Iosif, ea credea ca Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscutii; Si abia la capatul a trei zile de cautari L-au gasit in templu vorbind cu carturarii (Lc 2,44).
Astfel, numai Domnul stie toate, noi insa, oricine am fi, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa intrebam pe parintele duhovnicesc, ca sa nu gresim.
Duhul lui Dumnezeu povatuieste pe toti in chip deosebit: unul se linisteste (vietuieste in isihie) in singuratate, in pustie, altul se roaga pentru oameni; altul e chemat sa pastoreasca turma cuvantatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat sa propovaduiasca sau sa mangaie pe cei ce sufera; altul slujeste pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfant si toate sunt date in grade diferite: unuia treizeci, altuia saizeci, altuia o suta (Mc 4, 20).
Daca ne-am iubi unii pe altii intru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arata prin Duhul Sfant multe lucruri minunate si ne-ar descoperi mari taine.
Dumnezeu - o iubire de care nu te poti satura.
Mintea mea s-a oprit in Dumnezeu si am incetat sa scriu...
Cat de limpede imi este ca Domnul ne conduce. Fara El n-am putea nici macar gandi binele; de aceea trebuie sa ne predam cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindca Domnul ne calauzeste.
Toti ne chinuim pe pamant si cautam libertatea, dar putini sunt cei ce stiu in ce anume sta libertatea si unde se gaseste ea. Si eu doresc libertatea si o caut zi si noapte. Am inteles ca ea este la Dumnezeu si e data de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocait si si-au taiat voia proprie inaintea Lui. Celor ce se pocaiesc Domnul le da pacea Lui si libertatea de a-L iubi. Si nu e nimic mai bun pe lume decat a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. in aceasta isi gaseste sufletul odihna si bucuria.
 "Dar cum putem cunoaste pe Dumnezeu?" Eu, insa, spun ca vedem pe Domnul prin Duhul Sfant. Si tu, daca te smeresti, atunci si tie Duhul Sfant iti va arata pe Domnul nostru; si atunci si tu vei voi sa strigi despre El intregului pamant.
Sunt batran si astept moartea, si scriu adevarul din dragoste pentru norod, pentru care se intristeaza sufletul meu. Daca as putea ajuta fie si numai un singur suflet sa se mantuiasca, si pentru aceasta voi multumi lui Dumnezeu, dar inima mea sufera pentru intreaga lume si ma rog si vars lacrimi pentru intreaga lume, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Dumnezeu si sa traiasca in iubire si sa se desfete de libertate in Dumnezeu.
Voi, toti oamenii de pe pamant, rugati-va si plangeti pentru pacatele voastre, ca Domnul sa vi le ierte. Unde este iertarea pacatelor, acolo e si o constiinta libera si iubire, chiar daca una mica.
Domnul nu vrea moartea pacatosului (Iz 18, 32), iar celui ce se pocaieste ii da in dar harul Duhului Sfant. El da sufletului pacea si libertatea de a fi cu mintea si inima in Dumnezeu. Cand Duhul Sfant ne iarta pacatele, atunci sufletul primeste libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curata; atunci el vede liber pe Dumnezeu si ramane intru El in odihna si bucurie. Aceasta e adevarata libertate. Dar fara Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru ca vrajmasii tulbura sufletul prin gandurile cele rele.
Voi spune adevarul in fata lumii intregi: sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si as fi deznadajduit de mantuirea mea daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfantului Sau Duh. Si Duhul Sfant m-a invatat si de aceea scriu despre Dumnezeu fara osteneala, pentru ca El ma atrage sa scriu.
Mi-e mila si plang si suspin pentru oameni. Multi gandesc: "Am facut multe pacate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defaimat, am desfranat si am facut multe alte lucruri", si de rusine nu vin la pocainta. Dar ei uita ca inaintea lui Dumnezeu toate pacatele lor sunt ca o picatura de apa in mare.
O, fratii mei din tot pamantul, caiti-va pana cand mai e vreme! Dumnezeu asteapta cu milostivire pocainta noastra. Si tot cerul, toti sfintii asteapta aceasta pocainta. Asa cum Dumnezeu este iubire (1, In 4, 8), asa si Duhul Sfant in sfinti e iubire.
Cere iertare, si Dumnezeu te va ierta. Si cand vei primi iertarea pacatelor, atunci in sufletul tau va fi bucurie si veselie, si harul Duhului Sfant va intra in sufletul tau si vei zice: "Iata adevarata libertate; ea este in Dumnezeu si de la Dumnezeu".
Harul lui Dumnezeu nu desfiinteaza libertatea, ci o ajuta numai sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Multi oameni nu cunosc calea mantuirii, ratacesc in intuneric si nu vad Lumina Adevarului. Dar El a fost, este si va fi, si pe toti ii cheama cu milostivire la Sine: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, cunoasteti-Ma si Eu va voi da odihna si libertatea".
Iata adevarata libertate: cand suntem in Dumnezeu, inainte insa nu stiam aceasta. Pana la douazeci si sapte de ani credeam numai ca Dumnezeu exista, dar nu-L cunosteam, dar de cand sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfant, el se topeste de dogoarea doririi Lui; si acum cu inima fierbinte il caut ziua si noaptea.
Domnul vrea ca noi sa ne iubim unii pe altii; in aceasta sta libertatea: in iubirea de Dumnezeu si de aproapele. in aceasta e si libertatea si egalitatea. in rangurile pamantesti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu conteaza pentru suflet. Nu se poate ca fiecare sa fie imparat sau print; nu se poate ca fiecare sa fie patriarh sau egumen sau intai-statator; dar in oricare rang e cu putinta sa iubesti pe Dumnezeu si sa fii bineplacut Lui si numai aceasta conteaza. Si cine iubeste mai mult pe Dumnezeu pe pamant, acela va avea mai multa slava in imparatie. Cine iubeste mai mult, acela se avanta cu tarie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamarit pe masura iubirii lui. Si am inteles ca iubirea este felurita dupa taria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca sa nu-L supere cu ceva - aceasta e intaia iubire. Cineva are mintea curata de ganduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decat prima. Cineva are in chip simtit harul in sufletul sau - aceasta e a treia iubire, inca mai mare. Cea de-a patra si desavarsita iubire de Dumnezeu e atunci cand cineva are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Nenorocirea noastra sta in aceea ca, din pricina mandriei mintii noastre, nu staruim in acest har si el paraseste sufletul, si sufletul il cauta plangand si suspinand, si zice: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul".


Sfantul Siluan Athonitul
sursa www.crestinortodox.ro

« Oricine a pus mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu» 

   Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi.

Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu?

Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca.

   Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cu­nosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepe­niti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus.

  Sa privim mai bine acest aspect. Noi, cei care suntem aici acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva! Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti cres­tinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta.

Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preo­cupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna.

Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravna fara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.
Parintii subliniaza faptul ca, daca cineva nu traieste ca un crestin, asa cum i se cere prin Botez, si ramane doar botezat, in ziua Judecatii aceasta taina infricosatoare va fi in defa­voarea lui.

Este ca un copac care se altoieste. Exista un act mai radical decat acela de a taia pomul sal­batic si sa-l altoiesti, ca sa devina roditor? Exista ceva mai bun decat actul altoirii? Pomul nu are judecata si nu stie, dar cel care il altoieste trebuie sa-l supravegheze. Daca nu va face asta, pomul salbatic va creste stufos, iar altoiul pe care l-a pus s-ar putea usca.

Haideti sa nu analizam situatia in care se usuca, ci situatia ca se pastreaza oarecum in viata, insa frunzele lui sunt ingalbenite, fiindca jur-imprejurul radacinii au rasarit 10-20 de vlastare, nu stim cate, care au sufocat altoiul. Daca n-ar fi fost altoit ar fi existat o explicatie, anume ca n-a fost altoit si de aceea este asa. Insa sa fie altoit si sa fie intr-un asemenea hal, in care este mai rau decat inainte de a fi altoit, de vreme ce inainte avea doar un vlastar salbatic, iar acum are jur-imprejur zece vlastare!Insa faptul ca a fost altoit este in defavoa­rea lui, deoarece a avut posibilitatea sa devina un pom nou si roditor, si nu a devenit. Astfel, atunci cand nu se intampla sa traiasca cineva ca botezat si dupa voia lui Dumnezeu, sa-L aiba inlauntrul sau pe Hristos, ci pur si simplu este botezat, dar in definitiv traieste in pacat, nu tine cont deloc de Botez si nu incearca deloc sa traiasca asa cum cere Botezul, atunci Taina Botezului si orice alta taina, toate Tainele Bisericii, vor fi in defavoarea lui. Toate acestea pe care le face cineva aratand ravna lui nu numai ca nu-i vor fi folositoare, dar pot fi in defavoarea lui, daca ramane doar cu ravna si nu inainteaza acolo unde trebuie sa inainteze. Bineinteles, cuvantul este greu si foarte usor ar putea gandi si spune cineva:daca este asa, n-o sa mai venim nici aici, nici in alta parte, ca sa nu ne impovaram mai mult sinele. Omul este liber si rational. Daca ar trage cineva astfel de concluzii, atunci sa le si explice. Dar nimeni dintre cei inte­lepti, nimeni dintre cei ce stau inaintea lui Dumnezeu cu frica si intelegere nu va gandi asa, ci poate va fi tulburat, se va nelinisti si va incerca sa vada ce poate face ca sa scape din acest peri­col, ca sa scape de ceea ce il impiedica in definitiv sa fie ceea ce trebuie, adica sa fie al lui Dumnezeu. Fereasca Dumnezeu, desigur! Omul ajunge uneori in situatii in care nu poate sa se schimbe – nu pentru ca nu poate sa se schimbe, ci pentru ca mintea lui nu mai gandeste corect si nu mai vrea cu adevarat sa se schimbe. Fereasca Dumnezeu! Este foarte probabil ca omul, daca nu este cu luare aminte, sa sfarseasca in situatii in care nu poate sa se schimbe, deoarece ramane in propriul sau sistem, in idolul din el, in egoismul lui, in intunericul lui. Ramane in adevarul lui, in indreptatirea lui de sine, in autosuficienta si in narcisismul lui. O sa se piarda!
Indreptatirea de sine sau predarea in fata Harului

Revin, deci. Noi, acum si aici, oare am putea spune ca e posibil sa avem ravna catre Dumnezeu, iar aceasta ravna sa fie fara cunostinta? Cati dintre noi or sa plece acum de aici sub incidenta minunii celei mari care se poate face in orice clipa in sufletul omului? Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai ne­conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convin­gerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea,semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.

Acest lucru se vede si la Sfantul Varsanufie. Citim in in­trebarile si in raspunsurile lui, in fiecare sambata, si il vedem pe avva sfatuind pe cel ce intreaba. Sa te nevoiesti, sa suferi, sa te nevoiesti cu durerea inimii. Totusi, nu spune ca facand asa vei castiga si vei dobandi ceva ca si cum ai primi rasplata. Ci ne spune ca, atunci cand tu faci asa, Dumnezeu iti va da si acest dar si altele. Nu le vei dobandi pentru ca te-ai nevoit, pentru ca tot cel ce se ba­zeaza pe nevointa lui, pe incercarea lui, tot cel care se bazeaza pe ceea ce face si crede el are inlauntrul sau indreptatirea de sine si harul nu poate sa se apropie de el, nu il poate atinge. Harul se inde­parteaza si el ramane cu virtutea si sfintenia lui falsa.
Care este tactica noastra?

Daca ma intrebati, de vreme ce va cunosc pe toti, nu as avea dificultati sa spun ca, mai mult sau mai putin, aveti o sensibilitate, o simtire, dar ca ceva nu merge bine, ca nu inainteaza chestiu­nea noastra. Nu o spun din punctul meu de vedere, ci din al vostru. Si poate certifica cineva ca cela­lalt traieste asa cum simte, cum vede lucrurile, ca nu are in el harul lui Dumnezeu si ca nu il atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca sa-l impre­sioneze, ca sa se predea cu incredere si sa aiba bucurie si fericire inlauntrul lui.

Cineva este incredintat, asadar, de acest lucru si se caieste de o asemenea certitudine. Caci vede ca si celalalt prezinta el insusi astfel lucrurile. Nu e nevoie, adica, sa spun eu ce parere am despre el, ci sunt incredintat de parerea pe care o are el insusi despre cum vede si simte el lucrurile si ca, in final, toata stradania si lupta lui este dupa cum spune aici Apostolul Pavel, sa statorniceasca drep­tatea lui, fara a se preda dreptatii lui Dumnezeu. Prin urmare, ramane cineva cu autoindreptatirea lui si, in final, ramane fara Har, fara izbavire. Ra­mane cu stradaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fara lucrarea necreata a lui Dumnezeu inlauntrul sau, fara dragostea Lui, fara Harul care-l mantuieste pe om.

De aceea, si cineva care se lupta in acest fel se afla intr-o continua agonie, in sovaiala, in tulburare, ca si cand s-ar consuma pe sine. Mereu are o nemultumire ca nu ii poarta de grija Dumnezeu, ca nu i-a dat ceea ce se astepta sa-i dea, si asa ramane cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbanzile sale, cu virtutile sale, cu o oarecare dreptate, care este in definitiv dreptatea lui.

Altceva este sa te simti foarte-foarte pacatos, dar in acelasi timp sa simti, cum spune Apostolul Pavel, ca ai fost miluit1. Nu zice asta Apostolul Pavel, ma corectez; zice: „M-a miluit Dumnezeu“. Oricum, Apostolul Pavel, atunci cand i-a vorbit Hristos, a schimbat ceva. Pentru alta misiune se ducea in Damasc, dar altele s-au intamplat acolo. Alta era calea lui, dupa cum este si drumul lui. Este calea lui Hristos.
Care din noi se preda lui Hristos asemenea Apostolului Pavel?

Dupa cum am mai zis, atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredin­teze pentru lumea intreaga2, Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos.

Pe Apostolul Pavel il calauzeste Hristos. Situ­atia arata insa ca si cand Hristos l-ar fi uitat. Locuieste acolo in Tars pana cand, intr-un mod oarecum intamplator, este gasit de prietenul lui, Varnava. Il gaseste si-l ia de acolo si-l aduce in Antiohia. Astfel isi incepe Apostolul Pavel lucrarea, dar se preda, asa cum citim in Faptele Apostolilor, harului lui Dumnezeu. Nu o face dupa mintea lui, dupa planurile lui.

Cine dintre noi L-a cunoscut altfel pe Hristos sau il cunoaste altfel pe Hristos? Cine dintre noi este un astfel de crestin, isi traieste astfel viata crestineasca, adevarul crestinesc, si nu murmura, nici nu se plange, ca si cum l-ar impiedica un lucru sau altul, ca si cand ar fi de vina unul sau altul? Cine dintre noi se preda astfel lui Hristos si invata aceasta lectie, sa asculte de Hristos si sa-L astepte pana cand il va binecuvanta si pana cand va voi Hristos sa intre in sufletul lui, ca sa-l umple de har, sa-l izbaveasca, sa-l elibereze, sa-l inmoaie, sa-l mangaie, sa-l umple de mila Lui, avand in acelasi timp si sentimentul ca tot ceea ce se intampla inauntru este lucrarea lui Hristos?

De regula, daca avem sentimentul ca suntem ceva, ca facem ceva, ne incredem mai mult in ceea ce facem noi, adica in incercarile noastre, in lup­tele noastre, in reusitele noastre. De fiecare data cand avem incredere in dreptatea noastra, avem incredere in eforturile si in izbanzile noastre. Vrem sa impunem dreptatea noastra, asa cum zice aici Pavel, fara a ne supune dreptatii lui Dumnezeu.
De ce un sfant nici macar nu concepe sa se mandreasca pentru faptele lui minunate?

De ce sfintii, care fac minuni prin cuvintele si faptele lor – si nu numai ca ei cuceresc multimile si, prin adevarul lui Dumnezeu, ajuta mii de suflete sa se lepede de viata pacatoasa, sa se intoarca de la idoli si sa creada in Dumnezeu, dar fac si alte minuni foarte vizibile: tamaduiesc bolnavi, invie inca si morti -, nu se gandesc ca acestea s-au facut prin puterea lor, asa incat sa se mandreasca si sa se laude pe sine, sa incerce sa iasa in fata si sa vrea sa fie vazute si luate in seama aceste lucruri si de altii? Ce sfant face acest lucru? Va mai fi sfant daca face aceasta? Si daca sfantul, care este instru­ment al lui Dumnezeu si are incredere totala in El si primeste atata har ca sa faca aceste lucruri minunate, nu concepe sa se mandreasca, pe ce ne vom baza noi si cum vom socoti un simplu gest ca acela de a da o farfurie de mancare sau un cuvant bun sau a face un serviciu celuilalt? Si Doamne fereste sa nu observe si ceilalti ca am facut aceste lucruri sau sa nu recunoasca, sau noi insine sa nu ne laudam un pic, fata de ceilalti sau fata de sinele nostru!

Este aceasta viata crestineasca? Avem duhul lui Dumnezeu in noi? A ajuns harul lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru si ne-a inviat inima? Si, mai mult, suntem noi indreptatiti de Dumnezeu si ne supunem dreptatii Lui? Nu avem nicio lega­tura cu viata crestineasca, si ne miram ca nu renastem. Avem inca inlauntrul nostru slabiciunile, patimile, egoismul nostru, mandria, slava desarta, ambitia, mania, dispozitia spre barfa, spre jude­cata. Cel putin sa realizam ca suntem asa si sa spunem: „Dumnezeule, spunem ca suntem crestini; de unde pana unde?”.

Insa pentru ceea ce suntem in sufletul nostru, noi spunem asa: „Iata, Dumnezeu nu ne-a facut binele acesta si de aceea suntem asa”. Aceasta se intampla deoarece noi nu ne-am predat lui Hristos si nu L-am lasat sa lucreze inlauntrul nostru ca sa ne invie sufletele. Vina e a noastra. Nu inseamna ca a intarziat Hristos; cel putin sa fim constienti de asta! Insa nu vedem lucrurile asa, ci incercam din toate partile sa ne pacalim pe noi insine si sa ne convingem ca suntem ceva, pe care trebuie sa-l vada si ceilalti.
Lasarea in voia lui Hristos aduce odihna

Vad unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune:„Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit.Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incre­dere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice. Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.

Bine facem ca citim acestea si, desi Apostolul Pavel se adreseaza evreilor, ele nu sunt valabile doar pentru ei, ci pentru fiecare, de vreme ce fie­care are aceeasi mentalitate si situatii similare.

A trecut insa timpul si v-as ruga sa ne oprim aici si sa revenim. Sa fim atenti: nesocotind drep­tatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor, nu s-au supus dreptatii lui Dumnezeu.Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu… noi suntem crestini. Toti, oricine am fi, oare in adancul sufle­tului nostru credem ca Domnul ne poate vindeca, poate sa ne faca adevarati crestini, poate sa invie cu adevarat sufletele noastre, ne incredem pe deplin in El si ne bucuram ca Ii apartinem, ne bucuram ca ne judeca dupa dreptatea Lui? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

Daca credem acum – sa nu amanam pentru maine sau poimaine -, vom pleca de aici schim­bati fata de cum am venit. Poti sa vii cu intune­ricul tau, cu nesimtirea ta, cu ignoranta situatiei tale, cu mandria ta, cu autojustificarea, sau poti veni tulburat, nelinistit, aproape dezamagit, dezna­dajduit. Poti insa sa pleci ca si cand te-ai fi intalnit singur cu Hristos si te-ar fi incredintat:


„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii. Erminia Noului Testament, Epistola catre Romani, Capitolul al X-lea (omilii), Editura Bizantina, Bucuresti, 2012)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/07/04/kraiopulos-taina-mantuirii-predarea-in-mana-lui-dumnezeu-sistemul-indreptatirilor-din-noi/

Pacea lăuntrică - darul Sfântului Duh

  „Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.” (Sfântul Isaac Sirul)


Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.
Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.
Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este
un micro-cosmos, o „lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.
Sfinții Părinți spun: „Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.” Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: „Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.
Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar.
Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.
Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte.


Staretul Tadei

de la Mănăstirea Vitovnița
„Cum îți sânt gândurile așa îți este viața.”

sursa

http://priulianaros.blogspot.ro/search/label/Viata%20Duhovniceasca