MÂNDRIA
Neascultători, oamenii tari de cap şi betegi la minte de fumul mândriei, nu au parte de darurile sfatului.
Căci, părăsind sfatul cel bun dat la vreme şi Dumnezeu îi părăseşte şi-i lasă în sfatul cel rău.
Viata duhovnicească are multe greutăti de învins, mai ales din partea mândriei.
Partea importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, posomorârea, groaza de umilintă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulteşte mândria în suflet.
Mândria şi toti puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri, de fătărnicii.
Din răcirea dragostei şi a umplerii sufletului de răutate sub influenta acestei patimi, mintea alunecă pe panta nebuniei.
Sufletele slăbănogite de mândrie stau pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simte trebuintă să asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe.
Aşa se explică îndărăptările, împutinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.
Mândria singură, chiar sub cea mai subtire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini e în stare să risipească din suflet toată viata după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii?
De aceea când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepti ocara ca să te curăteşti.
Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fătărniceau virtutea.
Ispita sfinteniei e cea mai rafinată capcană a mândriei.
De aceea când Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta şi pe drum îl întâmpinau dracii, zicându-i: ai scăpat de noi, Macarie, sufletul lui, răspundea: încă n-am scăpat.
Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfintii adevărati sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinti, ce tin mortiş că-s păcătoşi.
MÂNTUIREA
Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii (Efeseni 2, 8)
Sale să fie totodată şi roada cunoştintei, a vointei şi a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul.
Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul.
Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.
Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ti dă darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18, 35) şi al rugăciunii.
Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul.
Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.
Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi (2 Timotei 2, 3) ai lui Dumnezeu suntem.
Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (2 Timotei 1, 12), cu ale cui arme bati război (2 Corinteni 10, 4), cine îti ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinta ta. De aceea au zis Părintii că pricina mântuirii este aproapele.
Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleattă, ci presupune şi o fată socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o multime de oameni.
Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.
Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfintilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai.
Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.
Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morti.
Orbia răutătii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă.
Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi.
De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „dreptilor” în Împărătia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertătii noastre.
Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertătii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit putin în Rai şi-mi ajunge”.
N-avem siguranta mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputintă: să-şi asigure eternitatea sa.
Dar este cu putintă şi totul este cu putintă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această sigurantă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem pret pe ea. Pretul pe care l-a pus Iisus şi toti sfintii.
Parintele Arsenie Boca
O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
sursa http://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20O%20sinteza%20a%20gandirii%20parintelui%20Arsenie%20Boca%20in%20800%20de%20capete.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu