Despre păzirea de cărţile care cuprind învăţături mincinoase

Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfînt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.

Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii.

 Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic. Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească.

De ţi-ai îngăduit a-ţi mîzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decît cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti . 

Înţelepciunea pămîntească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7).
 Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămîne pînă ce va lua sfîrşit, cînd pămîntul şi lucrurile de pe dînsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pămîntească, vor arde (2 Petru 3, 10).

Sfînta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfîntul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.

Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. 
Ca atare, ei au fugit cu toată rîvna de împreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. 

Va fi o vreme, a proorocit Sfîntul Apostol, cînd învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca (2 Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvîrşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfînt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni ..

Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (2 Timotei 3, 13).

Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfînt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfînta Biserică. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000. 

Vorbe din intelepciunea Sfintilor Parinti

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI

Despre citirea Evangheliei

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).
Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.

Parintele Calistrat ---- CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Chemarea lui Dumnezeu 

Pe noi ne cheamă Dumnezeu la pocăinţă; astăzi lumea s-a făcut comodă, nu mai vrea să ştie de nevoinţă. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară, noi vrem s-o luăm fără să săpăm. 

Oamenii găsesc fel de fel de motive ca să nu ţină postul: pentru că muncesc, de parcă postul a fost dat pentru cei ce stau degeaba; pentru că pleacă în străinătate sau la şcoli, de parcă noi nu ar trebui să fim lumina oamenilor şi, în loc ca oamenii să înveţe ceva de la noi, facem şi noi ca ei sau de parcă postul s-ar fi dat doar pentru cei ce stau acasă; nu ţin postul pentru orice boală ce li s-ar întâmpla, când de fapt postul este chiar un remediu pentru boală (în afară de unele boli foarte severe în care lipsa unor alimente pun în pericol viaţa). 

[...] sunt credincioşi care ţin doar câte o săptămână din post şi îndrăznesc să se ducă să se împărtăşească.

Este o chemare la sfinţenie, sfinţenia însemnând nu numai un tipic strict în viaţă, ci mai ales cultivarea bunătăţii. În zadar postim, citim la Psaltire, facem metanii, dacă ne comportăm cu răutate; e ca şi cum luăm medicamente care nu-şi mai fac efectul.

Este o chemare de la întuneric la lumină, la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. La Pildele lui Solomon, la capitolul 9 se spune: ,,inţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: „cine este neînţelept să intre la mine”.

Noi ne-am adunat la acest ospăţ pentru a ne înţelepţi: aici Se pogoară Duhul Sfânt, aici se frânge cuvântul lui Dumnezeu; trebuie însă să recunoaştem că suntem neînţelepţi. Ca să primim har, trebuie să ne smerim, altfel vom ieşi afară deşerţi.

„Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune şi a ridicat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi”; cum vom mânca de nu vom fi flămânzi?

De aceea ne întoarcem de la Liturghie deşerţi, pentru că stăm în biserică de parcă am fi sătui, nu avem nici o sete de a cunoaşte, de a ne sfinţi. Cum ne vom umple, când noi suntem plini? De aceea, fericiţi sunt cei smeriţi, săraci cu duhul, care se defaimă pe ei înşişi, care se arată goi pentru a se umple în harul lui Dumnezeu.

„Cine este neînţelept să vină la mine” – spune Duhul Sfânt, numai că „înţelepţii” acestei lumi nu vor să mai ştie de altfel de înţelepciune afară de nebunia lor. Ei măsoară, caută peste tot, în ceruri şi în mări, dar niciodată nu coboară în adâncul sufletelor lor să vadă ce este acolo, să scoată acel mort din lăuntrul lor.

Este o chemare la pacea sufletelor departe de războiul poftelor. „Nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări lumeşti nu este vrednic să vină” (rugăciune ce o spune preotul în taină în timpul Sfintei Liturghii). „Cine tânjeşte păcătuieşte” – spun Sfinţii Părinţi. Dorinţele noastre din care se nasc multe gânduri ne fac ca în timpul Sfintei Liturghii, deşi suntem în biserică cu trupul, totuşi să fim departe prin gândurile noastre.

Este o chemare a conştiinţei. Omul pe care nu-l mustră conştiinţa este mort sufleteşte. Conştiinţa este acel cocoş care cântă şi ne aduce aminte, ca oarecând Apostolului Petru, că am greşit. Ea ne cheamă la această cină să ne cerem iertare şi să ne împăcăm cu Cel pe Care prin purtarea noastră L-am trădat.

Clopotele şi glasul slujitorilor ne cheamă la acest ospăţ, noi însă ne îndeletnicim cu altele. Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies s-o văd; te rog, iartă-mă (Luca 14, 18; s.n.). Ţarina reprezintă treburile cu care ne îndeletnicim şi pentru care nu dăm curs chemării lui Dumnezeu. 

Mulţi oameni muncesc fără pauză şi nu fac nimic ca să-şi cultive sufletul.Ba chiar ei se simt îndreptăţiţi în munca pe care o fac şi cer să fie înţeleşi de Dumnezeu: „Te rog, iartă-mă”. Dar care a fost răspunsul: nu vor gusta din cina Mea. Câţi nu muncesc astăzi prin străinătate fără a mai face nimic pentru suflet? Ei se odihnesc cu un ajutor financiar pe care îl dau Bisericii, numai că în Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră cu bani, ci cu suflete curate; păcatele nu se şterg cu bani, ci cu pocăinţă; dacă nu ne curăţim sufletele de patimi, totul este în zadar, pentru că: nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. 

Câţi din cei de la ţară în sezonul muncilor nu mai ştiu nici de duminică?! Şi toţi aceştia se odihnesc cu gândul că muncesc pentru copii, pentru casă, însă nici casa, nici copiii nu ne vor mântui. Şi chiar ei vor fi osândiţi dacă nu vor avea sufletele curate; dar cum să le aibă dacă văd că părinţii lor nu merg la biserică, nu se roagă, nu citesc Scriptura, cum vor face copiii ceea ce nu fac părinţii? Doar să fie ei mai înţelepţi decât părinţii, însă ce război vor avea, căci bineînţeles că cel ce nu are odihnă niciodată faţă de treburile lumeşti îşi va sili şi copilul să iasă la ele. Nu vrem să defăimăm munca, ci vrem să tragem către calea de mijloc: mâncarea este indispensabilă omului, dar prea multă îi strică, somnul la fel, la fel munca este indispensabilă pentru viaţa omului, dar orice lucru bun făcut fără dreaptă socoteală devine rău.

Altul a răspuns: cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. De ce cinci? Pentru că cinci sunt simţurile omului: mirosul, auzul, văzul, gustul şi pipăitul. Acestea reprezintă boii care îl trag pe om către satisfacerea poftelor trupeşti. Pofta gustului şi a mirosului, fascinaţia auzului şi a văzului, dezmierdările pipăitului, toate acestea neţinute sub control ne depărtează tot mai mult de viaţa curată în Dumnezeu.

Dorinţa de a stăpâni, de a-şi însuşi un lucru nu se poate naşte fără cele cinci simţuri fără de care n-am putea percepe acel lucru; această dorinţă de a stăpâni ne face să nu mai vrem să fim supuşi. Astfel, oamenii avari după cele materiale ajung împietriţi la inimă şi nu-i mai sensibilizează durerea altora. În felul acesta creşte în ei răutatea şi, încet-încet, coboară într-o prăpastie întunecoasă, rece şi fără de dragoste a unei vieţi ce nu vrea să ştie de Dumnezeu.

Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Dacă această pildă s-ar fi spus în zilele noastre, poate că, în loc să se zică „femeie mi-am luat”, se spunea „televizor mi-am luat”, pentru că nu femeia opreşte pe om de la viaţa în Dumnezeu, ci preocuparea omului, acea însoţire a lui, acele îndeletniciri care-l îndepărtează de Dumnezeu. De data aceasta nu e ocupat cu munca, nici cu dorinţa de a tot strânge, ci acum are o altă îndeletnicire: cea a timpului pierdut în desfătări şi desfrânări.

Cei chemaţi nevoind să vină, a zis stăpânul casei către slugă: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. 

Noi suntem acei săraci care ne-am adunat la Liturghie, care precum săracii cerem Har de la Dumnezeu.Suntem neputincioşi în viaţa duhovnicească, orbi de lumina înţelepciunii sfinte, şchiopătând în calea Domnului. Şi nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei slabi vrând să-i ruşineze prin noi pe cei tari, nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei neînţelepţi vrând să-i ruşineze pe înţelepţii lumii acesteia.

S-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Totdeauna mai este loc. Uşa este deschisă pentru cei care până acum încă n-au gustat din cina Domnului. Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Noi, slujitorii cuvântului lui Dumnezeu, suntem trimişi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – să convingem prin predică poporul să se întoarcă la Dumnezeu, către cina pâinii cereşti, şi cât de frumos spune Sfântul: să silim prin frumuseţea cuvântului lui Dumnezeu. Iată care este sila de la Dumnezeu: bunătatea Sa. 

În loc ca noi oamenii să ne rugăm la Dumnezeu, Dumnezeu se roagă la noi: veniţi la Mine toţi cei însetaţi şi Eu vă voi adăpa pe voi. Pământul dacă nu este însetat nu trage apa de la ploaie, aşa şi noi, dacă nu suntem însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi suntem monotoni în viaţa noastră duhovnicească, nu vom primi nimic de la Dumnezeu.

Este o chemare la mucenicie. Dacă Sfinţii Mucenici se sfârşeau în chinurile tiranilor, şi viaţa fiecăruia dintre noi poate fi o mucenicie: murind pentru omul cel vechi din noi şi înnoindu-ne zi de zi în viaţa cu Hristos; este o mucenicie înceată şi până la moarte ne topim ca o lumânare în încercările din viaţa noastră, arzând pentru dragostea lui Hristos.

Este o chemare la propovăduirea vieţii creştineşti. Nu numai noi, preoţii, putem predica, ci fiecare dintre creştini poate fi o lumină pentru cei din jur prin faptele sale – felul cum se îmbracă, cum se poartă; acestea sunt o predică tăcută care mustră în tăcere pe cei care nu fac la fel.

Este chemarea la împărtăşirea cu Hristos. Ca să ne împărtăşim cu Preacuratele Taine trebuie să avem ceva din asemănarea lui Hristos; ceea ce Hristos a făcut pe pământ să fie pentru noi un exemplu. Această Evanghelie se citeşte în preajma sărbătorilor de iarnă şi dacă vrem să ne împărtăşim şi să semănăm cu Hristos trebuie să ştim că Hristos nici n-a umblat mascat, nici n-a pocnit din bici şi nici n-a aruncat cu petarde.

Şi mai este o ultimă chemare. Dacă până acum la celelalte chemări cine a voit a dat curs, iar cine nu a voit nu a venit, la această ultimă chemare, ori că vor voi, ori că nu vor voi, cu toţii vor veni.

 De această dată slugi neînduplecate vor veni la noi şi atunci nici ţarina grijilor vieţii, nici boii dorinţelor lumeşti, nici femeia distracţiilor noastre, nimic din toate acestea nu îi vor mai îndupleca pe cei trimişi ca să nu ne ia cu ei. Este acea chemare pe care toţi trebuie să o urmeze: moartea şi chemarea la judecata lui Dumnezeu.Chema-va cerul de sus şi pământul de jos, ca să judece pe poporul Său (Psalm 49, 5). Atunci toate se vor da pe faţă şi se va vedea de ce a fost atâta suferinţă pe acest pământ, atunci vom primi fiecare după ceea ce am făcut în viaţă. 

Nu Dumnezeu ne va judeca, ci însăşi viaţa noastră; ceea ce am făcut ieri, ceea ce facem astăzi, noi singuri ne suntem judecători prin ceea ce am ales: dacă am ales răul, la rău vom merge, dacă am ales binele, la bine vom merge.

" Desertaciunile lumii." de Ieromonah  Ioan Buliga

  Editura  Man. Lacul Romanesc.

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro