Totalul afișărilor de pagină

duminică, 9 decembrie 2018

PILDE CRESTIN - ORTODOXE FRUMOASE






Cuget neînţelept


Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...



TÂNĂRA OARBĂ ȘI BIBLIA

O tânără oarbă și săracă, auzind că s-a tipărit, pentru orbi, o Evanghelie cu slove ieșite în relief, dorea să aibă și ea o astfel de carte. Un prieten i-a dat-o în dar. Era Sf.Evanghelie după Marcu. În același timp, i-a dat și un alfabet, ca să învețe a citi.

Tânâra era de o rară pricepere. Începu îndată să învețe slovele și, spre uimirea tuturor, după câteva zile a fost în stare să citească o pagină întreagă. dându-și multă silință la citit. Cu toate acestea ea găsea că nu merge destul de repede, alfabetul fiind dificil. Fiind foarte săracă, trebuia să muncească cu mâinile ici, colea, spre a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. În afară de aceasta, lucra și într-o grădină de legume. Din pricina aceasta avea bătături la degete, ceea ce nu se vede de obicei la orbi, ceea ce făcea ca ea să poată deosebi cu greu slovele.

Descurajată întrucâtva de încetineala reușitei sale, își zise că, dacă ar putea să-și taie bătăturile de la degete, ar puta pipăi și citi mai ușor: și iată că, cu un briceag, își jupui vârful degetelor! Dar, ce dezamăgire! A avut dureri mari, fără a putea pipăi mai bine cu degetele ei. Dimpotrivă, pielea, crescând din nou, a fost și mai vârtoasă decât înainte, încât, după câteva sforțări fără rod, era ca deznădăjduită.
Într-o clipă de adâncă mâhnire, a luat în mâini Cartea Sfântă și, cu lacrimi în ochi și suspin în inimă, a apropiat-o de buze, ca pentru a o săruta pentru cea din urmă oară.

„Adio, adio! suspină ea. Tu cuprinzi Cuvântul Părintelui meu ceresc, tu ești singura mângâiere a sufletului meu! Și vai...trebuie să mă despart de tine!”
Mare i-a fost mirarea bietei tinere fete, când văzu că buzele sale, mai simțitoare ca degetele, îi lămureau forma slovelor. Se gândi o clipă, încercă încă o dată și toată îndoiala
îi pieri. N-o mai încăpea bucuria acum. Simțea în inima ei atâta recunoștință, cât nu se putea grăi. Era seară, când făcu această îmbucurătoare descoperire. Se așeză în pat, dar nu ca să doarmă. Toată noaptea trecu pe dinaintea buzelor sale pagini din Cartea Sfântă. Sforțările sale erau în final răsplătite! Ea a putut nu numai să deslușească slovele, ci să citească bucăți întregi. În scurtă vreme putea citi toată Evanghelia după Marcu, ba a învățat-o și pe dinafară.


ÎNCREDERE ÎN DUMNEZEU

Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.
Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă ei trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:
- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
- Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
- Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?
- Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?
- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine; nu te voi lăsa să duc lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.
„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni! Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”



NU SUNT PIERDUȚI

Un copil a văzut un bărbat și o femeie că plângeau și a întrebat-o pe slujnica ce îngrijea de el, de ce sunt atât de mâhniți.
Ea îi răspunse că acești oameni pierduseră pe scumpul lor băiețaș.
- Pierdut! zice copilul. Vino iute să-l căutăm!
- La ce bun? răspunse slujnica. Nu-l mai găsim în lumea asta. A murit...
- Și unde e acum?
- În cer.
- În cerul despre care mi-ai vorbit tu atâta? În cer, unde e atât de frumos, unde este Mântuitorul Hristos și unde copiii se joacă cu îngerii?
- Da,da ! Acolo!
Copilul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi mirat, a întrebat:
- Asta numesc oamenii „pierdut”?!
Câtă înțelepciune la copil!


NECREDINȚĂ ȘI CREDINȚĂ

Era după un prânz bogat. Voltaie înveselise toată curtea regelui Friederich al II-lea, cu tot felul de glume despre religie, și, sculându-se după masă, adăugă:
- Iată! Mi-aș vinde locul din Rai pentru un pol de aur!
Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu scosese grai, nu mai putu să tacă:
- Domnule, în cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.
Nimeni nu mai râse. Iar regele îngândurat zise: „Colonelul are dreptate, domnilor. Cea mai mare din biruințele mele m-ar bucura mai puțin decât a ști că poporul meu a rămas tot așa de credincios cum era când m-am suit pe tron!”

CEL MAI MARE NEBUN

Odinioară, la curtea regilor și uneori a prinților, se întâlnea adesea un om gătit ca o paiață și care trebuia să înveselească pe stăpânii lui. I se da numele de „nebunul”. Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

LUMINA VINE DE SUS

O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasă pe cer de creștetele brazilor. Să ridicăm, așadar ochii în sus; de acolo ne vine Lumina.

VEGHEAȚI ASUPRA VOASTRĂ

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.
„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
- Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.
Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.