- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.
Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.
Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!
Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?
De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".
El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.
Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.
Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!
Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?
- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.
Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!
Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.
Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.
Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".
- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?
- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!
Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: ,,Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.
Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.
Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?
- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.
Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul:,,Nu te smintesti?" Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: ,,Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"
E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.
Pogorârea Sfântului Duh este praznuita de Biserica Ortodoxă la 50 de zile după Paşti.
Duhul Sfânt aduce noi focuri iubirii dumnezeiești
"Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli când ei se aflau laolaltă. Deci, Duhul Sfânt S-a pogorât peste persoane care se aflau în comunitate ca să le învețe să trăiască în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii. Duhul Sfânt este același, dar Se arată în limbi ca de foc și pentru ca să arate că fiecare Apostol are misiunea de a propovădui prin grai viu, folosind limba sa Evanghelia lui Hristos. Faptul că Apostolii vorbesc în limbi diferite prin lucrarea Duhului Sfânt și fiecare din cei prezenți acolo la Ierusalim înțelegeau în limba lor maternă ne arată că Duhul Sfânt dorește ca să adune laolaltă în iubirea lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos popoare diferite și persoane diferite. Cei care se aflau la Ierusalim erau iudei și prozeliți veniți pentru sărbătoarea Cincizecimii din toată lumea, din toți cei care se aflau sub cer, spune cartea Faptele Apostolilor. Aceasta înseamnă că Dumnezeu cheamă diversitatea persoanelor și a popoarelor la unitate de credință, credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor și la comuniune de sfințenie, de viață sfântă pentru a dobândi viața veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi. Minunea s-a săvârșit și asupra Apostolilor care vorbeau în limbi necunoscute de ei până atunci, dar și asupra ascultătorilor care îi auzeau pe Apostoli fiecare în limba sa maternă.
Această minunată lucrare a Pogorârii Duhului Sfânt ne arată deodată că Duhul Sfânt aduce noi focuri iubirii dumnezeiești: iubire curată, iubire nepătimașă, iubire milostivă și iubire smerită, iubire care face să căutăm sfințenia, să căutăm cu multă râvnă ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, să ne încălzim inima în rugăciune, să ne curățim de păcate prin pocăință și prin săvârșirea faptelor bune. Sărbătoarea de astăzi ne mai arată și faptul că există o legătură între Duhul Sfânt și Dumnezeu-Cuvântul. De aceea, Duhul Sfânt Se arată în chip de limbi de foc. Deci, limba exprimă ceea ce gândește mintea. Duhul Sfânt Se coboară nu pe umerii sau pe buzele Apostolilor, ci deasupra capului pentru ca să arate că persoana își exprimă identitatea prin ceea ce gândește și ceea ce vorbește. Mintea și limba sunt legate întrucât limba exprimă gândirea minții. Deci, când se sfințește capul se sfințește întreg trupul și prin aceasta Duhul Sfânt Se arată ca Unul care face cunoscută lumii lucrarea lui Dumnezeu Cuvântul. Duhul Sfânt nu învață ceva diferit de Hristos, ci ne împărtășește nouă învățătura lui Hristos și viața lui Hristos din Sfintele Taine.
Duhul Sfânt ne dăruiește viața lui Hristos prin botez și ne unește cu Preasfânta Treime
De aceea, botezul se face prin lucrarea Duhului Sfânt Care ne împărtășește viața lui Hristos Cel răstignit și înviat și Care ne dăruiește harul înfierii și devenim fii ai lui Dumnezeu Tatăl în Dumnezeu Fiul în Iisus Hristos și rugători către Dumnezeu Tatăl ca frați în Duhul a lui Hristos. Deci, Duhul Sfânt ne dăruiește viața lui Hristos prin botez și ne unește cu Preasfânta Treime. De aceea, botezul a urmat imediat după ce Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli și Petru a ținut o cuvântare în care a vorbit despre taina mântuirii oamenilor în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Duhul Sfânt transformă, preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului ca noi să ne împărtășim din viața lui Hristos Cel răstignit și înviat și proslăvit, adică înălțat la Ceruri. Fără lucrarea Duhului Sfânt nu putem primi pe Hristos căci prin Duhul Sfânt Hristos devine viața vieții noastre, El devine interior nouă. Pe pământ era în fața oamenilor, acum, prin lucrarea Duhului Sfânt Hristos devine interior oamenilor, devine intim. Duhul Sfânt nu are un chip, El nu se concurează cu chipul sau fața lui Hristos, ci Îl confirmă pe Hristos și Îl comunică sau Îl împărtășește pe Hristos oamenilor. Duhul Sfânt deci, ne împărtășește viața lui Hristos și are un singur dor, de aceea nu are chip, ca fiecare creștin să devină chipul lui Hristos prin iubire față de Dumnezeu și față de oameni.
De aceea, Sfântul Vasile cel Mare a numit pe Duhul Sfânt ca fiind Arhitectul Bisericii, arhitectul din interior care luminează, încălzește, sfințește viața omului ca din fiecare om să facă un sfânt asemenea lui Hristos Cel Unul Sfânt. Duhul Sfânt este cel care lucrează la hirotonia diaconului, preotului și episcopului. El lucrează săvârșirea tainelor lui Hristos în viața Bisericii. De aceea, Dumnezeiescul har care totdeauna pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește hirotonește prin mâinile puse de arhiereu pe diaconi, pe preoți, pe episcopi și El e lucrător în toate sfintele taine: în Cununie, în Taina mărturisii și iertării păcatelor, în Taina Sfântului Maslu, în toate tainele și lucrările sfințitoare ale Bisericii este prezent și lucrător Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul comuniunii, Duhul unității, Duhul Sfânt dă viață la toată făptura. El face să înverzească câmpurile, El dă viață tuturor ființelor de pe pământ: păsărilor, animalelor. Toate trăiesc prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Psalmistul spune în Psalmul 103 pe care îl auzim la Vecernie ‘Trimite-vei Duhul Tău și toate se vor zidi, se vor crea, vor fi create și vei înnoi fața pământului. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce'. Însă, mai mult decât atât Duhul Sfânt dăruiește oamenilor darul înfierii în viața cerească, veșnică.
Semnificația frunzelor de nuc sau de tei aduse spre sfințire
Astăzi, noi aducem la Biserică frunze de tei sau de nuc pentru că au forma unor limbi și prin aceasta noi binevestim bucuria răspândirii Evangheliei lui Hristos în toată lumea prin propovăduirea tainei mântuirii oamenilor în iubirea lui Hristos și în iubirea Preasfintei Treimi, dar și pentru că noi dorim ca toate să fie sfințite. Ducem aceste frunze de nuc sau de tei acasă după ce ele sunt sfințite pentru că dorim să se sfințească toată natura și locul unde noi viețuim și muncim toate sunt chemate să intre sub binecuvântarea, lucrarea și luminarea Duhului Sfânt. În această zi deci, noi chemăm pe Duhul Sfânt în mod deosebit prin îngenunchiere la Vecernia care urmează imediat după Liturghie și cerem iertarea păcatelor și arvuna vieții veșnice. Cerem curățire și sfințire prin lucrarea Duhului Sfânt".
Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie, că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte.
Deoarece am scris repede şi grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează:
În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii, retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică.
Trebuie să menţionez starea de permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva, că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la prima vedere.
Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:
Părinte, eu de mică am fost obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:
Părinte, vai de noi, că nu ştim ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!
După aceea am întrebat-o de scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea.
După aceasta i-am răspuns (intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie.
A început privegherea, iar ea a stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.
M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie cu obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:
Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total, neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o:Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus.
În sfârşit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”.
După un timp, am putut să o chem pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale prin plăcuţii Săi).
Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi:Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător(zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi a spus:Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi, visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar ea a continuat:Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simţire exterioară, de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât şi înfricoşat.
Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?
După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.
În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă, reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.
ANEXĂ
După un an de la această întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.
Parinte, daca superi pe fratele tau fara sa vrei, si vezi ca se necajeste si îti ceri iertare de la el, dar el ramâne cu mânie asupra ta, ce sa faci?
Tu fa-ti datoria si sa zici: "Iarta-ma, frate, ca am gresit!" Si el, daca nu te iarta, asupra lui ramâne pacatul. Tu ti-ai cerut iertare, ti-ai facut datoria. Si daca nu te iarta, el raspunde, ca nu mai poate zice "Tatal nostru".
Ai vazut ce spune în Pateric: ,,doi frati de-o mama, calugari, veniti la manastire, au trait în pustie 30-40 de ani si nu s-au sfadit niciodata. Se duceau dracii la satana si ziceau: "Sunt doi calugari si au dragoste mare si sinceritate si iubire între ei si nu putem sa-i facem sa se sfadeasca". Dar un drac mai mare zice: "Eu îi fac sa se bata!" Era unul dintre aceia mesteri, ca si ei sunt si prosti si mai destepti - soldati, capitani, generali, de tot felul. Când stateau fratii amândoi la rugaciune, linistiti în chilia lor, apare dracul. La unul s-a aratat porumbel si la unul s-a aratat cioara. Cel care a vazut cioara, a zis:
- Mai frate, uite o cioara!
- Mai, dar tu nu vezi ca-i porumbel?
- Mai, dar tu esti chior, nu vezi ca-i cioara? De când erau ei, nu vorbisera asa.
- Tu esti chior! Nu vezi ca-i porumbel? Si-i da o palma celuilalt. Atunci acela a zis:
- Iarta-ma, frate!
Când a zis "Iarta-ma", n-a mai vazut nici cioara, nici porumbelul. Era dracul! Atunci au cunoscut ca sunt batjocoriti.
Si degeaba i-a facut sa se bata, ca au cerut iertare unul de la altul. Au cerut iertare si tot ei au ramas mai mari decât dracul. Dracul niciodata nu zice "iarta-ma".
Prea Cuvioase Parinte Cleopa, pentru cei ce au murit nespovediti, se mai poate face ceva?
Care au murit nespovediti si neîmpartasiti toata viata, nu mai au legatura cu Biserica. În fundul iadului se duc. Daca vezi ca au murit necununati, care au trait necununati, sau cei ce mor nespovediti si neîmpartasiti de ani de zile, nu mai poti sa te rogi pentru ei. Daca au trait în preacurvie nu poti sa-i unesti cu Biserica! -Dar stiti cum îi mai poti ajuta?
-Cu un pomelnic sobornicesc.
Biserica noastra, asa a ramas cu traditia de la apostoli, se roaga în doua feluri: soborniceste si nominal. Ati vazut preotul, când începe dupa "liturghia celor chemati"? …Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii. …Sa-i uneasca pe dânsii cu Sfânta sa soborniceasca si apostoleasca Biserica…
Pentru cine se roaga atunci Biserica? Pomeneste pe cineva? Se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptatii.
În felul acesta se face, am gasit scris, pentru cei care mor nespovediti de multa vreme sau în pacate de moarte. Daca stii ce preot l-a botezat, si-i mort, pui preotul acela; si ce preot l-a cununat, daca a fost casatorit, daca-i mort; si nasii lui de botez; rudeniile spirituale. Îi pui pe aceia, fara sa-i pui numele la acesta, si zici: "si cu tot neamul lor cel adormit". Aici intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.
Asa se poate face pomelnic pentru acei ce traiesc toata viata necununati, nespovediti, neîmpartasiti sau în alte pacate grele. Putem sa-i punem pe acestia, dar fara nume, soborniceste.
Parinte, cum trebuie judecata o fapta?
Sfântul Maxim spune: "Este feciorie si rugaciune si milostenie si ascultare si înfrânare care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, când acestea nu se fac dupa voia Lui".
Pavel Apostolul ne-a spus: Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, sa fie spre slava lui Dumnezeu.
Fapta buna are trup, are si suflet.
Trupul faptei bune este sa postesc, sa ma rog, sa fac metanii, sa fac milostenii, sa ma marturisesc, sa sfatuiesc. Acestea sunt trupul numai. Iar sufletul faptei bune este scopul cu care fac eu fapta buna.
Sfântul Ioan Scararul spune: "Ia seama, ca scopul este întreit. Unul îl lauda pe altul, ca sa câstige ceva de la dânsul; ori bani ori altceva. Altul se face prieten cu cineva, ca-i da bani. S-a facut prieten pentru bani. Se poarta cu lingusire si îl lauda, ca sa capete parale. Altul are prietenie cu o femeie, o fata pe care o iubeste cu iubire de patima, trupeasca.
Toate acestea sunt scopuri dracesti, ale iubirii de trup, ale iubirii de slava si ale iubirii de bani. Ai vazut scopuri dracesti? Si daca fapta ai facut-o cu scopul acesta, ea trece totdeauna de partea scopului. Se face una cu el. Se face urâciune înaintea lui Dumnezeu, ca nu-i spre slava Lui. Ci este cu scopul de a dobândi, ori fata aceea pe care o iubeste cu patima, ori banii, ori lauda de la oameni.
Când se face fapta buna cu scopuri de acestea, este urâciune la Dumnezeu. Ca a pierdut omul tot, din cauza ca le face cu alt scop. Nu cu scopul de a placea lui Dumnezeu si a i se ierta pacatele, ca sa se mântuiasca. Deci, întru toate trebuie ispitit scopul!
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Parinte, de ce le-a spus Mântuitorul ca: Despre ziua si de ceasul acela (când o sa vie sfârsitul) nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal? Se putea sa nu stie Fiul, daca este de o fiinta cu Tatal?
Daca proorocii au avut atâta întelepciune duhovniceasca în trup si au stiut viitorul, cum nu putea Hristos sa stie sfârsitul lumii? Iata ce spune Sfântul Andrei si dumnezeiescul Maxim Marturisi-torul în privinta nestiintei Fiului despre sfârsitul lumii: "Ca nici Fiul nu stie, luat dupa firea omeneasca, adica dupa firea simpla, asa cum o purtam noi, fara Duhul Sfânt si fara sufletul Lui cel îndumnezeit". Cum nu stim nici noi ce are sa fie mâine, asa nu stie nici Hristos ca om.
Si alta pricina pentru care a zis Hristos ca nu stie nici Fiul, a fost aceasta: Antihrist când va veni, se va da pe sine ca este Fiul lui Dumnezeu si oamenii vor zice: Iata vine sfârsitul, ca nu ploua, ca-s necazuri, ca-s chinuri. Si atunci cei credinciosi sa nu se lase înselati de Antihrist, care va zice ca el este Fiul lui Dumnezeu si ca el stie de sfârsitul lumii, ci sa zica: "Noi stim din dumnezeiasca Scriptura ca despre sfârsitul lumii nici Fiul nu stie, si tu de unde stii?" Asa zice Sfântul Andrei. Adica de aceea a zis Fiul ca nu stie, nu pentru ca nu stia, ca nu se putea sa nu stie, daca El Însusi este Întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fratii mei, gândindu-ne la sfârsitul lumii, sa ne gândim la sfârsitul nostru. N-avem treaba când are sa fie sfârsitul lumii. Poate are sa fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi sa ne gândim la sfârsitul nostru. Sfârsitul meu e sfârsitul lumii. Daca eu mor peste un ceas, ce-mi pasa mie, sau ce ma priveste ca lumea va mai trai. Daca eu ma duc la groapa mâine, pentru mine lumea s-a terminat si eu ma duc în lumea cea vesnica. Cu ce ma duc? Cu ce am pus în traista! Când pornesti la drum, ti-ai pus merinde de acasa, ti-ai pus ceapa, ti-ai pus cozonac, ti-ai pus sticla cu vin, ti-ai pus încaltari, ti-ai pus brâu, ti-ai pus caciula, ti-ai pus bundita de frig. Toate ti le-ai pus în traista. Când stai la popas, ce scoti din traista? Ce-ai pus, nu? Aceea si gasesti.
Vom gasi un pahar de apa dat în numele Domnului, o vorba buna, o milostenie facuta. Daca am ajutat pe fratele nostru, daca ne-am rugat pentru cei ce ne-au necajit sa le faca Dumnezeu bine, nu rau; daca n-am pomenit numele diavolului, daca ne-am rugat, daca am postit, daca am privegheat, daca am citit dumnezeiestile Scripturi, daca am ajutat pe cel necajit, pe cel sarman, daca am îmbracat pe cel gol, daca am primit pe cel strain. Toate le vom gasi daca le-am pus în traista, pe drumul cel vesnic.
De la nastere la mormânt - zice un filozof grec - este o clipa. Cel ce a vazut nastere, vede si groapa, negresit. Ne-am nascut, trebuie sa murim în chip sigur. Pornim de la nastere si numai pâna la groapa ajungem. De aceasta suntem siguri. A rasarit soarele, merge la amiaza, merge la apus, aceasta este viata noastra. Am rasarit în nastere. Înaintam negresit si asfintim în moarte. Aceasta sa ne fie pururea în minte. Toti murim, cum zice Isus Sirah. Toti murim, dar avem un drum la mijloc, nu stim cât.
De aceea Hristos a spus: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme! Eu stiu ca am sa mor, dar nu stiu când. Acesta-i lucru înfricosat. Poate acum, poate peste un ceas si ce am sa iau cu mine? Îngerul pazitor care m-a îndemnat sa fac bine si faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine si prin vami si la Hristos si la judecata. Deci, fratii mei, sunteti un grup de oameni, nu stiu de unde ati aparut. Hotarât, îngerul vostru v-a adus aici. Ati auzit o predica. Am voit sa va spun si eu ceva, sa spuneti si la altii. Fericit si de trei ori fericit este crestinul acela care în fiecare ceas si în fiecare zi pune ceva în traista pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.
Când vom calatori, când vom merge la vami, când vor veni dracii sa spuna cuvintele si lucrurile si gândurile noastre, sa putem arata si noi: da, am facut rau, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedeste la duhovnic, Duhul Sfânt sterge de la el tot ce a facut. Sa aratam la judecata: da, am facut rau, dar am facut si milostenie, am facut si metanie, am tinut si post, m-am spovedit, am facut mila cu cel sarac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a gresit. Sa le aratam si noi acestea ca sa se puna în cumpana cele bune si cele rele.
Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregateste pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale. Care este pârâsul? Constiinta noastra. Nu vezi? Daca ai facut un lucru mic, daca ai gresit cu cuvântul, constiinta te mustra. De ce ai zis rau de altul? Daca ai batut, daca ai mintit, daca ai furat, daca ai blestemat, daca ai luat lucrul altuia, în orice te mustra constiinta. Constiinta îti spune tot ce-ai facut.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâsul. El ne pâraste de pe acum si daca ne împacam cu el, este bine. Iar împacându-ne cu pârâsul acesta, ne împacam cu Dumnezeu, ca-i glasul Lui. Si cu el ne putem împaca daca ne spovedim, daca ne pare rau pentru cele ce am facut si ne hotarâm sa facem fapte bune si sa le punem în locul celor rele de mai înainte. Asa ne împacam cu pârâsul. Zice Scriptura: "Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale". O cale este viata de acum. Viata de aici se numeste cale pentru ca într-una calatorim pe ea. Milioane de milioane de oameni calatorim pe ea de la nastere la groapa. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a saptesprezecea? Fericiti cei fara prihana în cale, care umbla în legea Domnului.
Auziti pe cine-i fericeste Duhul Sfânt: pe cei ce în aceasta cale, adica de la nastere pâna la moarte, sunt fara prihana, adica fara pacate, pe cei ce calatoresc în calea Domnului. Fericit barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vietii acesteia, se teme sa gândeasca rau si sa vorbeasca rau si sa faca rau mai departe. Cel ce are frica de Dumnezeu, are toata întelepciunea. Caci spune Solomon: Frica Domnului este întelepciune. David o numeste începu-tul întelepciunii. Iar Isus Sirah zice: Frica Domnului, mai presus de toata întelepciunea a covârsit.
Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toti înteleptii veacului. Dar Sfântul Ioan Gura de Aur zice: "du-te, omule, la mormânt, stai acolo si cugeta la cel ce a murit. Ca mâine sa stii ca te vei face ca el". La mormintele din cimitir vei învata mai mult decât toate scolile filozofilor din lume. Cel mai întelept om din lume este cel care cugeta la moarte. Dar de ce? Caci spune Isus Sirah: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi.
Daca cugetam ca vom muri, sigur ca ne masuram cuvintele, gândurile si faptele noastre si nu avem nevoie de frica oamenilor. Stim ca Dumnezeu este pretutindeni si stie si gândurile noastre, si de frica Lui noi facem fapta buna. De trei ori fericiti sunt aceia care în viata aceasta scurta se îngrijesc de suflet si se împaca cu Dumnezeu.
A trait Adam 930 de ani si la moartea lui l-a întrebat îngerul: "Adame, cum ti s-a parut viata?" "Asa, Doamne, cum ai intra pe o usa si ai iesi pe alta". Saptezeci de ani ai nostri ca pânza unui paianjen s-au socotit, caci ce este oare mai slab ca pânza paianjenului? Zilele anilor nostri saptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere. Ati auzit aceasta în Psaltire. Viata noastra trece în foarte scurta vreme. Drumul nostru este foarte scurt.
Deci, de trei ori sunt fericiti cei care în calea aceasta scurta îsi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin.
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului
DESPRE FELUL LACRIMILOR
De cate feluri sunt lacrimile si ca nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare.
Diavolul se amesteca in toata fapta buna.
Ai vazut buruiana aceea numita hamei ?
Ea se prinde de orice gaseste in cale : de gard, de stalp, de poarta, de copac, de par. Numai vezi ca se ridica. Asa face si diavolul cu toata fapta buna. Se incolaceste in jurul ei pentru a o face zadarnica, sa nu mai fie buna. Cat de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispita. Si in felurile lacrimilor se baga vrajmasul, ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, sa nu fie primita la Dumnezeu. Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul.
El zice : " Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui. Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasata libera dupa Botez sa aleaga : sa pacatuiasca sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si pacatele pe care le facem.
Lacrimile de umilinta sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasa curat.
Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasa pe om, dau bucurii mari sufletului - ori de mananca, ori de nu mananca -, daca plange, el este satul.
Aceste lacrimi tin si de foame si de sete, si omul nu are suparare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucura, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu.
Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : Bucurati-va, fratilor, si iarasi zic, bucurati-va ! Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usuca pe om,. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasa, ci usuca pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu. Omul plange si tot slabeste pentru ca lacrimile de acest fel se nasc din frica.
El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din aceasta cauza plange mereu, si se usuca trupul lui chiar daca ar manca sau n-ar manca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere sa usuce firea omeneasca, din cauza scarbei pentru pacat, cum se usuca lemnul la foc. Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecatii. Cugetand omul cum va fi la moarte, cum are sa se chinuiasca, cat de greu are sa se desparta de trup, cat de greu va fi in ziua judecatii, cand va sta in fata a milioane de ingeri sa primeasca raspunsul hotararii, unde sa mearga, la bine ori la rau si, Doamne fereste, sa primeasca osanda vesnica. Deci si aceste lacrimi sunt bune.
Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plange dupa copil, copilul plange dupa mama, tata plange dupa baieti; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange sotia dupa sot. Lacrimi firesti sunt si cele din boala, din suferinta si din tristete. Sunt si lacrimi care se nasc din slava desarta. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilintei, dar plange pentru ca-i place sa-l vada altul. Mai bine n-ar mai plange, ca satana i-a furat aceste lacrimi. Este bine ca omul sa ascunda darul umilintei, daca-l are de la Dumnezeu. Dar si diavolul pune pe om sa planga, cand il vad altii. Daca nu poti opri aceste lacrimi, nu esti vinovat.
Daca omul plange cu scop sa-l vada cineva sau ii place sa stie cineva ca-i plangaret, aceste lacrimi sunt din slava desarta si sunt rele si chiar pagubitoare.
Mai sunt lacrimi venite din manie. Ai vazut om, cand nu se poate razbuna pe altul, plange de ciuda. Atata ii este de necaz, ca nu poate sa se razbune pe celalalt, si plange de amaraciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava desarta. Acestea sunt lacrimi ucigase si rele, pentru ca el plange si inima-i stoarsa de satana, incat izvoraste lacrimi de ura. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, satanicesti.
Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cand isi aduce aminte de dansa, plange. Acestea sunt aduse de dracul desfranarii. Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamantul si plange dupa avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmasul, pentru ca omul crede ca Dumnezeu nu are sa aiba grija de el.
Deci, iata de cate feluri sunt lacrimile si nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curata, il lumineaza, il apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau firesti sau lacrimi rele si osanditoare. Sfantul Dionisie Areopagitul spune ca raul adus de satana in aceasta consta : in pofta fara de minte, manie fara judecata si inchipuire sau nalucire pripita. Ai vazut care-i raul din satana si din toate slugile lui ? Pofta fara de minte, ca au poftit sa fie asemenea lui Dumnezeu; manie fara de judecata, caci se pornesc fara ratiune sa omoare pe oricine, sa se razbune, sa faca rau oricarei zidiri a lui Dumnezeu si nalucire pripita ca isi inchipuiesc sa fie intocmai cu Dumnezeu, uitand ca sunt facuti de Dumnezeu. Daca ai lua de la diavoli aceste trei patimi, ei s-ar face inapoi ingeri. dar aceste rtei rautati ii fac pe ei draci. iar, daca ai scoate din firea lor acestea, ei ar ramane curati ca ingerii, cum au fost intai.
Parintele Cleopa Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
A doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Când va veni ceasul acela?
Sfânta Evanghelie după Matei
Capitolul 24
1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului. 2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. 3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? 4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. 5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. 6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. 7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. 8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. 9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. 10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. 11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. 12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. 13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. 14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul. 15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă - 16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi. 17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă. 18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina. 19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! 20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta. 21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. 22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile. 23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. 24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 25. Iată, v-am spus de mai înainte. 26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. 27. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 28. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. 29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. 30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. 31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini. 32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. 33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. 34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. 35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. 36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. 37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. 38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului. 40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. 41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. 42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. 43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. 44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. 45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp? 46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa. 47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune. 48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, 49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte, 51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
