Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de Sfinte Liturghii.
Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă
CE TREBUIE LA O POMENIRE A MORŢILOR?
La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.
CE AJUTĂ CEL MAI MULT LA POMENIREA MORŢILOR?
Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.
UNDE SE FACE POMENIREA?
Pomenirea se face: 1. în Biserică, 2. la mormânt (la cap) şi 3. acasă (la mâncare şi daruri). Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.
Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. (I Ioan IV, 1-6)
Fiecare vreme a avut ratacirile ei, mereu lumea a venit cu o practica spirituala straina de adevar si de Dumnezeu. Nici astazi nu suntem lipsiti de acestea. Exista si oameni cu har, alesi ai lui Dumnezeu, lucratori ai credintei, dar exista si prooroci mincinosi, inselatori, distrugatori de suflete. Pe acestia ii deosebim dupa faptele lor su dupa marturisirea lor. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan ne luminează astfel:
– Trebuie sa cercetăm, să nu ne lăsăm sufletele să umble haotice după cum bate vântul.
– Dacă marturiseste pe Hristos corect, adică să fie în conformitate cu sinoadele ecumenice este de la Dumnezeu. Cei aleşi de Dumnezeu spre mărturisirea credinţei trebuiesc preţuiţi şi cinstiţi şi să ne folosim de cuvintele lor ziditoare.
– Dacă nu are această mărturisirea a adevăratei credinţe nu este de la Dumnezeu, iar în acest caz, trebuie să eliminăm orice legătură, orice intersectie, orice contact cu propovăduitorii acestor rătăciri.
Pr. Petrică Ginerica ********
În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!” Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare.
Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist.”
- Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevărate, iar mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prin milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea.
IMAGINATIA – “pod al dracilor” care impiedica rugaciunea curata – si ISPITA RATIUNII “TEOLOGHISITOARE”, de care “RADE DRACUL CU GURA PANA LA URECHI”: “Cand te rogi nu teologhisi, ci trebuie sa te doara inima pentru pacate”
PAZA MINTII SI RUGACIUNEA INIMII
Sfantul Vasile de la Poiana Marului a fost un mare staret malorus, ca si Cuviosul Paisie si contemporan cu el. El l-a invatat rugaciunea inimii pe Sfantul Paisie, el l-a calugarit si a fost in Sfantul Munte la el de doua ori. El, vazand ca citesc unii Filocalia – mai ales pe Isihie Sinaitul si Filotei Sinaitul – si nu o inteleg, a facut niste cuvinte numite predoslovii sau inainte cuvantari la scrierile acelora, foarte bune pentru cei ce vor sa invete rugaciunea mintii si sa nu vina in inselare pentru anumite miscari auxiliare care se intampla in vremea acestei rugaciuni. Si el arata acolo cele trei feluri de calduri care vin in vremea acestei rugaciuni si deosebeste care e caldura sangelui, din concentrarea atentiei, adica fireasca, care nu este rea, caci nu impiedica rugaciunea, dar, daca o socotesti harica, te inseli. Aceasta e inselarea cu rugaciunea lui Iisus, ca nu rugaciunea te inseala, te inseala parerea ta proprie. Daca tu crezi ca asta e caldura harica te-ai inselat.
Este o alta caldura care se ridica de la inima, incalzeste inima, umerii, sira spinarii si tot corpul emana multe sudori, dar mintea e linistita si sta in inima, in adancul inimii, si de acolo se roaga lui Dumnezeu. Aceasta este miscarea harica sau caldura harica.
Alta caldura e cea dobitoceasca sau draceasca. Aceasta porneste de la rinichi, il incinge pe om ca un centiron de foc si incalzeste catre inima partea poftitoare a sufletului, de la buric in sus, amestecand caldura coapselor cu caldura rugaciunii. Satana atunci vrea sa amestece o caldura dobitoceasca, fireasca, a noastra cu cea duhovniceasca a sufletului si provoaca senzatii dobitocesti, asta e caldura provocata de satana sau din ispitirea satanei. Si nu trebuie sa te sperii, ci numai sa muti atentia din partea poftitoare a sufletului, care e mai jos de inima, in partea rationala, deasupra inimii si spre furca pieptului.
Partea cuvantatoare a omului sta in piept si deasupra sanului stang pana aproape de sanul drept. Aici pururea trebuie sa concentrezi atentia in vremea rugaciunii, iar partea irascibila, cea manioasa, e in mijlocul inimii si partea poftitoare e din partea de jos a inimii pana la brau. Acestea sunt cele trei parti puse de Dumnezeu in sufletul nostru. Concentrand atentia in partea rationala, deasupra sanului stang – mintea trebuie sa umbreasca precum un imparat, cu ganduri duhovnicesti pe inima de deasupra, nu dintr-o coasta sau din furca pieptului – atunci, cu darul lui Dumnezeu, incetul cu incetul se uneste mintea cu inima.
Poate ai sa ma intrebi:
„Dar cum, parinte, se uneste bucata asta de creier cu bucata asta de muschi a inimii?”.
Nu socoti aceasta, ca e lucru dobitocesc sau materialnic daca gandesti asa, iar aici e lucrare duhovniceasca. Nu socoti una ca aceasta la cele duhovnicesti, mai ales la cele asa de inalte. Unirea mintii cu [inima] consta in a se uni gandurile duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii. Daca vei auzi in cuvintele Sfintilor Parinti deunirea mintii cu inima sau de pogorarea mintii in inima, sa stii ca e tot aceeasi, caci atunci cand se uneste mintea cu inima se face zamislirea imparatiei lui Dumnezeu in sufletul nostru.
Te pui pe un scaunel sau in picioare si concentrezi atentia deasupra inimii, cu barbia in piept, cum te invata acolo, unii chiar tin doua degete pentru atentie. Parintele Daniil [Sandu Tudor], care a murit in inchisoare, Dumnezeu sa-l ierte, el tinea doua degete aici tot timpul ca sa nu piarda atentia in alta parte. Si daca vezi de la o vreme ca atunci cand concentrezi mintea incepe sa te doara inima, ca te doare tare, bine ii face, ca ea e izvorul tuturor rautatilor, ca de acolo izvoraste pacatul. Ca zice Sfantul Nil Ascetul ca mintea, rugandu-se fara raspandire, o necajeste si o smereste pe inima. Bine ca o smereste, ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.
Ce se intampla? Ati vazut ca sarpele, zice Sfantul Nicodim Aghioritul, leapada camasa in fiecare an, ca pielea aceea care i-a crescut o leapada si se innoieste in fiecare an cu alta camasa. Dar cum sa lepede el camasa aceasta? El, daca e intelept, ca intre vietuitoarele zidite e cel mai intelept, se gandeste:
„Mai, sa ma duc sa ma scarpin de un copac? Nu-i bun. De o trestie?”.
Se duce intr-o gaura care e mai stramta ceva ca el si cand intra acolo, camasa lui de la cap incepe sa se desprinda. N-ai vazut cate un sarpe ca se duce cu camasa aceea pe dansul? Si eu am vazut. Ca o duce uneori si cate o luna de zile sau mai mult pana ce cade ea, caci e pielea lui din anul ce a trecut. Dar el, fiind intelept, ce face? Intra intr-o gaura care e mai stramta decat dansul si atunci camasa aceea veche, fiind mai larga, numai ce o vezi ca ramane langa gaura. A lasat-o acolo ca el s-a dus cu cea noua. Asa face mintea cand intra in inima. La stramtoarea inimii nu poate intra cu halaiul asta de ganduri. La stramtoarea inimii poate intra doar cu rugaciunea de un singur gand. Ca trebuie sa intre in inima muta, surda si oarba, si trebuie sa lase orice cugetare, orice ratiune, chiar duhovniceasca.
Eu, pacatosul, va spun teorie, ca rugaciune practica n-am facut de cand sunt eu, dar va spun teorie de la Sfintii Parinti. Iata ce vreau sa va spun: mintea, inzestrata fiind de Bunul Dumnezeu si sufletul nostru cu vointa si cu alegere, acestea sunt doua puteri ale sufletului care trebuie sa le foloseasca dupa ce coboara mintea in inima, nu stau degeaba acolo, vointa ca sa voiasca sa se roage, iar alegerea ca sa se roage chiar. Ele sunt folosite dupa ce a intrat mintea in inima.
Mintea, pogorandu-se spre inima, intalneste doua vami. Prima vama este a imaginatiei, adica a inchipuirii, a fanteziei, cum ii zice in limba de acum. Aceasta vama nu e usor de trecut. Ai observat ca imaginatia nu-ti da razboi in vremea rugaciunii sau oricand numai cu cele ce ai vazut. Nu. Marele Vasile o numeste pe imaginatiecaracatita sufletului. Caracatita are mai multe brate cu care prinde. Asa face imaginatia. Ea, cand vrea sa-ti dea razboi tie sau sufletului in vreme de ispita, nu iti da razboi numai cu ce ai vazut tu. Nu. Ci si cu cele ce ai auzit –
„Ti-aduci aminte ce frumos canta, ce frumos era cutare?” -, si cu cele ce ai gustat –
„Nu stii ce bun era acela ce-ai gustat?” -, si cu cele ce ai mirosit –
„Nu stii ce miroseau cutare?” -, si cu cele ce ai pipait.
Ai vazut? Cele cinci simturi sunt cele cinci ferestre ale sufletului, cum zice Proorocul Ieremia:
A intrat moartea prin ferestrele noastre.
Sau cele cinci sipote prin care toarna vrajmasul tot pacatul: caci vederea, auzul, mirosul, gustul si pipaitul sunt sipotele prin care intra pacatul in sufletul nostru.
Imaginatia ce treaba are? Ea e caracatita, o numesc dumnezeiestii parinti pod al dracilor pe care intra dracii in suflet. Vrajmasul e bucuros sa vezi pe cineva cu patima, ca el a inregistrat! Sa auzi ceva cu patima, a inregistrat! Sa pipaiesti ceva cu patima, a inregistrat! Sa mirosi ceva cu patima, a inregistrat! Sa gusti ceva cu patima, a inregistrat! Ca ai putea sa le faci toate acestea fara patima, iar daca a fost cu patima el le-a inregistrat. Si cand vrea sufletul sa se roage, incepe sa-ti dea razboi si cu cele ce ai auzit si cu cele ce-ai vazut si cu cele ce ai pipait si cu cele ce ai mirosit. Ai vazut? De aceea spun dumnezeiestii parinti ca mai grea este pazirea imaginatiei decatpaza mintii si uneori decat paza inimii.
Ati citit cartea Paza celor cinci simtiri a Sfantului Nicodim Aghioritul? E o carte foarte adanca, e mult mai adanca decat Razboiul nevazut. Am citit-o de patru ori la singuratate, pe unde am trait eu. Cartea aceasta a luat fiinta asa: Sfantul Nicodim Aghioritul, fiind prea tulburat de multi vizitatori in Sfantul Munte, ca era cunoscut si el avea nevoie de rugaciune si de liniste, a fugit din Sfantul Munte intr-o insula pustie, insula Skiros. Il cunosteau prea multi si veneau sa-l intrebe, iar el cand sa se mai roage, cand sa se concentreze, cand sa mai scrie? Si a fugit in aceasta insula pustie, iar un var de-al lui, episcopul Ierotei de Evrip, tanar, stia ca Sfantul Nicodim Aghioritul e mult mai invatat decat dansul, cu toate ca era simplu monah, invatase scoli mult mai inalte decat el. Si a intrebat pana ce a aflat unde este si atunci i-a scris prima scrisoare:
„Preacuvioase parinte si a mea rudenie, am auzit de intelepciunea cea a Duhului Sfant care s-a odihnit peste tine de la Bunul Dumnezeu. Stiu ca multe suflete ai indreptat in Athos si pe multi ai invatat lucrarea rugaciunii. Eu, varul tau, am luat asupra mea povara cea grea a arhieriei. Te rog din suflet, scrie-mi un cuvant de folos”.
Si-l roaga foarte mult acesta, arhiereul, pe acela, care era calugar.
Si acela, cand ii ajunge scrisoarea, ii raspunde:
„O, stapane al meu, preaindumnezeitule la minte, eu pacatosul si necuratul tau rob, cum sa invat eu sfesnicul pe soare, cum sa luminez eu pe luminator? Cum as indrazni eu, un calugar simplu, sa invat pe sfintia ta, care ai luat darul arhieriei si ai raurile invataturii Duhului Sfant? Nu pot, mai ales ca m-am retras de la tulburarea cea din Athos in acest ostrov pustiu, unde n-am nimic, nici condei, nici cerneala. Am o sapa si o rasnita de piatra si am cateva graunte si le macin aici si imi fac oleaca de faina si am o sapaliga cu care sap si pun cateva radacini. Atat e averea mea, iar pe langa aceasta avere, aici, in acest ostrov pustiu, se gasesc niste cedri, copaci uriasi, si in ramurile lor niste pasarele care se numesc gries, mancatoare de peste, si ele au glasul copiilor cand plang dupa sanul mamei lor. Si cand aud cantand asa cu jale, ma plec spre lacrimi, aducandu-mi aminte ca si eu am fost candva prunc, si tocmai de aceasta am fugit si am venit aici, ca sa-mi plang pacatele mele”.
Insa pana la urma s-a induplecat si a inceput sa-i scrie aceasta carte: Paza celor cinci simtiri. Asa a luat fiinta cartea aceasta. Eu o am pe slova veche si la inceput sunt scrisorile acestea de care v-am spus. Si a scris cartea aceasta, care e atat de sfatuitoare, cum sa-si pazeasca imaginatia, cum sa-si pazeasca mintea, apoi rugaciunea mintii, rugaciunea inimii si la urma care sunt cele sase feluri de dulceti ale mintii.
Si i-a scris Sfantul Nicodim episcopului Ierotei, varului sau, trimitandu-i cartea:
„Am scris aceasta puturoasa carte si nevrednica de auzul omenesc si nu este buna de nimic, dar de ascultare am scris-o. Al preasfintiei tale preasmerit si preaplecat rob, nevrednic de cer si de pamant, Nicodim nemonah”.
Asa semneaza dupa ce scrie o carte plina de atata multime de bogatie si invataturi. Poate el avea invatatura a o suta de patriarhi intr-insul, dar vezi ce inseamna smerenia lui Hristos? El arata aici rugaciunea mintii mai frumos decat am gasit-o si in Sbornic, si mai cuprinzator. Si il invata pe varul sau si asta, dar si invatatura catre arhierei, cum sa fie arhiereul, cum sa cunoasca dogmele, cum sa cunoasca legile Bisericii, canoanele.
Si la rugaciunea asta el spune: e mai greu sa treaca mintea vama imaginatiei si e mai greu de pazit imaginatia decat mintea insasi, pentru ca imaginatia este pod al dracilor care duce de la minte la simtire tot pacatul. Nu poate nimeni gresi daca nu a folosit mai intai imaginatia. Nu vezi ca in vremea rugaciunii, daca te-a suparat cineva, apare fata celui ce te-a necajit si parca i-ai zice ceva, parca de ce nu i-ai zis, parca te gandesti:
„Mai, cum sa ma razbun eu pe asta?”,
„Cum sa fac sa ma impac cu el?”,
sau
„Cum sa fac sa-i mai zic ceva?”.
Ai vazut ca te sfadesti cu dracii maniei prin imaginatie? Ca acela pe care-l vezi cu fata aceea care te tulbura in vremea rugaciunii sau altadata in viata nu sunt simple amintiri, ci sunt draci care prin partea manioasa a sufletului si prin imaginatie dau razboi sufletului si trupului.
Ca din partea rationala a sufletului sunt aceste pacate: este hula, nebunia, eresul, credinta stramba, nemultumirea fata de binefacerile lui Dumnezeu si de oameni, nediscernamantul, nechibzuinta, nedreapta socoteala si celelalte. Din partea manioasaintai e ura de oameni, egala cu uciderea, cum spune Evanghelia, pe urma zavistia, pizma, rautatea, iutimea, tinerea de minte a raului, dorinta de razbunare, rautatea.
Si ai vazut cum sufletul se lupta in vremea rugaciunii sau altadata cu patimile acestea prin gand, si indata apare matusa cutare sau fratele cutare sau calugarul cutare, care m-a suparat. Si parca-l vezi si parca i-ai zice si parca ti-aduci aminte ce i-ai zis si de ce nu i-ai mai zis. N-ati patit asa? Eu cred ca fiecare suflet pateste asta. Ai vazut? Bate vrajmasul razboi prinimaginatie. Biata minte atunci, saraca, ce trebuie sa faca, unde sa se ascunda ea, cum sa lupte? Alearga la Hristos.
Si trebuie sa nu pomeneasca raul, sa n-aiba ciuda pe nimeni, ca altfel nu-i primeste Dumnezeu rugaciunea. Daca nu ai iertat din inima greselile, nu-ti iarta Hristos pe ale talesi atunci ce-ai facut? Caci daca tu vrei sa te razbuni pe cineva, macar cu gandul, esti departe de Dumnezeu, ca Dumnezeu ti-a spus sa iubesti pe vrajmasi si uite cata filosofie trebuie la lucrarea aceasta, de aceea Sfantul Paisie de la Neamt si Sfintii Parinti numesc lucrarea mintii arta artelor si filosofia filosofiilor. Ea te invata cum sa-ti pazesti mintea si imaginatia.
Sau, daca e din partea poftitoare un pacat, ti-aduce aminte fata aceea pe care ai iubit-o cu patima, ca e femeie, ca e barbat, ca e copil sau e cine stie cum. Sau daca e din partea iubirii de slava, ii aduce slava de la oameni si mandrie; sau daca e din parteamandriei, inaltare; sau daca e din partea iubirii de materie – iubirea de averi -, atunci ii aduce aminte de averi, de argint, inchipuiri de orase, de sate, de case, de gradini. Cine n-a patit acestea? Va sa zica din care parte a sufletului vine ispita ea isi aduce imaginatiile ei proprii sa ti le inchipuiasca, numai mintea sa nu se pogoare in inima.
Omul care are trezvia atentiei se pazeste de orice imaginatie. Auzi ce spune Sfantul Nil Ascetul:
„Fericita este mintea care a ajuns sa se roage fara imaginatie, fara forma, lui Hristos”.
Dar nici un fel de imaginatie. Iata ce face vrajmasul: pana la o vreme te ispiteste cu imaginatiile din stanga, patimase, fie a iubirii de materie, fie a iubirii de placeri, fie a urii. De la o vreme incep imaginatiile din dreapta. Care? Ti-aduce imaginatii sfinte. Ba sa-ti inchipuiasca pe Hristos pe tron, ba rastignirea Domnului, ba Maica Domnului cum plangea langa crucea Mantuitorului, ba vedenia lui Isaia Proorocul:
O, ticalosul de mine, ca mai inainte vazui pe Dumnezeu pe scaun inalt si preainaltat de serafimi imprejurul tronului, sase aripi la unul, sase la altul, cu doua isi acopereau fetele, cu doua isi acopereau picioarele, cu doua zburau si ziceau Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot.
Iata imaginatii sfinte. Sau pogorarea la iad, sau cand a lesinat Maica Domnului, sau drumul Golgotei, toate sfinte, bune, dar scopul lui este sa te tina la aceste imaginatii, ca Dumnezeu nu cauta la imaginatii. Si nu e rugaciune aceasta. Ca n-ai voie nici acestea sa le primesti, nici imaginatiile sfinte in vremea rugaciunii, deloc. Ca acestea sunt lucrari ale mintii, ti le poti pune oricand sa le cugeti, dar nu la rugaciune, cand trebuie sa se intalneasca mintea cu inima. Acestea sunt lucrari ale mintii si este deosebire cat intre cer si pamant intre lucrarea mintii si rugaciunea mintii.
Imaginatiile, oricat de simple ar fi, scot mintea din inima, ca ele sunt afara din inima. Scot mintea din inima si nu lasa sufletul nostru sa se intalneasca si sa se lipeasca de Hristos, pentru ca ramane la niste imaginatii. Mintea lui Hristos, Noul Adam, spun dumnezeiestii teologi, nu a avut imaginatie. Pentru ca asa a cazut vechiul Adam, prin imaginatie. Sfantul Maxim spune:
Cand a cazut Adam cu imaginatia, cu inchipuirea ca se va face intocmai cu dumnezeirea, a cazut tot neamul omenesc.
De aceea au cazut ingerii, ingerii s-au gandit fara imaginatie. Iar apoi au cazut in inchipuirea aceea care spune la Isaia Proorocul:
Tu ai zis in gandul tau: deasupra muntilor celor de miazanoapte care sunt in ceruri ma voi sui, deasupra stelelor cerurilor voi pune scaunul meu si voi fi asemenea Celui Preainalt.
Iata cum si-a inchipuit satana, Lucifer, cum o sa stea el peste toate stelele cerului. Si cand a cazut el cu imaginatia ca o sa fie asemenea cu Dumnezeu, spun unii teologi ca s-a facut tacere in ceruri. Stia Dumnezeu gandul lor si i-a asteptat sa se intoarca la pocainta. Asta e tacerea lui Dumnezeu, i-a asteptat sa cunoasca ei ca sunt zidiri facute de mana Lui si ca este un Ziditor, iar el (Lucifer) nu poate fi ziditor. Si daca nu s-au intors, a pus pe arhanghelul Mihail de a facut razboi ca sa-i dea jos. Si a cazut Lucifer, cum spune la Apocalipsa:
Am vazut un balaur mare ros in ceruri care a tarat cu coada lui a treia parte din stelele cerului si a aruncat-o pe pamant.
Deci nici ingerii n-au fost cu imaginatie si nici vechiul Adam, iar Hristos, noul Adam, cu atat mai mult nu. Pentru ca imaginatia este o neputinta a firii si este o boala a firii noastre care a fost de la cadere, de la coruperea firii in rai. De aceea, prin aceasta neputinta, prin aceasta patima, cauta sa vina si in vremea rugaciunii sa-ti imaginezi pe Dumnezeu.
Dumnezeu nu poate fi imaginat, poti sa fii minte de heruvim sau de serafim. Daca ar cadea sub imaginatie, sa ti-L inchipui dupa fire ce este, n-ar mai fi Dumnezeu. Odata ce este inchipuit sau circumscris de vreo minte, nu mai poate fi Dumnezeu. Si atunci la vama imaginatiei sufletul trece asa: avand frica de Dumnezeu, stie ca orice imaginatie, fie de-a stanga sau de-a dreapta, nu-i buna s-o foloseasca aici. El trebuie sa coboare mintea in inima surda, muta si oarba de toate imaginatiile si inchipuirile. Si trece. Sa nu credeti ca aceasta lucrare se face in luni de zile. Trecerea de vama imaginatiei se poate face si in cateva minute sau clipe in vremea rugaciunii, daca omul e cu frica de Dumnezeu.
Trece de aceasta imaginatie, alta vama mai periculoasa il asteapta pe suflet si pe minte la poarta ei. Vama ratiunii. Vama ratiunii e mai periculoasa prin aceea ca vine chiar cu ratiuni duhovnicesti. Cum L-a ispitit pe Mantuitorul? Nu din Scriptura? Dar Mantuitorul era Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu, stia sa-i raspunda satanei. La vama ratiunii, teologii intunericului – teologia draceasca – si filozofii iadului, vazand ca sufletul intr-adevar vrea sa se pogoare in inima sa vorbeasca cu Hristos, ii dau celui ce se roaga ratiuni duhovnicesti. Adica din Scriptura sau din zidire, dar mai cu seama din Scriptura.
Si ce? Eu stau in genunchi sa ma rog. Numai ce vad ca apare in mintea mea:
Imbracatu-s-au berbecii oilor si vaile vor inmulti graul, striga-vor pentru ca vor canta.
Psalmii lui David. Dar el nu e multumit ca ti-a adus-o o data, ci te face sa te complaci sa teologhisesti in fata lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice:
Cand te rogi nu teologhisi, ca Dumnezeu e varful teologiei, ci trebuie sa te doara inima pentru pacate, sa suspini din adancul inimii, dupa cum zice: Racnit-am din suspinarea inimii mele.
Asta trebuie atunci, nu sa teologhisesti, sa-L inveti pe izvorul teologiei cele ale teologiei. Si daca vede ca mintea se complace cu aceasta ratiune, i-aduce si talcuirile de la Sfintii Parinti, nu din alta parte: imbracatu-s-au berbecii oilor si vaile vor inmulti graul, striga-vor pentru ca vor canta – cand sufletul se coboara in vaile smereniei se inmultesc roadele faptelor bune.
Si ii da in gand:
„Ai vazut? Tu nu stiai acestea, dar acum, fiindca te rogi, ia uite ce taine mari duhovnicesti”.
Si rade dracul cu gura pana la urechi:
„Bine ca iti plac. Vezi ce taine mari? Si asta fiindca te rogi”.
Si noi deloc nu ne rugam. Stam de vorba cu un cuvant din Scripturi atunci. Si vede ca se complace mintea intr-o ratiune ca aceasta, ii mai aduce una. Si-i da iarasi in gand:
„Uite, domnule, ce comentarii frumoase, ce ratiuni! Dar eu nu le stiam, si in vremea rugaciunii ce taine mari m-am invatat eu!”.
Si rade dracul. Ele sunt asa, ca sunt talcuite de Sfintii Parinti, dar el e bucuros ca tu te ocupi cu acestea si nu te rogi. Ca daca te vede ca iti plac acestea te tine o bucata si ti le talcuieste cat mai rar si cat mai pe larg. Si tu te afli teologhisind la infinit. Si lucruri mari, frumoase. Ba spune unul:
„Stii ce fac eu? Eu ma duc si le scriu”.
Bravo, de acum te faci contabil, dar cand te mai rogi? Ai vazut? Zice:
„Uite, au venit asa de frumoase, sa mi le insemn”.
Si lasa rugaciunea ca sa scrie in caiet. Mai, rade dracul. Te pui la rugaciune si te faci contabil? Dar ti le aduce el. Acestea sunt la vama ratiunii, adica la poarta inimii. Si macar ca sunt duhovnicesti si talcuite si frumoase, trebuie sa le trecem cu vederea in vremea rugaciunii celei adevarate. Nici o ratiune. Cu singura ratiunea asta sa ne pogoram in inima: „Doamne miluieste”. Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Cu rugaciunea de un gand si de un singur cuvant se trece de vama ratiunii ca sa ajungem in inima.
Si, vazand Dumnezeu ca mintea noastra se fereste si de vama imaginatiei si de vama ratiunii si vrea sa vorbeasca numai cu preadulcele Iisus, se intampla ceva.Atunci incepe un semn firesc, simtit, ca s-a unit mintea cu inima. Simti in sanul stang, chiar in mijlocul inimii, simti ca un cui de foc. Se infierbanta inima din centru, apoi toata inima, pieptul, umerii, spatele si incepe sa se infierbante tot corpul ca focul. Imi spunea un lucrator al acestei rugaciuni ca la cineva s-a unit mintea cu inima undeva intr-o singuratate, fiind necajit, si a tinut doua ceasuri. Si in timpul acesta a schimbat patru camasi si cinci batiste le-a stors de lacrimi.
Atata durere a inimii vine pentru pacat, ca s-a unit inima ca si cum ar fulgera cu mintea si s-a facut zamislirea Imparatiei lui Dumnezeu in sufletul omului. Inima se incalzeste, trupul emana mari calduri si transpiratii, iar ochii slobod siroaie de lacrimi. Si atunci inima cu atata foc se roaga, cu atata durere de inima, caci ingerii fac pacatele noastre cat muntii de mari, ca mai tare sa se smereasca, pentru ca sufletul nostru s-a intalnit prin partea rationala cu dulceata dulcetilor, cu veselia veseliilor, cu Iisus Hristos, cu Ziditorul. Mintea cu Ziditorul ei. Sufletul cu Ziditorul lui. Mirele cu mireasa in camara lor. Si e o dulceata negraita si o caldura negraita si intelegeri duhovnicesti mai presus de minte, dar temelia acestei lucrari este zdrobirea inimii si lacrimile cele de foc si rugaciunea cea de foc care se intampla aici.
Si vazduhul inimii se curateste, cerul inimii, si dupa o rugaciune de cateva minute sau de un ceas asa, vazduhul inimii se curateste pentru doua trei saptamani si nu mai poate intra in el nici un fel de gand patimas. Dar daca darul tine mai putin si se retrage, a mirosit ceva. Poate vreun gand de mandrie sau de trufie sau alt gand patimas. Indata putoarea pacatului nu se impaca cu mireasma. Se retrage harul, ai ramas fara lacrimi, te-ai facit, te-ai uscat, ai ramas in seceta, o stare amara, primejdioasa, suspini numai din cand in cand:
„Unde esti, Doamne? Unde Te-ai dus? Acum erai cu mine, acum vorbeai cu mine”.
Ar vrea sufletul sa moara de o mie de ori numai sa fie in dulceata in care a mai fost. Dar nu. L-a parasit darul. Si cu cat pacatul a fost mai mare in inima cu atat aceasta parasire tine mai mult. Dar darul nu se desparte, el in ascuns iti da ajutor. Dar te lasa in seceta, ca sa cunosti ca ai gresit ceva.
Si daca un pacat a fost mai greu, cu atata mai tare se desparte darul lui Dumnezeu si te lasa uneori si ceasuri si zile intregi. Aceasta e seceta pe care au incercat-o sfintii si de care vorbesc toti. Toti au incercat-o. Toti au cazut in seceta, in raceala si in uscaciune si parasire a darului, si in vreme de ispite si in vreme de rugaciune, pentru cine stie care judecati ale lui Dumnezeu, ca sa ne invete smerenia din lucrare.
Ce se intampla? Omul, ajungand in aceasta stare de unire a mintii cu inima, are concentrate in inima toate puterile lui, el nici nu mai aude dupa materie, nici nu mai vede dupa materie, nici nu mai simte dupa materie, nici nu mai intelege. Totul se face duhovnicesc. Pe Sfantul Simeon Noul Teolog, cand ajungea in aceasta stare, il ridica Duhul Sfant pe sus ca pe un fulg de zapada si il punea incetisor jos si apoi iar il ridica. Si el nu stia. Are aceasta lucrare rugaciunea aceasta cum e magnetul. Ai vazut? Atrage potcoava de jos. Asa de usor se face trupul in vremea acestei rugaciuni ca il atrage pe om de sus.
Ai vazut pe Sfanta Maria Egipteanca, cand se ruga, ca se inalta de la pamant. Si are si acest dar ca se lumineaza la fata, cum era avva Siluan si altii, avva Pamvo, ca se faceau ca soarele. Are mari manifestari in vremea aceasta pentru ca e cu Duhul lui Dumnezeu. Si precum un bec, cand se aprinde de la curent, lumineaza, si el, cu cat e mai mare, cu atat mai mult lumineaza. Iar daca a pierdut legatura cu centrala electrica, s-a stins, s-a intunecat. Asa si sufletul nostru, daca s-a despartit de Hristos, de lumina cea neapropiata, ramane pustiu, in seceta, trist, si patimile, mahnirile si intristarile incep sa-l tulbure iar, si ii arata Dumnezeu:
„Iata, cat ai fost cu Mine ce lumina ai fost si cand te-ai lipsit de Mine ce s-a intamplat cu tine. Nu poti nimic fara Mine.
Ramaneti intru Mine si Eu intru voi, ca fara de Mine nu puteti face nimic”.
Inca un lucru. Cand s-a unit mintea cu inima, se ridica adeseori de pe inima ceva ca o frunza, arata marele staret Vasile de la Poiana Marului, in predosloviile lui. Ceva ca o frunza se ridica de pe inima. Acela e pacatul. Parca simti ca o frunza, ceva, s-a ridicat. Si vine lumina Duhului Sfant cu atata umilinta si cu atata foc si cu atata dragoste de Dumnezeu, ca atunci ai vrea sa sari, de ai fi martir, intr-o suta de cazane cu foc, ca mai mare e dragostea si incantarea din inima decat toate focurile. Nu te mai temi de sabie atunci, cum zice Apostolul Pavel:
Cine ne va desparti de dragostea lui Hristos? Necazul sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golatatea, sau nevoia, sau sabia… Sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici inaltimea, nici adancul…
Auzi ce spune? Era Hristos in inima lui si era incredintat ca nimeni nu il desparte de dragostea lui Hristos.
Si sufletul in vremea aceea are niste cuvinte proprii. El a intrat in inima cu aceasta rugaciune:„Doamne Iisuse Hristoase…”, ca asa a invatat-o el din cartile pe unde a citit, sau cu alta rugaciune a intrat: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant…” sau „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu…” sau cu altceva a intrat dupa rugaciunea mintii in inima. Acum le-a parasit, pentru ca sufletul odata intalnindu-se in inima, in camara inimii, cu Hristos si concentrandu-se acolo si intalnindu-se mirele cu mireasa, adica Hristos cu sufletul nostru, Duhul Sfant ii da sufletului nostru cuvinte proprii. El incepe a se ruga acolo in inima cu cuvinte proprii. Si care sunt acestea? Uneori zice „mila mea”, alteori „Dumnezeul meu” sau „indurarea mea” sau„ziditorul meu”. Putin. Stii de ce zice putin? Ca sa nu piarda atentia spre cuvinte, cum zice Sfantul Ioan Scararul, ca sufletul, cand vede ca s-a adancit in rugaciunea cea curata, nu mai vrea sa inainteze in cuvinte, ca nu cumva, raspandindu-se mintea in cuvinte multe, sa piarda atentia din inima. Ca aceasta raspandeste. Sa mai zic eu psalmi cand m-am intalnit cu Hristos? Dar mai de multe ori numai atata zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu, Iisuse al meu, Iisuse…”. Si atunci varsa rauri de lacrimi si suspine grozave din adancul inimii, pentru ca inima inghite pe Iisus si Iisus pe inima si este dragostea cea netarmurita intre Dumnezeu si sufletul care este icoana dumnezeirii sau icoana vie a Preasfintei Treimi pe pamant.
Sa revenim. Noi ne-am bagat cu teoria la lucruri mari, iar cu lucrarea de cand sunt eu nu le-am gustat pe acestea in veac, ca sunt lenes si raspandit in gand, dar fiindca m-ati intrebat de rugaciunea inimii v-am spus.
Daca ai patru pereti la chilia sfintiei tale si daca ai incuiat usa si arde o candeluta acolo si nu ai prea multi vizitatori – ca vizitele acestea te raspandesc -, sa te insingurezi si sa iti faci program de rugaciune. Sfintii Parinti in mai multe locuri ne fac atenti sa taiem legatura cu multi.
Taie legatura cu cei multi ca sa nu strice chipul linistirii tale.
Auzi ce zice Sfantul Efrem ca „vorbirea cu mirenii departeaza mintea de la Dumnezeu“. Deci vin oamenii cu necazurile lor, cum ai vazut ca vin si la sfintia ta. Fel de fel, el vine de acasa gandindu-se cum sa-ti spuna pe larg necazurile lui. Daca am avea rugaciunea de sine statatoare am putea sta de vorba si cu el si noi sa ne rugam in timpul acela, dar daca suntem pacatosi si slabi, cum sunt eu, ca nici incepator nu sunt, eu sunt atent la necazul omului si pierd atentia din inima si eu ma duc incolo pe dealuri sa vad ce sa-i raspund omului, cum sa-l mangai, cum sa-l sfatuiesc, iar lucrarea mea dinauntru piere.
Nu se intampla aceasta la cel ce are lucrarea. El sta de vorba cu toata lumea si in timpul acela se roaga lui Hristos si nimeni nu stie in ce fel se petrece asta. El are o lucrare dubla. Una in afara, exterioara, spre folosul celor multi, si una prin care tine legatura direct cu Iisus in ceruri. Aceasta la cei mai desavarsiti si sporiti, in lucrare.Dar, zic Sfintii Parinti, ne trebuie o insingurare in sine cu care te poti ruga si in mijlocul Bucurestiului si in Gara de Nord. Pot sa fie o suta de trenuri langa mine, daca eu m-am insingurat in sine si n-am pogorat cu mintea in inima, eu nu mai aud cele din afara.
Ai vazut pe avva Ioan Colov in Pateric.El facea funii. Si a venit un camilar sa-i cumpere lucrul mainilor lui si il astepta la poarta, ca sa-i aduca funiile pe care le lucrase batranul si i le dadea de le vindea si ii aducea paine de la Alexandria. Dar batranul, daca avea lucrarea mintii si a inimii, daca avea alta lucrare, cand intra uita ca trebuie sa duca funiile. Camilarul astepta la poarta si batranul nu mai venea sa-i aduca funiile. Acela striga din nou:
„Parinte, adu-mi lucrul de mana sa ti-l vand ca sa-ti aduc paine”.
Camilarul astepta ceasuri intregi, iar batranul avea mintea la cer. Si ca sa nu uite batranul sa duca funia, a inceput sa spuna asa: “Funie, camila. Funie, camila. Funie, camila”. Si a auzit un batran si l-a intrebat:
– Ce zici, avvo?
– Fiule, lucrarea dinauntru nu ma lasa sa tin minte ca trebuie sa duc funiile astea. Si zic si eu „funie si camila”, ca ma tem sa nu uit ca trebuie sa duc funiile acestea pana la poarta.
Si s-a dus zicand „funie, camila, funie, camila”:
– Na-ti-le, ma, ca mi-ai facut de lucru cu camila si cu funiile tale!
Ai vazut ce era in ei? La dansii lucrarea aceasta patrunsese inauntru si cele din afara nu ii interesau. Uitau de acestea. Lucrarea duhovniceasca ii facea sa fie inaripati, pururea in comuniune cu Dumnezeu. Asta – gandul la ce sa manance sau ce sa bea – era pe linia a nu stiu cata la dansii. Si de aceea spun, insingurarea in sine este a te cobori cu mintea in inima oriunde si a putea sa te insingurezi intre patru pereti ai tai in orice parte a lumii, in orase chiar. Ba imi spunea unul ca atunci cand a trait in oras mai tare era cercetat de Duhul Sfant, pentru ca se gandea la cei din pustie: „Mai, ce fericiti aceia, cutare!”.
Iar a doua insingurare se numeste insingurare generala. Cand vei avea si insingurarea in tine si linistea cea dinafara, undeva intr-o pustie, mai tare sporesti in lucrarea aceasta. Si intre aceste doua insingurari mai este o insingurare numita periodica. Si aceasta ne priveste pe noi pe toti care vorbim de fata aici. Insingurarea periodica sau temporara, aceasta o putem tine si noi, neputinciosii, si cei de la tara si cei din oras. Cum? Nu-i nimenea in lumea asta, cat de strasnic ar fi el de ocupat, sa fie chiar motor, ca sa lucreze zi si noapte. Si statul a pus opt ore de lucru, hai zece, hai douasprezece, dar mai raman 12 ore si nu le poti dormi toate. Nici n-ai sa mananci 12 ceasuri, nici n-ai sa dormi atatea. Ia vezi cate ceasuri din acestea stai inaintea lui Dumnezeu sa te insingurezi singur? Pai am o jumatate de ceas. Incui usa. Zece minute, ca rugaciunea aceasta a mintii, cine vrea sa o invete, trebuie sa inceapa cu zece minute, de patru-cinci ori pe zi, numai pentru dansa, – cum arata Sfantul Teofan. Si in acea putina vreme in care te insingurezi, incui usa si ramai singur undeva. Mana pe metanii si mintea la „Doamne Iisuse”.Zi-o un sfert de ceas, o jumatate de ceas. Si pe urma ia-o in minte cat poti si du-te la treaba iar. Si cand mai ai oleaca de vreme:
„Mai, dar eu am uitat ceva! Eu astazi trebuia sa mai stau de vorba cu Iisus si n-am putut. Ia sa mai stau oleaca”.
Si incepi asa cu cate putin. Cu un zece minute, cu un sfert de ceas, cu o jumatate de ceas, dar ai sa vezi-o minune, ca daca ai sa te tii asa un timp, cercetarile Duhului Sfant au sa vina sa treci de la zece minute, de la un sfert de ceas, la o jumatate si la un ceas. Ca dupa aceea, daca te-a cercetat Duhul Sfant, nu te mai induri sa te uiti la ceas ca „au trecut zece minute si nu mai stau“. Nu. Daca ai sa vezi ca te cerceteaza Duhul lui Dumnezeu cu rugaciunea cea curata n-ai sa te induri sa te scoli de acolo ceasuri intregi. Ca ai sa zici: cand mai gasesc eu vremea aceasta? Ca intr-adevar, acel timp nu-l mai gasesti. Sa nu te mai ridici atunci, de ti-ar da pentru fiecare clipa cate un milion de galbeni sa nu te ridici, ca nimic nu fac fata de folosul pe care il are sufletul atunci. In momentele acelea de rugaciune sa nu te duci, ca rugaciunea cea adevarata este unirea omului cu Dumnezeu.
Cea mai inalta lucrare este rugaciunea. Am citit in Talcuirea Apocalipsei a Sfantului Andrei al Cezareei, unde talcuieste numele celor 12 patriarhi, ajunge si la Neftalim, stiti ca au fost Simeon, Ruben, Iuda, Levi, Dan, Aser, Manase, Veniamin, Zabulon si ceilalti si ajunge la Neftalim. Ce inseamna Neftalim? Se vede din viata acestui patriarh ca a fost lipita de Dumnezeu prin rugaciune, caci pe limba veche, sirieneasca, Neftalim inseamna lipire de Dumnezeu. Si cu nimic nu se poate lipi omul de Dumnezeu decat cu rugaciunea. Si prin celelalte fapte bune se apropie sufletul de Dumnezeu si se uneste cu el, ca avem patru feluri de impartasire in Biserica Soborniceasca Ortodoxa, in afara de impartasirea cu Preacuratele Taine, si sufletul se impartaseste de Dumnezeu prin patru cai, dar, dintre acestea din urma, impartasirea cea mai strasnica si unirea se face pe calea rugaciunii. Se lipeste de Dumnezeu, duh este Dumnezeu, duh este duhul omului. S-au unit in vremea rugaciunii.
Stii convorbirea Sfantului Maxim Cavsocalivitul din Sfantul Munte cu Sfantul Grigorie Sinaitul? Acest Maxim Cavsocalivitul, adica arzator de colibe pe greceste, era luat in batjocura si ocarat de calugarii greci, chiar de cei mai sporiti, ziceau ca e nebun, pentru ca el se facea nebun si nu statea intr-o manastire. El umbla cu o zdreanta de haina rupta, cu capul gol, descult, prin pustiile Athosului si iarna, cand era mai ger, statea prin zapada pe la varful muntelui. Si vara, cand era mai cald si zaduf, se cobora prin pesterile muntilor si tot timpul se ruga. Dar atata statea: facea o coliba din buruieni sau din frunzar si statea o saptamana, apoi ii dadea foc, isi lua traista si pleca. A luat cuvantul de la apostol:
Nu avem aici cetate statatoare, ci pe cea ce va sa fie o cautam.
El mergea asa, se ducea pe la unii stareti:
– Parinte, sa indrepti lucrurile manastirii, ca se va intampla asa si asa.
– Fugi de-aici, mai rufosule, tu sa ma-nveti pe mine? Nu stai in ascultare, in supunere, umbli asa, te duci de capul tau prin padure!
Se ducea la altul:
– Parinte, sa indrepti lucrurile ca asa are sa se intample in manastire.
– Ia uite, mai, proorocul!
La o saptamana in urma lui se intampla ceea ce proorocise.
– Mai, ce-i acela, e nebun, vrajitor, prooroc?
Au inceput sa ii dea atentie. Dar el fugea dupa ce spunea. Ca el a grait cu Maica Domnului si cu sfintii apostoli tocmai in varful Athosului si i-au spus in care manastire sa indrepte lucrurile, ii spuneau semne. Era mare prooroc. Si cand a auzit Sfantul Grigorie Sinaitul, care a venit din Sinai in Sfantul Munte, il cauta grozav. Si cand l-a intalnit, a cazut cu fata la pamant:
– Parinte, stai.
– Ce „sa stai”? Eu sunt inselat de draci, eu sunt cel nebun, eu sunt nestatornic. Fugi de la mine, eu sunt inselat, toata lumea stie ca sunt inselat de draci. Nu veni la mine.
– Ma rog, parinte, nu ma trece cu vederea.
– Ce cauti la un om nebun, care umbla de pe o carare pe alta, n-are nici pravila, n-are nimic?
Ca nu voia sa spuna taina vietii lui. Acela mereu se ruga:
– O, minunatule, te rog. Stai ca vin tocmai de la Muntele Sinai, spune-mi cuvant de folos.
– Ce folos? Eu sunt pacatos, nestatornic, n-am nici o randuiala, nebun, inselat de draci.
Tot se smerea, se ascundea pe sine ca sa nu-i cunoasca lucrarea.
In cele din urma au stat de vorba. Si convorbirea lor, cand o citesti in viata Sfantului Maxim, in Vietile Sfintilor pe ianuarie, in Sbornic si in alte carti, e foarte minunata. S-au intalnit doi stalpi de lumina. Si Sfantul Grigorie avea lucrare mare, dar il intrecea acesta, Cavsocalivitul, arzatorul de colibe. Asta il intrecea, ca era un stalp al Sfantului Munte, al Muntelui Athos. Si intre altele, Sfantul Grigorie Sinaitul s-a incredintat despre aceea ca este bine sa nu primesti in vremea rugaciunii nici un fel de vedenie, nici un fel de lumina, nici un fel de miros, nici un fel de glas, nici un fel de vedere, nici un fel de pipaire, ca te inseala prin toate. Si prin miros te inseala satana. Si prin gust, si prin pipaire, si prin auzire, si prin glas, si prin descoperire, daca el se face in chipul lui Hristos, in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in chipul Sfintei Treimi, in chipul Sfintei Cruci, in chip de prooroci, in ce vrei. Putere nalucitoare.
Nu-i de mirare, zice Sfantul Apostol Pavel, ca satana se preface in inger de lumina si slujitorii nedreptatii se fac ca slujitori ai dreptatii, dracii in chip de ingeri.
Deci Sfantul Grigorie Sinaitul arata ca pe multi i-a inselat vrajmasul cu mirosul, pe altii cu vederea, pe altii prin minte. E destul pana crezi un vis sau o vedere draceasca, ca apoi te duce in cel mai mare prapad si te desparte de Dumnezeu nu numai pe tine, ci si pe cei care cred in tine. Te prapadeste. Ii destul ca satana sa gaseasca o poarta. Si cine sunt cei care cred in vedenii? Cei care au minte slaba. In Cuvantul 3 din Scara, Sfantul Ioan Scararul scrie:
„Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor visurilor nu crede, filosof duhovnicesc este, iar dracii slavei desarte pe oamenii slabi de minte, in vedenii si in visuri i-au facut prooroci”.
Ca sa-i laude si pe urma ii duc in haosul faradelegii si al necuratiei pe dansii si pe toti cei ce se tin de ei. De aceea e bine sa nu dai atentie nici unui vis, nici unei vedenii, nimic. Auzi ce spune Sfantul Isus Sirah in cartea intelepciunii la capitolul 34, „Desertaciunea vedeniilor si a visurilor si a vrajilor”. Zice:
Cela ce crede in visuri asemenea este celui ce fuge dupa vant si vrea sa prinda umbra sa.
Pe multi i-au inselat visurile si au cazut toti care au nadajduit intru ele. Ca acela ce fugareste umbra sa asa este cel ce crede in visuri. Deci daca o vedenie va fi de la Dumnezeu, dar foarte rar se intampla aceasta prin iconomia lui Dumnezeu in viata unui om, omul trebuie s-o tainuiasca, s-o ascunda si sa se consulte cu multi oameni duhovnicesti care au darul deslusirii duhurilor.
Inca s-ar putea sa vezi o vedenie adevarata, dar sa n-o poti deslusi. Ca cel ce are darul de a vedea una ca aceasta nu are darul de a o deslusi, pentru smerenie. Si arata dumnezeiestii parinti: Ai vazut Proorocul Daniel, barbatul doririlor? Daniel Proorocul traia in feciorie, incat dintii fiarelor n-au sfaramat trupul lui cel feciorelnic vreme de sase zile cat a stat in groapa cu lei. Aceia fiind flamanzi de sapte zile, nu l-au mancat, caci el era un organ al Duhului Sfant. Si el vedea vedenii mari, descoperiri, si nu le putea talcui. Ca nu tot cel ce are o vedenie are si darul de a o talcui. Si a zis Dumnezeu catre arhanghelul Gavriil:
„Gavriile, du-te la tanarul acela peste fluviul Ulai si fa-l sa inteleaga vedenia. Talcuieste-i vedenia”.
Aceea cu saptezeci de saptamani. Ati vazut? A trebuit arhanghelul Gavriil sa vina sa talcuiasca vedeniile lui Daniel pe pamant.
De aceea, Sfintii Parinti, chiar daca vedeau vedenii ceresti, aveau mare smerenie. Se verificau prin mii si mii de feluri daca a fost de la Dumnezeu si pe urma sa-i dea atentie. Si nu facea persoana aluzie la el, ca el a vazut-o, ci zicea ca un oarecare a vazut o vedenie, cum a fost Apostolul Pavel, nu a spus ca el a vazut vedenia sau descoperirea:
Stiu pe un om in Hristos care acum 14 ani in urma s-a rapit pana la al treilea cer si a vazut acolo vedenii si a auzit cuvinte…
Ai auzit cum se spune o vedenie: „Stiu pe cutare…”. Omul care se lauda ca a vazut vedenii este cel mai inselat de satana si de dracul mandriei si de nebuniile lui. De aceea va fac atenti, pentru ca in convorbirea lui Grigore Sinaitul cu Maxim Cavsocalivitul a fost vorba despre vedenii intai, caci Sfantul Grigorie l-a intrebat pe Sfantul Maxim:
„O, minunatule, spune-mi care sunt semnele darului lui Dumnezeu in vremea descoperirilor ceresti si care sunt semnele inselaciunii? Ce miscari are mintea omului in vremea vedeniilor de la draci si care sunt miscarile si asezarea sufletului nostru intr-o vedenie de la Dumnezeu?”.
Si pe urma Sfantul Maxim, vazand ca acesta a venit sincer si cu rugaciune la el, a inceput sa-i spuna tainele vedeniilor ceresti.
Eu in cartea aceea, Despre vise si vedenii, am spus cum ramane sufletul nostru dupa un vis de la Dumnezeu si cum e asezarea lui si cum ramane omul tulburat la minte, mandru, trufas, impietrit si plin de toata trufia si increderea in sine dupa vedenia de la draci. Si nu are nici umilinta si e aspru cu sufletul si tulburat si la vedere si la minte si celelalte. Si Sfantul Maxim il face intelept pe Sfantul Grigorie, zicandu-i asa:
„Ma intrebi, oare sufletul in vremea vedeniilor ceresti si mintea omului mai are a sa lucrare, adica mai poate judeca dupa a ei lucrare? Nicidecum, leapada si imaginatiile sale, si inchipuirile sale, si prejudecatile ei, cu totul, pentru ca mintea se uneste cu Duhul Sfant si Duhul Sfant ia mintea si o ridica pe trepte inalte ale contemplatiei Sfintei Treimi, taine mari din ceruri, despre ingeri, din imparatia cerurilor, despre rai, despre iad, care nu putea in vecii vecilor sa le mai stie el pe pamant. Si o duce in contemplatii negraite, mai presus, de a sa intelegere si lucrare si cand vine iar in trup inapoi zice ca in trup sau afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie”.
(din: “Ne vorbeste Parintele Cleopa 17″, Editura Manastirea Sihastria, 2010)
