Totalul afișărilor de pagină

joi, 28 septembrie 2017


Ieromonahul Iacov Tupikov

,,Nimeni nu se imbolnaveste intamplator,,



"|Caci strain sunt eu la tine si strain ca toti parintii mei"| (Pslamul 38,17)

Aici se odihneste calatorul intru Domnul, cu numele Nicolae,
Dar in ea neamul lui nu-l stie nimeni.
,,Manat de vremea minunmata,
Pe ai sai si casa si-a lasat.
Oriunde pribegind si oprimat
El viata si-a inchinat-o lui Hristos.
Si in mainile Lui sifletul si-a dat.,,

La vreme de seceta, maica Agapia si maica Matrona dadeau oamenilor binecuvantare sa-i ceara ajutor fericitului Nicolae si sa fie udata crucea lui cu apa adusa din fantanile satului.
Cimitirul se afla departe de sat, de aceea era nevoie de multa truda pentru a fi adusa apa.
De obicei, cu rugaciunile staretilor si ale nevoitorului trecut la cele vesnice, Dumnezeu le trimitea oamenilor ploaia mult asteptata.
La fel ca maica Anisia, surorile mai mici ii ajutau cateodata pe suverinzi in problemele lor trupesti. 

Ele tamaduiau bolile, atunci cand vedeau ca tamaduirea nu va dauna sufletului celui care o cere.

In majoritatea cazurilor, ele spuneau ca a indura dupa puteri bolile este necesar si mantuitor.

 Surorile accentuau ca nimeni nu se imbolnaveste intamplator. 

Boala este trimisa de Dumnezeu ori ca o cruce mantuitoare, ori ca un canon pentru pacatele proprii sau pacatele rudelor. 

In orice caz, suportarea cu rabdare a bolilor, fara cartire si cu recunostinta, ii aduce suferindului mantuirea. 

Cateodata, vazand cu duhul ca boala trimisa de Dumnezeu asupra vreunui om reprezinta o protectie fata de unele pacate mari, surorile ii povatuiau sa rabde si sa duca boala ca pe o cruce proprie. 
Odata a venit la ele un preot tanar si le-a rugat sa-l vindece. Maica Agapia, ascultandu-l pe parinte, a spus:
- Daca te vei tamadui, pe unde sa te mai cautam atunci?
Viata de mai departe a acestui preot si intamplarile legate de ea au demonstrat ca temerile staretei erau intemeiate.
Unii isi amintesc o intamplare interesanta: unui aviator i se descoperise in timpul unui control medical o tumoare la plamani. Doctorii i-au instiintat pe apropoiati sa se pregateasca de moartea lui. Una dintre rudele omului venea deseori pe la surori. Femeia le-a spus maicilor despre nenorocirea care se intamplase in familia lor.
- Si ce daca? Lasa-l sa moara, a spus linistita maica Agapia.
Femeia a inceput sa-i ceara cu lacrimi in ochi ajutor pentru ruda sa.
- Voi insiva nu stiti ce vreti, a oftat stareta.
Minunea s-a intamplat la urmatorul control s-a vazut ca aviatorul era pe deplin sanatos, dar peste cativa ani, el a cazut in patima betiei si suferea nefiind in puteri sa se lase de acest obicei distrugator, de aceasta boala.

Surorile le-au invatat multe pe ucenicile lor si pe toti credinciosii care veneau la ele in numar mare. Avand evlavie farta de Sfantul Arhanghel Mihail, Matrona si Agapia, intotdeauna ii cereau ajutorul si ii sfatuiau pe altii sa i se roage lui ca "unuia tare in lupta".
 Cu acestea, maica Agapia spunea ca  sabia lui este atotbiruitoare.

Ieromonahul Iacov Tupikov  ,, Staretele ascetice in lume ,, Editura Areopag,  Bucuresti  2014, pag. 154-155

miercuri, 27 septembrie 2017


Parintele Iustin - Povatuitor duhovnicesc


- din povetele duhovnicesti ale Parintelui Iustin- catre maicile de la manastirea Paltin


,, Paza mintii, maica ! Paza mintii !,,


 Parintele Iustin avea arta povatuirii in cele duhovnicesti, de aceea era o mare binecuvantare si desfatare sa te afli in preajma si sub ascultarea sfintiei sale.

Avea un descernamant desavarsit, incat stia si cand sa mustre, si cand sa mangaie, astfel incat sufletul celuilalt sa se foloseasca, iar cursele vrajmasului sa se risipeasca. Mai intai de toate, Parintele nu te vadea pe fata de un pacat si avea multa rabdare cu cel ce gresea; nu forta si nu impunea ascultarea cu de-a sila. Pentru ca am observat de multe ori, atunci cand faci o ascultare din frica, pentru ca nu ai posibilitatea sa o refuzi, o ascultare mecanica- dupa cum o numea Parintele Justin-acea ascultare nu lucreaza virtute statornica, ci dimpotriva, cladita pe nisip este si repede se surpa.

Parintele Justin imi era duhovnic si eram destul de apropiata de dansul, incat adesea ii marturiseam fara sfiala orice gand si nu simteam opintire in viata duhovniceasca, incercand sa ma supun intru totul sfintitului sau cuvant. Intr-o perioada insa, am avut o ispita ce ma cam buruia si nu indrazneam sa-mi marturisesc gandurile Parintelui, rusinandu-ma. Era pentru prima data cand intampinam o astfel de neputinta.

[...] gandurile ma biruiau si eram intr-o lupta crancena cu mine insami : sa-i spun sau sa nu-i spun.

Intr-una din zile, in timp ce luam masa cu Parintele Justin, impreuna cu alte cateva maici si parinti, eram foarte framantata in sinea mea cu sa fac sa-i spun Parintelui.

Ma hotarasem in sinea mea sa nu-i mai spun Parintelui ispita si ma rugam cum sa fac sa pot birui singura, fara ca Parintele sa stie.

Toti cei de la masa mancau si povesteau linistiti, iar Parintele era antrenat in discutii cu el. Cand, deodata, in mijlocul subiectelor disputate, Parintele se opreste, se intoarce spre mine si-mi spune cu un zambet oarecum poznas : ,, Paza mintii, maica ! Paza mintii ! Asa biruiesti ! ,,



Parintele Iustin Parvu ,, Marturii ale sfinteniei,, Fundatia Justin Parvu, Carte ingrijita cu osardia obstii Manastirii Paltin Petru-Voda, iunie 2017, pag.115-116

comanda cartea accesand linkul

luni, 25 septembrie 2017

                     ''Pentru ca esti caldicel ''

Cuvinte de invatatura ale unui monah de la Muntele Athos





               
          Adam tangea pe pamant si plangea amar

           Pamantul nu-i mai era drag

           Si el suspina dupa Dumnezeu strigand :

           Sufletul meu tanjeste dupa Dumnezeu si-L caut cu lacrimi.


  Fiind chip al lui Dumnezeu, omul a fost creat liber sa primeasca cu smerenie si recunostinta viata paradiziaca sau sa se revolte, opunandu-se vointei Creatorului sau.

Dumnezeu nu i-ar fi poruncit omului- de nu l-ar fi creat liber - sa nu guste din fructul pomului cunostintei binelui sau raului. Dar ii ingaduie diavolului sa-l puna la incercare in scopul de a dobandi capacitatea de a-si folosi libertatea in chip responsabil.

Dumnezeu l-a instiintat dinainte pe om cu privire la consecintele catastrofale pe care le-ar avea neascultarea plina de mandrie a vointei Sale : parasirea fizica si moartea, soarta tuturor celor care se despart de Viata.

Atunci a aparut Ispititorul, spre a-i incerca pe Adam si Eva. El le spune ca Dumnezeu i-a mintit, facandu-i sa creada ca, in ziua in care vor manca rodul pomului oprit, vor deveni ei insusi dumnezei, asemenea Creatorului lor.

Sfintii Parinti ne invata ca binele, placerile si alte satisfactii promise de Ispititorul apar mai intai sub forma de imaginatie sau gand.

 [...] aceasta propunere a diavolului a placut lui Adam si Evei, care nu au tinut cont de cuvantul adevarat al lui Dumnezeu si au dat crezare promisiunii false, instigatoare si mincinoase a celui rau.

Dumnezeu cel iubitor de oameni, facandu-se ca nu stie de neascultarea lui, il intreaba pe Adam unde este. Adam, in loc sa se caiasca, arunca vina sa asupra femeii, iar Eva, la randul ei, asupra sarpelui, asa intrucat egoismul lor nu le permite sa-si marturiseasca propria vina pentru acel act de incalcare a poruncii cu consecinte dezastruoase.

Sa nu credeti ca aceasta istorisire biblica este un mit nascut dintr-un trecut indepartat.

Este vorba de propria noastra viata, de aici si de acum !

Aceasta intamplare se repeta de fapt in existenta noastra cotidiana, confirmand cuvantul unui Pustnic conform caruia lucrul cel mai greu, in viata unui om este acela de a-si asuma propriile greseli, adica de a-si asuma cu marinimie responsabilitatea, trecand peste orice incercare de autojustificare.



Dar Adam si Eva n-au urmat aceasta cale si s-a produs ceea ce prezisese Dumnezeu, iar nu ceea ce promisese inselatorul diavol : a intrat moartea in lume.

- Dar Adam si Eva cum au putut sa moara- intreb eu - de vreme ce au trait inca mult timp dupa calcarea poruncii, alungati din Rai, devenind stramosii neamului omenesc ?

- Moartea lui Adam si a Evei s-a produs in doua etape, raspunde Gheronda.
Imediat dupa neascultare a survenit moartea duhovniceasca, altfel spus, iesirea din comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta pierdere a harului de viata datatoar al Sfantului Duh a avut drept urmare intunecarea si scindarea mintii lor, precum si supunerea lor diferitelor patimi. 

 Natura insasi s-a revoltat impotriva celui care trebuia s-o stapaneasca cu intelepciune, in asa masura incat omul a trebuit sa traiasca de acum inainte cu teama si cutremur, fiind nevoit sa-si agoniseasca cu truda cele necesare traiului sau pe pamant. Cu adevarat infricosatoare este taina mortii ! Iata-l pe acela care fusese creat pentru vesnicie si indumnezeire cazand in moarte, decreptitudine si neant din pricina mandriei sale, iata-l decazand din starea de comuniune fireasca cu Sfantul Duh in situatia contrara firii, de departare de viata divina.
_ Iar aici- spun eu- e bine sa fie reamintit faptul ca ortodoxia nu opune firea si harul, asa cum face Occidentul. Acest aspect este esential : starea fireasca a omului este viata dumnezeiasca !


Alain Durel ,, Pentru ca esti caldicel,, Cuvinte de invatatura ale unui monah de la Muntele Athos
Editura Meteor, lucrare aparuta cu indrumarea Parint. Nicanor, Schitul Lacu, Muntele Athos., anul 2017, pag. 19- 21

cumparea cartea aici 
http://www.meteorpress.ro/carti-1373-Pentru_c%C4%83_e%C5%9Fti_c%C4%83ldicel.php

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Despre îngeri păzitori!




Îngerul Păzitor

Când Dumnezeu a creat oştile cereşti – serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, puteri, stăpâni, începători, arhangheli şi îngeri, nouă ranguri cereşti, împărţite în trei grupe de câte trei triade – în marea lui milă, El a hotărît ca îngerii să fie cei mai aproape de oameni, să aibă o neîntreruptă legătură cu ei spre călăuzire, ajutorare şi sfinţire. Printre aceşti îngeri, îngerii păzitori sunt cei mai blânzi, mai apropiaţi şi mai iubitori, pentru că misiunea lor este să aibă grijă de copii câtă vreme aceştia trăiesc pe pământ, până la bătrâneţe şi moarte.
 Aceşti îngeri sunt plini de iubire şi dulci ca nişte copii, blânzi ca nişte copii, vulnerabili ca nişte copii şi cresc în misiunea lor ca nişte copii, timizi ca nişte copii şi devin în atitudinea lor, tot mai maturi, mai mustrători şi cer mai multe de la copil cu cât acesta creşte şi sporeşte în lucruri bune sau rele. Îngerul îl ceartă pe copilul devenit adult, dar mereu este cu el şi niciodată nu se îndepărtează de el, oricâte lucruri rele ar face.
Aşa cum spune Acatistul Îngerului păzitor, el priveghează neîncetat viaţa fiecăruia dintre noi. Niciodată nu-l părăseşte pe cel care i-a fost încredinţat, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, niciodată nu încetează a-l învăţa şi sfătui pe copil, ca şi pe adult, atunci când copilul a crescut, până la sfârşitul vieţii lui.
Am să vă spun o scurtă istorioară despre îngerul păzitor al unui copil care i-a fost încredinţat grijii lui. Am citit această poveste în Fraţii Karamazow a lui Dostoiewski.
Când s-a născut o fetiţă, Dumnezeu a trimis îngerul ei păzitor să o apere în toate zilele vieţii ei, până la moarte. S-o păzească de păcate, s-o înveţe, să n-o lase să cadă în ispite grele.
Când fetiţa a crescut, nu a mai ascultat de îngerul ei păzitor. Zadarnic îi sufla la urechea inimii cuvinte bune, degeaba o învăţa milostenia, rugăciunea şi iubirea de semeni. Fata devenea tot mai rea, mai nepăsătoare de suferinţa aproapelui, mai zgârcită şi cu inima prinsă de averea ei. Femeia devenise foarte bogată, nu dădea nici o firimitură de pâine vreunui sărac, ci punea slugile să-i izgonească pe cerşetori cu băţul. Îngerul ei era mereu întristat şi se gândea cu groază ce se va întâmpla cu sufletul femeii la moartea ei.
A venit şi ziua morţii şi a judecăţii femeii. Pentru păcatele ei cele multe şi pentru nemilostivirea ei faţă de săraci şi bolnavi, Dumnezeu a trimis-o în iad să stea în iazul de smoală, unde erau aruncaţi zgârciţii şi nemilostivii. Iar îngerul ei păzitor se plimba pe malul iazului de smoală şi plângea pentru sufletul pierdut şi se zbătea să-şi amintească dacă această femeie a făcut vreun bine în viaţa ei. Şi-a adus aminte că o dată, mergând cu căruţele cu recoltă la oraş pentru a o vinde, femeia a dat un fir de ceapă verde unui cerşetor. Atunci a alergat îngerul la tronul lui Dumnezeu şi, căzând cu faţa la pământ, a spus: „Doamne, femeia aceasta a făcut o dată un bine. A dat un fir de ceapă verde unui cerşetor.”
„Bine, i-a spus Dumnezeu, uite aici firul de ceapă, ia-l şi du-te pe malul iazului de smoală. Spune-i femeii să se prindă de firul de ceapă şi trage-o încet afară din iaz. Să fii cu grijă că firul de ceapă este foarte subţire şi se poate rupe uşor.”
Îngerul a luat firul de ceapă şi s-a dus pe malul lacului. A strigat-o pe femeie şi i-a spus: „Domnul Dumnezeu S-a milostivit de tine şi m-a trimis cu acest fir de ceapă. pe care tu l-ai dat odată unui cerşetor. Apucă-te cu grijă de el ca să nu se rupă şi eu am să te trag încetişor afară din iaz „.
Femeia a făcut ce i-a spus îngerul. Acesta a început s-o tragă cu grijă afară din iaz. Când celelalte suflete au văzut că un înger o scoate pe femeie din smoală, s-au agăţat de poala rochiei ei gândind ca îngerul le va trage şi pe ele afară. Atunci femeia a început să-i înjure, să-i ocărască şi să-i blesteme, lovindu-i cu picioarele şi strigând: „Lăsaţi-mă în pace, nemernicilor, eu am dat firul de ceapă, nu voi. Duceţi-vă în fundul iazului, blestemaţilor.”
În clipa aceea, s-a rupt firul de ceapă şi femeia a căzut înpoi în iazul de smoală. Şi îngerul a început să plângă din nou cu tristeţe.
V-am spus această povestioară ca să înţelegeţi că, într-adevăr, îngerul păzitor nu ne părăseşte niciodată, că el rămâne mereu credincios misiunii pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pentru a mântui sufletul, pentru că el iubeşte sufletul încredinţat grijii sale, se roagă pentru el şi-i şopteşte la ureche numai sfaturi bune; el este conştiinţa noastră bună, care ne duce pe drumul mântuirii, dacă îl ascultăm. El se bucură cu bucurie mare când îl ascultăm şi plânge când ne prefacem surzi la sfaturile sale.
Fiecare fiinţă umană, bună sau rea, îşi are îngerul său păzitor. În clipa în care copilul se naşte, îngerul vine la patul lui, trimis de Dumnezeu, ca să-l înveţe, să-l apere de primejdii, de ispitiri, de influenţele rele ale diavolului şi ale oamnilor răi. Aţi observat că, în clipa în care eşti gata să săvârşeşti un păcat, o voce lăuntrică îţi şopteşte: „Nu face asta.” 
Când un pericol necunoscut te pândeşte, acelaşi înger îţi suflă la ureche: „Nu te duce acolo”, sau „Fereşte-te de omul acesta” etc.
Dacă păstrezi în viaţa ta măcar o mică parte din puritatea copilăriei, o mică parte din inocenţa ta, atunci vei auzi glasul îngerului păzitor conducându-te neatins de vicisitudinile vieţii către un mai bun loc în societatea creştină, către o mai bună congregaţie ortodoxă, vei fi apărat de Dumnezeu şi sufletul tău va fi liber de orice frică, incertitudine şi îndoială şi vei avea curajul să înfrunţi nedreptatea, să iubeşti pe aproapele tău şi chiar pe vrăjmaşul tău. Vei păşi în lumina lui Dumnezeu.
Uneori poţi să-ţi vezi îngerul păzitor, nu ca o persoană, ci ca lumină, mai mult spirituală în partea dreaptă a capului tău, ceva deosebit faţă de lumina soarelui sau a unei lămpi. Este o lumină dulce care vine de sus şi-ţi pune în suflet o bucurie neînţeleasă.
 Atunci să înţelegi că îngerul tău păzitor este acolo, că încearcă să-ţi comunice ceva bun. Spune o rugăciune, curăţeşte-ţi inima şi mintea, amineşte-ţi că ai un prieten, cel mai credincios şi care nu te va părăsi niciodată, nici măcar în momentele tale de păcătuire. Adu-ţi aminte şi că un mesager al cerului te vizitează şi cântă-i: „Vestesc cu glas mare, grija ta neîncetă pentru mine păcătosul, îngerul meu păzitor; căci, prin necazurile şi ispitirile care tulbură pacea sufletului meu în această lume frământată, tu te arăţi a fi grabnic ajutător şi mângâietor al meu.” (Condacul 6 din Acatistul Îngerului Păzitor)
Ingerul păzitor este de faţă în ultimele clipe ale vieţii noastre, el ne va lua sufletul şi ni-l va apăra de atacurile demonilor care vor spune că le aparţine lor din cauza multelor păcate săvârşite sau nespovedite.
 Îngerul le va răspunde însă că atâta vreme cât sufletul nu ne-a fost judecat şi condamnat, el aparţine lui Dumnezeu. El ne va lua sufletul şi-l va duce în toate locurile pe unde am trăit şi ne va aminti tot ce am făcut bun sau rău în acele locuri. „Iată, va spune el, aici te-ai rugat, dincolo ai ajutat un bolnav, aici ai dat ceva unui cerşetor, aici ai facut rău, aici te-ai mâniat, sau ai băut, sau te-ai lăcomit”, astfel că vom vedea toate faptele pe care le-am săvârşit în viaţa noastră. Conduşi de înger, vom vedea locurile de fericire ale sfinţilor şi apoi locurile de durere ale celor păcătoşi, pentru ca să înţelegem că Dumnezeu este drept, dar este şi bun, şi milostiv. Vom descoperi în această călătorie a sufletului sub conducerea îngerului nostru păzitor că şi noi am dat poate, unui sărac, «un fir de ceapă verde» şi îngerul va pleda pentru noi în faţa Judecătorului Suprem.
Şi dacă hotărîrea lui Dumneseu, din cauza multelor noastre păcate, va fi împotriva noastră, să nu uităm că îngerul nostru păzitor nu ne va părăsi, chiar dacă am ajuns în «iazul de smoală» şi că va căuta să menţină în noi nădejdea mântuirii din rău până la Judecata din Urmă când Dumnezeu, luând în seama căinţa noastră, va revărsa mila Lui peste noi şi vom fi mutaţi în Împărăţia Cerurilor, prin rugăciunea îngerului nostru păzitor. Amin.
Pr. Gheorghe Calciu


************

Ingerii pazitori nu numai ca ne insufla ganduri bune pentru vesnica mantuire, ei ne apara realmente in imprejurarile vietii.
Cuvantul „pazitor” nu este deloc o alegorie, ci experienta pretioasa a multor generatii de crestini.

Nu in zadar Biserica ne invata, spre exemplu, in rugaciunile pentru cei ce calatoresc, sa ii cerem Domnului deosebita purtare de grija a ingerului pazitor.

Daca vrei sa te folosesti de calauzirea si impreuna-lucrarea ingereasca, potoleste-ti neoranduiala launtrica, aduna-ti inlauntru luarea-aminte si stai langa inima ta.

Ingerul Domnului va baga de seama indata, se va apropia si va incepe sa puna in tine ganduri care inclina catre starnirea dorintei de mantuire. Pleaca-te catre insuflarea aceasta si apuca-te sa ravnesti mantuirea: atunci, ingerul pazitor nu numai ca te va lua de mana, ci chiar te va ridica pe bratele sale, si nu numai ca te va calauzi, ci chiar te va purta pe calea mantuitoare. Nu trebuie decat sa te intorci tot timpul catre el cu mintea si cu inima, sa nu slabesti in ravna ta si sa-ti pazesti luarea-aminte. El te va invata toate: ce, cand si cum sa faci si ce sa nu faci, iar cand va fi nevoie iti va da ca indrumare si semn simtit in afara. Daca nu vedem in privinta noastra o asemenea impreuna-lucrare ingereasca palpabila, suntem singurii vinovati: noi suntem cei care nu ne dam in mainile ingerilor si zadarnicim toata purtarea lor de grija pentru noi.

sursa http://www.ortodoxia.md

joi, 21 septembrie 2017

PILDE CRESTIN ORTODOXE DIN PATERIC




A doua șansă - Pilda

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu.

Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!

În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt. În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana.
Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"

********

"Scorpionul" din mine - Pilda

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. 
Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa.

Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece.

Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept.

 Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.

Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. 
Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui.
Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!


Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!! 

*******


Cele două grăunțe - Pilda 

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă: 
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură. 
Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui. Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă.
 Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. 

Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinşa noastră şi ne va răsplăti negreşit, la momentul oportun. 
Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii. Însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmaşului din iad.

"Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har".

TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC





 Omul, când se ridică, se ridică pe trepte


Nu deodată se poate face sfânt, după cum nici deodată se poate face drac, ci se ridică pe trepte. Cei ce se străduiesc pe calea mântuirii, merg dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: Merge-vor din putere în putere. Ei capătă mai întâi în inima lor o putere din darul Sfântului Duh, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute si după aceea păsesc pe alte trepte.
Dar care sunt treptele acelea, ni le arată dumnezeiestii părinti.


Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei.

Ati auzit în Scriptură la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (în editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sâmbătă, de sâmbete si de sâmbetele sâmbetelor; si iarăsi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufle-tului rational; si iarăsi de tăierea împrejur, de tăierea tăierii împrejur si de tăierea inimii în duh, cum zice marele Apostol Pavel .

Acestea arată tainic în Legea Veche si în cea nouă urcusul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, arată urcusul, sau cum se înaltă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplatia naturală în duh si teologia mistică, adică cunoasterea tainică a lui Dumnezeu .

I. Dar ce este sâmbăta sufletului rational? Sâmbăta în Legea Veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având con-stiinta pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridică din păcat si se înaltă putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârsire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să stii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului rational, care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.

Să vă dau o pildă. Un om a fost betiv, a fost desfrânat, a fost ucigas, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a făcut săracul în viată, că toti suntem păcătosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curătit si s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul betiei pune înfrânarea, în locul lăcomiei de pântece, postul; în locul iubirii de argint si zgârceniei, milostenia; în locul desfrânării, curătia; în locul somnului mult, privegherea. Si a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârsise mai înainte.
El acum se află pe treapta întâi a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: "Sâmbăta sufletului rational este nepătimirea sufletului rational, care prin făptuire a lepădat de abia semnele păcatului".
N-a spus rădăcinile, ci semnele păcatului. Acest om, care se sileste să facă fapte bune în locul celor rele si pune început bun de faptă numai cu lucrarea dinafară, de abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său rational.
El află o oarecare mângâiere, dar încă este chinuit de gânduri, încă păcătuieste cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Si lupta lui cu mintea estegroaznică, căci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, tine până la moarte.

II. Si despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul părinte Maxim: "Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcu-sului duhovnicesc.
Si se tâlcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care îsi retrage mintea sa din simtire, părăsind lucrarea după firea simturilor prin contemplatia naturală în duh, adică prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor".

Cum se întâmplă asta? Noi păcătosii în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului; fie desfrânării, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, mâniei, fătărniciei, mândriei, iubirii de slavă, dorintei de a plăcea oamenilor, nesimtirii, împietririi, răutătii, răpirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti.

Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele si mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vamesi sau pe desfrânati, pe cei care făcuseră păcate trupesti. Oare ati auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânato? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vamesule, că esti păcătos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fătarnicilor; vai vouă, fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care pri-veste în sufletul nostru.

De milioane de ori - cum spune Solomon - ochii Lui sunt mai luminosi decât soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Îl iubea, că simtea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar si El, văzând credinta sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munti si pe jos, flămânzi, când a înmultit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite.

Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei si pe saduchei îi mustra, căci vedea într-însii toate vicleniile si fătărniciile lor. La tâlhari, la vamesi si la desfrânate, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei si căintă si umilintă si hotărâre de îndreptare. Iar pe cărturari si farisei, la care vedea patimi sufletesti grele, ca: ura, zavistia, fătărnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea îi mustra si le zicea: "Vai vouă!", ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.

Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul.

Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rational, care a părăsit chiar si lucrarea cea după fire a simturilor prin contemplatia naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.

Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteste.
Când vede o fiintă frumoasă se mută cu mintea si zice: Dacă fiinta aceasta este asa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânsii? Îsi mută mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, în loc să se smintească, se foloseste.

Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseste. Căci zice: "Dacă oamenii pot să cânte din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bu-curie este acolo?" Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbită.

Deci asa cugetă cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă asa: dacă aici soarele luminează asa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptătii?

Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite si nevăzute si capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.

El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer si zice cu mintea sa: dacă oamenii acestia de tărână stiu să cânte asa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer?

Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gândeste la mireasma florilor raiului si asa se mută cu mintea si celelalte simtiri, prefăcând prin contemplatie toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite si pipăite în cugetări duhovnicesti.

III. Iar treapta a treia a urcusului, adică a înăltării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste în Scriptură sâmbetele sâmbetelor.
Cel ce a păsit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusetea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului.
Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieste Hristos precum grăieste Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, sau cum spune în altă parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos si Hristos trăia într-însul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.

Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre - este fiul lui Dumnezeu după dar.
Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Ziua a opta după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc". Ea se mai numeste si sâmbetele sâmbetelor.

Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rational, care părăseste chiar si lucrarea cea după fire a simturilor si îsi întoarce mintea sa chiar si de la cugetările cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei". Acela nu mai stie nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: "Nu mă mai tem de Dumnezeu!" Si l-a întrebat cineva: "Dar de ce?" "Pentru că Îl iubesc!"
Simtind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos si Hristos trăia în el si era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Asa este omul care s-a înăltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

TAMADUIREA AKEDIEI - DEZNADEJDEA (08)



Acedia

Acedia corespunde unei stari de lenevie, de plictiseala, de dezgust, de aversiune, de oboseala, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lâncezeala, de nepasare, de somnolenta, de apasare a trupului, ca si a sufletului. Aceasta îl face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Când e singur, nu mai suporta sa ramâna în locul în care se gaseste: patima îl împinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga dintr-un loc în altul. În general, el cauta cu orice pret contactul cu semenii.
Acedia poate, de asemenea, sa-l împinga pe om sa scape, mai ales de munca lui, pe care o face lipsita de satisfactie, îndemnându-l sa caute altele. Toate aceste stari, care se leaga de acedie, sunt însotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, în afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.
E caracteristica pentru cei care se daruiesc vietii spirituale. Demonul acediei cauta sa-i întoarca de la caile Duhului, sa le împiedice în multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si, în special, sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice, sa întrerupa tacerea si imobilitatea. Crestinul, în aceasta situatie, devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu, înceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pâna la a dispretui lucrurile duhovnicesti.
Acedia nu-i iarta nici pe cei care traiesc în afara oricarei discipline sau a oricarei activitati duhovnicesti. În acest caz, ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de plictiseala fata de ei însisi, de existenta, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv.
La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei patimi, îsi ating maximul de intensitate în preajma amiezii. Sfântul Isaac Sirul remarca faptul ca, la omul dotat cu însusiri duhovnicesti, “acedia vine din neatentia inteligentei”.
Realizând o întunecare generalizata a sufletului, acesta devine incapabil sa înteleaga adevarurile esentiale. Astfel, omul, prin aceasta patima, se afla întors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.
Îmbinata cu tristetea, ea o sporeste, si se poate atunci cu usurinta sa se ajunga la disperare. Pe acest climat se poate aseza si spiritul de razbunare, care este sursa a mii de tentatii.
Mai amintim ca, din aceasta patima se pot naste toate celelalte patimi, iar fenomenul psihic al ei contine toate fenomenele bolilor psihice. Sfântul Ioan Scararul noteaza, în consecinta, ca “acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strânge din toate partile”.
Astfel, în fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, “cea mai grava dintre cele opt”, ca “nu exista patima mai grea decât ea”. Sfântul Isaac ajunge pâna la a spune ca ea face sufletul “sa încerce iadul”.

Terapeutica acediei


Particularitatea acediei de a naste din ea toate celelalte patimi necesita o terapeutica multiforma. Tratamentul trebuie sa angajeze activ deopotriva atât sufletul cât si trupul.

Indicam:
Ø mai întâi boala sa fie data la lumina si sa fie reperata ca atare ;
Ø bolnavul sa se straduiasca sa nu paraseasca locul în care se gaseste sub nici un pretext ;
Ø când se manifesta tendinta somnolentei nejustificate, se cuvine a rezista toropelii si somnului .
Ø singura întâlnire profitabila sa fie cu preotul duhovnic care, în timpul Tainei Sfintei Spovedanii, îi va da lumina si forta de a se opune patimei si de a-si mentine echilibrul într-un progres îmbucurator. De aceea, se impune savârsirea tainei spovedaniei cât mai des, în functie de gravitatea si frecventa starilor amintite;
Principiul vindecarii de aceasta boala consta în relatia omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele. De aceea, falsa impresie ca bolnavul ar putea primi ajutor de la ceilalti este în majoritatea cazurilor înselatoare.
Ø bolnavul trebuie sa dea dovada de rabdare si perseverenta , virtutea rabdarii fiind unul din principalele leacuri pentru aceasta patima. “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19);
Ø speranta ; ea apare drept un alt leac, care se adauga rabdarii. Un om “plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge înarmat cu aceasta arma” arata Sfântul Ioan Scararul. “Pentru ce esti mâhnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste în Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El; mântuirea fetei mele este Dumnezeul meu”. (Ps. 41, 6);
Ø pocainta, jalea si regretul ; “Fie ca acest tiran sa fie înlantuit de amintirea pacatelor noastre”, da sfat, la rândul sau, Sfântul Ioan Scararul, iar “cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia”;
Ø lacrimile ; ele urmeaza pocaintei si jalei spirituale si apar în chip evident drept un remediu înca si mai puternic. “Ostenit-am întru suspinul meu, spala-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu îl voi uda”. (Ps. 6, 7);
Ø amintirea mortii; aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti în permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni în orice clipa. Acestei “amintiri a mortii” i se adauga sfatul, formulat adesea de Sfintii Parinti, de “a trai în fiecare zi ca si cum ar fi ultima”, sfat care îl ajuta pe om sa traiasca cum trebuie “rascumparând vremea”, dupa cum spune Apostolul Pavel (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna în practica poruncile divine si sa se lase în grija Domnului. Sfântul Antonie cel Mare arata: “Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvântului Apostolului: «Mor în fiecare zi»”. (I Corinteni 15, 31) Într-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim în fiecare zi, nu vom pacatui, pentru ca la desteptare ne vom gândi ca nu vom rezista pâna seara si, la fel, când suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gândim ca nu ne vom mai trezi. “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. Ca vânt a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste înca locul sau”. (Ps. 102; 15, 16) Toate aceste îndemnuri ne vor ajuta sa învingem demonul acediei, care “arata omului cât de lunga e durata vietii” (Sf. Evagrie), încercând sa-i inspire delasare si dezgust în fata dificultatilor care apar si, mai ales, în fata “ostenelilor ascezei”.
Ø frica de Dumnezeu , constituie si ea un puternic antidot împotriva acestei patimi;
Ø efortul fizic ; este un remediu important prescris de Sfintii Parinti. Osteneala trupului constituie unul din cei trei piloni ai vietii sufletesti, care trebuie întarit în fiecare zi, alaturi de rugaciune si citirea din Sfintele Carti. Tot învataturile patristice ne amintesc ca “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit”, de aceea mai bine ne este “sa muncim degeaba, decât sa stam degeaba”. Eforturile fizice ne topesc gândurile si ne aduna mintea în lucrul mâinilor, ajutându-l pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia, somnolenta, care sunt parti constitutive ale patimii acediei si contribuie în acelasi timp la nasterea sau la pastrarea sârguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala si pe care acedia cauta sa le rupa.
Ø rugaciunea; mergând mai departe cu remediile prescrise de Sfintii Parinti ne vom îndrepta atentia catre rugaciune, care constituie cel de-al doilea pilon al vietii sufletesti. Omul nu se poate elibera total de aceasta patima decât prin harul lui Dumnezeu, ce va veni asupra sa, atunci când îl cere, prin rugaciune. Fara acest remediu, toate celelalte remedii amintite pâna acum nu au decât un efect slab si partial, însa eficacitatea lor maxima o vor avea în urma rugaciunii particulare si în Biserica, prin care omul primeste ajutorul lui Dumnezeu. Desi acedia îl împinge pe om sa abandoneze rugaciunea si îl împiedica sa recurga la ea, familia sa-l încurajeze pe bolnav, sa se roage pentru el si sa-i îndemne pasii catre parintele duhovnic ca sa împlineasca taina restabilirii sufletesti (spovedania) cât mai des; obtinând astfel încrederea în fortele sale, capata puterea de a nu abandona rugaciunea sau sa o reia daca cumva a abandonat-o. Practica simultana a metaniilor este deosebit de recomandata în cazul acediei, pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune si trupul, pe care patima îl amortise, odata cu sufletul si contribuie la scoaterea omului din letargia lui. Psalmodierea (rostirea psalmilor) apare drept o rugaciune deosebit de eficace împotriva acediei, ca si rugaciunea inimii, dupa cum subliniaza Sfântul Diadoh al Foticeei : ”Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte înguste si ne îndreptam privirile pe gândul unic, la Dumnezeu”; într-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la vârsta sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite. Se cuvine, de asemenea, sa nu dam uitarii sfaturile primite de la duhovnic si sa cerem binecuvântarea acestuia pentru lucrarea rugaciunii ce dorim sa o împlinim, cu care vom obtine continuitate si calitate în rugaciune.
Ø citirea din Sfintele carti; ultima prescriptie importanta dintre remediile împotriva acediei este citirea din Sfintele carti, ce constituie al treilea pilon al vietii sufletesti.
continuare http://biserica.org/ro/viataduhovniceasca/ghidpastoral/acedia.htm