Duhul ( demonul) intristarii care ucide incet si sigur sufletul

 

„În afară de acea întristare care izvorăște din pocăința mântuitoare, sau din râvna pentru desăvârșire, sau din dorința bunurilor viitoare, orice întristare, ca una lumească și aducătoare de moarte, trebuie respinsă; tot așa cum duhul desfrânării, al iubirii de arginți sau al mâniei trebuie alungat cu totul din inimile noastre.”

Ioan Casian Romanul

      „Viermele din inimă”

Întristarea are multe denumiri: supărare, mâhnire, jale, durere, melancolie, deznădejde. Uneori întristarea este numită și akedie (deznădejde), deși majoritatea Sfinților Părinți fac deosebire între aceste două patimi. De ce — despre aceasta vom vorbi puțin mai jos. În prezent, întristarea este numită cel mai adesea depresie. Depresia, anxietatea (care este și ea o manifestare a depresiei), sunt numite de psihiatri și psihoterapeuți cancerul secolului XXI, ciuma vremurilor noastre. Și, deși în lumea contemporană unele patimi au atins proporții nemaivăzute, întristarea, deznădejdea și pierderea sensului vieții au căpătat caracterul unei adevărate epidemii. Cuviosul Nil Sinaitul numește întristarea „vierme în inimă”. Această patimă, asemenea cancerului, îl roade pe om din interior și îl poate duce la epuizare totală (iar uneori chiar la moarte), dacă nu începe să lupte împotriva ei.

Ca orice patimă, întristarea are o origine pe deplin firească. Durerea, suferința, necazul, plânsul sunt reacții emoționale obișnuite ale omului la anumite împrejurări grele ale vieții. De exemplu, atunci când moare o persoană apropiată, rareori cineva poate rămâne nepăsător și indiferent față de acest lucru. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a plâns când a venit la mormântul prietenului Său Lazăr. El „S-a tulburat cu duhul și S-a întristat” și a zis: „Unde l-ați pus?” I-au zis: „Doamne, vino și vezi.” Și Iisus a lăcrimat. Deci ziceau iudeii: „Iată cât îl iubea” (Ioan 11, 33–36).

Nu putem rămâne indiferenți în fața unor zguduiri grele. Emoțiile noastre ne ajută, în primul rând, să traversăm stresul, iar în al doilea rând, să ne mobilizăm forțele pentru a lupta cu dificultățile, să ne determine să întreprindem anumite acțiuni. Rău este însă atunci când emoțiile ajung să ne stăpânească. Când intrăm într-o stare prelungită de întristare, nu mai este mult până la depresie.

Ce este patima întristării, depresia? Este o stare prelungită și dureroasă a sufletului. Întristarea devine o dependență, începem să-i slujim, iar ea, asemenea oricărui idol, cere jertfe. Omul care s-a aflat într-o stare de depresie și a reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o depășească își amintește cu groază de trecutul său, ca de un coșmar. Tot ceea ce îl preocupa atunci i se înfățișa ca o problemă monstruoasă, iar mai târziu i se pare ridicol și absurd.

Și, în general vorbind, întristarea este o ușoară tulburare a minții; în depresie, omul nu mai este capabil să evalueze în mod adecvat împrejurările vieții, oamenii și pe sine însuși. Ce gânduri se învârt de obicei în mintea celui care suferă de întristare?

„Totul este rău, în viața mea nu există nimic bun; nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă înțelege; în viața mea nu există niciun sens.”

Și, desigur, nu lipsește nici autoflagelarea:

„Eu sunt cel mai nefericit, sunt un ratat, sunt un om prost și inutil, le aduc oamenilor numai suferință.”

În toate aceste stări, ceea ce este cel mai îngrijorător și absurd este caracterul categoric al judecăților: totul, nimic, nimeni, cel mai și așa mai departe.

Pentru orice om sănătos și lucid, care nu se află într-o stare de depresie prelungită, este limpede că nu poate fi totul rău. Este un absurd, o absurditate. Fiecare om are posibilități de a trăi și de a fi fericit. Pur și simplu, omul deprimat nu vrea cu încăpățânare să observe acest lucru.

Cu siguranță, el are sănătate (într-o măsură mai mare sau mai mică), mâini, picioare, cap, organe de simț, are o anumită ocupație, o muncă, are aptitudini, deprinderi, are oameni apropiați, rude și prieteni și, prin urmare, are posibilitatea de a iubi și de a fi iubit. Și acest lucru îl înțelege orice om.

Și este limpede ca doi și cu doi fac patru: în omul care suferă de întristare nu vorbește rațiunea lui, ci altcineva.

Cine?

Patima lui, care i-a pus stăpânire pe suflet și pe conștiință.

Dar, după cum ne amintim, patimile nu sunt o parte constitutivă, o proprietate a sufletului nostru; ele vin din afară, iar noi doar le lăsăm să intre în suflet.

Acum este limpede cine ne șoptește gândurile despre lipsa de sens a vieții și despre deplina noastră neputință?

Demonul întristării.

Iar noi îl ascultăm supuși, luând „mesajele” lui drept propriile noastre gânduri.

Aici trebuie să ne amintim cum trebuie să luptăm împotriva gândurilor rele — despre aceasta s-a vorbit deja în articolul „Lupta cu gândurile”. Principiul este același: să nu le considerăm ale noastre și să nu le permitem să intre în casa sufletului nostru. Iar dacă ele se află deja aici, trebuie să le alungăm cu mătura și, cât mai repede, să așezăm în locul lor alți „chiriași”, adică gânduri luminoase și bune.

Pericolul întristării și al depresiei constă în faptul că este o patimă și, prin urmare, acționează asemenea oricăreia dintre cele opt patimi. Pe de o parte, îl chinuie pe om (amintiți-vă: patimă înseamnă suferință), iar pe de altă parte, îi oferă o mulțime de senzații plăcute; altfel, nimeni nu s-ar prinde în cârligul diavolului.

Și celui care suferă de întristare, oricât de ciudat ar părea, îi place într-un anumit fel captivitatea dulce a patimii.

„Nimic nu îmbată precum vinul suferinței!” — scria Balzac.

Și tocmai de aceea este foarte greu să ieși din această stare. De aceea, consolările celor apropiați funcționează atât de prost: omul nu așteaptă vindecare, ci senzațiile plăcute pe care i le oferă consolarea și autocompătimirea, fără să dorească de fapt să fie consolat.

Întristarea poate într-adevăr să îmbete, asemenea vinului, asemenea unui drog, iar pentru omul deprimat este plăcut să se afle în această mlaștină caldă și comodă, deși, desigur, o asemenea stare îi provoacă suferință și îl conduce spre autodistrugere.

În plus, repet, ieșirea din întristare nu este ușoară; este o muncă, iar pentru unii este mai ușor să se lase purtați de valuri.

Iată de ce foarte adesea oamenii leneși, care nu sunt obișnuiți cu munca, suferă de depresie și melancolie.

Tipurile de întristare

Întristarea, desigur, nu apare din senin. Să analizăm principalele cauze ale apariției acestei patimi.

S-a spus deja de mai multe ori că la baza unei patimi se poate afla o altă patimă care o precede. Înaintea întristării se află mânia și, prin urmare, ea poate servi drept cauză a depresiei.

De ce?

Să ne amintim ce sentimente trăim după o ceartă, după o clarificare iritată a relațiilor. Suntem cuprinși de rușine, de gol interior, adesea de akedie și deznădejde; ne este rușine de asprimea și lipsa noastră de stăpânire de sine.

Se întâmplă ca mânia să nască resentimentul, să rănească iubirea de sine; nu putem ierta mult timp, iar acest sentiment de iritare, de ofensă și de ranchiună duce la întristare și la o stare sufletească sumbră.

Foarte des putem întâlni oameni care consideră că toți cei din jur le datorează ceva și că toți cei din jur sunt vinovați.

Dar pentru omul ortodox ar trebui să fie exact invers: nu ceilalți îmi datorează mie, ci eu le datorez tuturor; nu toți sunt vinovați pentru necazurile mele, ci eu însumi sunt vinovat pentru problemele mele.

Când omul va trăi după acest principiu, îi va fi ușor să facă față și deznădejdii; va vedea cum viața și relațiile sale cu cei apropiați se îndreaptă.

Iar a gândi că toți îmi datorează ceva și că toți sunt vinovați este psihologia tipică a unui om care se consideră un ratat.

Întristarea și depresia sunt boala oamenilor nevrotici, adică a celor dezechilibrați, care nu se pot stăpâni pe ei înșiși. La asemenea oameni, perioada de excitare, de înălțare, de izbucnire emoțională, uneori și de mânie și iritare, este urmată de tristețe, apatie și deznădejde.

Dar mânia, dezechilibrul și nevroza sunt doar una dintre cauzele depresiei.

Întristarea prelungită poate fi provocată de împrejurări grele ale vieții, adesea de moartea celor apropiați sau de boală, precum și de alte zguduiri.

Depresia poate avea și un caracter ereditar, dacă părinții unei persoane deprimate au suferit de nevroză sau melancolie.

Dar trebuie spus că ereditatea nu reprezintă, în acest caz, un factor de neînlăturat; trebuie pur și simplu să știm acest lucru, deoarece „cine este prevenit este și înarmat”.

Deși întristarea poate fi provocată de o anumită nenorocire sau suferință, evenimentele grele nu reprezintă cauza întristării, ci doar au provocat-o.

Cauza se află întotdeauna în omul însuși, în modul în care acesta percepe evenimentele vieții.

Pentru că există un fapt stabilit: depresia nu depinde de împrejurările vieții și de mediul în care trăiește omul; cauza ei nu este întotdeauna externă, ci internă.

Despre aceasta mărturisesc datele statistice.

Cel mai ridicat procent de depresii și sinucideri nu se găsește în țările sărace din lumea a treia, ci în cele mai dezvoltate și mai bogate țări, unde nivelul de trai este foarte ridicat, iar oamenii nu mai au aproape nimic de dorit.

Unul din cinci dintre cei mai bogați oameni ai planetei suferă de depresie.

Și iată ce este cel mai uimitor: printre cerșetori și oamenii fără adăpost aproape că nu există sinucigași, deși, s-ar părea, viața lor este de așa natură încât, după cum se spune, „mai bine te-ai spânzura”!

din scrierele Sfintilor Parinti ( extras)

 

ÎN VREMURILE DE PE URMĂ VOR RĂMÂNE CEI CARE AU HAR

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
— Mântuitorul Iisus Hristos, Matei 5, 8

Nu este suficient să spui că ești creștin. Nu este suficient să mergi la biserică, să aprinzi lumânări, să porți cruce sau să vorbești despre Dumnezeu. Dumnezeu privește inima.

„Căci nu precum vede omul vede Dumnezeu: omul se uită la față, iar Domnul Se uită la inimă.”
— 1 Regi 16, 7

Iar o inimă stăpânită de ură, mânie, desfrânare, invidie, mândrie, trufie, iubire de putere, egoism, răzbunare și bârfă nu este o inimă curățită. Omul se poate ascunde de oameni. De Dumnezeu nu se poate ascunde.

„Tu ai pus fărădelegile noastre înaintea Ta, greșelile noastre ascunse, la lumina feței Tale.”
— Psalmul 89, 8

HARUL ȘI INIMA

Sfântul Efrem Sirul vorbește despre Harul lui Dumnezeu care vine la om, dar găsește în inimă gânduri necurate și nu găsește loc pentru a Se sălășlui. De aceea Sfântul îndeamnă omul să pregătească Harului o inimă curată.

Aceasta este problema pe care foarte mulți nu vor să o vadă: nu poți păstra în inimă patima și să pretinzi că trăiești în Dumnezeu.

„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.”
— Psalmul 50

Nu cere doar să-ți fie schimbate împrejurările. Cere să-ți fie schimbată inima.

Pentru că Hristos spune:

„Dinăuntru, din inima oamenilor, ies cugetele cele rele, adulterele, desfrânările, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, nebunia. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om.”
— Marcu 7, 21–23

Așadar, problema nu este numai ceea ce se întâmplă în lume.

Problema este ceea ce locuiește în om.

FĂRĂ HAR, OMUL NU SE POATE MÂNTUI

Sfântul Macarie Egipteanul vorbește neîncetat despre nevoia sufletului de Dumnezeu și despre lucrarea Harului. Omul nu își poate da singur viața duhovnicească.

Hristos spune direct:

„Fără Mine nu puteți face nimic.”
— Ioan 15, 5

Nu spune „puțin”.

Spune:

„nimic”.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Căci prin har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.”
— Efeseni 2, 8

Harul este darul lui Dumnezeu. Dar omul trebuie să răspundă acestui dar prin credință, pocăință și schimbarea vieții.

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

Sfântul Serafim de Sarov a spus limpede care este scopul vieții creștine:

„Dobândește Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.”

Nu dobândește faimă.

Nu putere.

Nu bani.

Nu superioritate asupra altora.

Duhul Sfânt.

De aceea, întreaga viață creștină trebuie să ducă la curățirea inimii și la apropierea de Dumnezeu.

Sfântul Serafim nu îi învață pe oameni să construiască o imagine religioasă. Îi învață să dobândească Harul.

CE SPUNE PSALTIREA DESPRE OMUL CURAT?

„Cine se va sui în muntele Domnului? Și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima...”
— Psalmul 23, 3–4

Observați: curat cu inima.

Nu „cel care vorbește frumos”.

Nu „cel care pare religios”.

Nu „cel care îi judecă pe ceilalți”.

Cel curat cu inima.

Psalmistul spune:

„Fericit bărbatul, căruia nu i-a socotit Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug.”
— Psalmul 31, 2

Și:

„Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zile bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug.”
— Psalmul 33, 12–13

Aici este creștinismul practic.

Oprește răul. Curăță limba. Curăță mintea. Curăță inima.

VREMURILE DE PE URMĂ

Sfântul Ignatie Briancianinov vorbește despre vremurile de pe urmă și amintește cuvântul Sfinților Părinți că atunci cei care se mântuiesc se vor ascunde de privirile oamenilor și vor merge pe calea smerită. El vorbește și despre împuținarea „vaselor Sfântului Duh” și despre „micul rest” al celor care se mântuiesc.

Aceasta este o imagine complet diferită de religiozitatea zgomotoasă.

În vremuri de înșelare, omul trebuie să aibă discernământ.

Iar discernământul fără curățirea inimii se transformă în judecarea altora.

De aceea Hristos avertizează:

„Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită.”
— Matei 26, 41

Și:

„Luați aminte să nu vă înșele cineva.”
— Matei 24, 4

Nu întâmplător primul avertisment al lui Hristos despre sfârșitul vremurilor este despre înșelare.

CINE VA RĂMÂNE?

„Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui.”
— Psalmul 90, 1

Nu cel care are cea mai mare putere.

Nu cel care știe cele mai multe teorii.

Nu cel care strigă cel mai tare despre vremurile de pe urmă.

Ci omul care rămâne în Dumnezeu.

„Rămâneți întru Mine și Eu întru voi.”
— Ioan 15, 4

Aceasta este condiția.

Rămâneți în Hristos.

Păziți-vă inima.

„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața.”
— Pilde 4, 23

Nu ura.

Nu mânia.

Nu desfrânarea.

Nu mândria.

Nu iubirea de putere.

Nu răzbunarea.

Nu egoismul.

Nu bârfă.

Nu dușmănia.

Hristos.

Harul.

Pocăința.

Curăția inimii.

Rugăciunea.

Smerenia.

Trezvia.

Acolo este adevărata pregătire pentru vremurile de pe urmă.

„Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos.”
— Efeseni 2, 20

Și atunci când toate sprijinurile omenești se clatină, omul care și-a pus nădejdea în Dumnezeu nu rămâne singur.

„Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?”
— Psalmul 26, 1

Fără Dumnezeu nu putem. Fără Har nu putem. Fără curățirea inimii nu există viață duhovnicească adevărată.

Iar cea mai importantă întrebare nu este:

„Când vor veni vremurile de pe urmă?”

Ci:

„În ce stare mă va găsi Dumnezeu?”

Ce înseamnă, de fapt, pericopa Evangheliei de astăzi?

 

Sfânta Evanghelie după Matei

Matei 19, 16–26 — Duminica a XII-a după Rusalii

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicând:

„Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică?”

Iar El a zis:

„De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.”

El I-a zis:

„Care?”

Iar Iisus i-a răspuns:

„Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Zis-a Lui tânărul:

„Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?”

Atunci Iisus i-a spus:

„Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi.”

Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Iar Iisus a zis ucenicilor Săi:

„Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”

Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând:

„Atunci, cine poate să se mântuiască?”

Dar Iisus, privind la ei, le-a zis:

„La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”

      Ce înseamnă, de fapt, pericopa Evangheliei de astăzi?

Ce înseamnă pericopa evanghelică de astăzi? Pentru că marea majoritate nu o înțelege. De ce este atât de importantă? De fapt, este temelia mântuirii, ceea ce stă la baza mântuirii.

Dumnezeu ne dă bunuri, indiferent de care, nu ca să acumulăm. Și ni se va cere, la sfârșitul vieții, când vom trece vămile văzduhului, cele 24 de vămi, să răspundem pentru ceea ce am făcut cu ceea ce Dumnezeu ne-a dat.

Vom fi întrebați: ai văzut toate acestea? În loc să ajuți oamenii săraci, să ajuți copiii orfani, să ajuți o familie, tu ce ai făcut?

Ți-ai luat o mașină nouă, deși aveai deja una? Sau ți-ai luat una extrem de scumpă? Ti-ai făcut un etaj, deși nu-ți trebuia. Vacanțe peste vacanțe. Haine scumpe, care nu-și au rostul și care stau aruncate.

Ei bine, pentru toate acestea noi vom da răspuns.

Iar omul lacom, avar  zgârcit si nemilostiv nu are loc în Împărăția Cerurilor.

Nu poți să stai lângă cel sărac, care și-a împărțit bucata de pâine și din puținul pe care îl avea, iar tu, cel bogat, ti-ai adunat avere peste avere.

Tu, cel bogat, care nu ai făcut ceea ce a zis Hristos. A se intelege bogat omul care are o farfurie plina de mancare in plus la masa, o haina de iarna in plus, o alta masina decat cea pe care deja o are.

Să nu ne înșelăm, pentru că noi avem impresia că, dacă facem o donație minimă, acolo, de câteva sute de euro, gata, suntem milostivi.

Nu.

Milostenia înseamnă să-ți pese de cel singur, de văduva singură, care are nevoie de ajutor- nu o dată, de două ori, ci în permanență.

Să o iei sub aripa ta, să fii acolo dacă ești bărbat, să o ajuți cu tot ce are nevoie, ca mâna de bărbat, fără gânduri ascunse, iei in ajutorare o mamă cu copii.

Sau chiar dacă soțul acelei familii, bărbatul acelei familii, este inapt, bolnav, nu poate munci.

Sau o mamă bolnava cu copii, o batranica singura.

Te duci și o iei în grijă pentru totdeauna.

Ce înseamnă acest lucru?

Copii îmbrăcați, rechizite cumpărate și ajutorul necesar pentru a duce cât de cât o viață normală.

Nu zice nimeni să dai mai mult decât poți, dar dacă Dumnezeu îți dă pentru acest lucru, trebuie înțeles acest lucru.

Vei da tu, omule bogat, socoteală pentru fiecare ban, pentru fiecare leu.

Oamenii nu înțeleg realitatea.

Eu sunt acea persoană care a cunoscut, dincolo de moarte, realitatea, ce înseamnă Raiul și ce înseamnă iadul.

Și da, vă spun, pentru că acest lucru nu o să vi-l spună nimeni :se intră foarte greu, ca om bogat, în Împărăția Cerurilor.

Cum a zis Iisus Hristos: „Mai lesne este unei cămile să intre prin urechile acului decât un bogat în Împărăția Cerurilor.”

De aceea, căutați și faceți fapte, lucruri bune de milostenie zi de zi.

Vedeți un om bolnav de cancer? Vizitați-l săptămânal. Aduceți-i tot ce are nevoie.

Pentru mântuirea voastră, nu vă adunați comori aici. Cu ele vă veți duce în fundul iadului.

Înțelegeți lucrul ăsta?

V-ați atașat inima de bani?  Lăcomia este un mare păcat. Zgârcenia, lăcomia, avariția — cu astea vă duceți în fundul iadului, în focul veșnic.

Încă o dată repet: am fost acolo și am văzut foarte multă lume care mergea săptămânal la biserică, se spovedea, se împărtășea, însă inima era împietrită.

O inimă blândă și iubitoare întinde mâna, se duce și îl ajută pe celălalt.

De ce se întâmplă toate lucrurile acestea din jurul nostru?

Pentru că a dispărut iubirea, oameni buni.

A dispărut iubirea.

Oamenii sunt foarte mândri, lacomi după avere, după putere. Nu îi mai interesează bunătatea, iubirea, dragostea, mila.

Inimă împietrită, suflet mort. Lipsa de mila si bunatate, desi bisericile sunt pline varf.

Și toate aceste păcate în care suntem noi — ura față de aproapele, nu contează cine este, de ce nație este — este o ură, este un mare păcat.

Se seamănă în suflet ceea ce vine de la cel rău: invidia, răutatea, bârfa, mai ales desfrânarea.

Nu există aproape bărbat care să nu aibă inca o altă femeie decât cea care îi este soție.

La ce vă ajută mersul la biserică dacă stați în păcat și faceți cele rele? O sa va intrebe Iisus de cate ori ati mers la biserica sau ce suflet ( curat/ intinat) aveti? O inima se cunoaste dupa bunatatea si dragostea de aproapele, nu dupa anii de mers la biserica. Cautati si vedeti ce aveti in inima: cata rautate, ura, lacomie, dusmanie fata de altul, cautati si vedeti cata mandrie si lacomie de bani exista si va curatiti de astea. Faceti fapte de mila si bunatate. Asa doar mersul la biserica ajuta. Doar asa.

Fariseii. Cine sunt ?

 Cei ce fac bine de fata cu altii, sa-i laude lumea, sa zica cat de buni si milostivi sunt. Fariseii care sunt plini de rautate acasa, cu cei dragi, lacomi si economi, dar ajuta pe altii pentru imagine buna.

Sau credeți că veți intra în Împărăția Cerurilor dacă duceți o sumă modică cuiva sau la mănăstire, la biserică?

Nu, domnule, nu o să intrați.

Până nu aveți inima plină de iubire, de dragoste, de milostenie, de lacrimi pentru cele săvârșite, până nu strălucește harul Duhului Sfânt, nu veți intra în Împărăția Cerurilor.

Nu vă mințiți.

Faptul că nu vă spune nimeni acest lucru nu înseamnă că o să vă mântuiți.

Căutați, citiți cărțile Sfinților Părinți și vedeți ce înseamnă mântuirea.

Vremurile sunt care sunt. Rar o sa intalniti pe cineva  să vă zică lucrurile astea. Se zice doar sa facem fapte bune. Atat. Colea o paine, un mar, un leu. Cu asa fapte de milostenie rade si diavolul de noi.

Pentru că, dincolo, după moarte, sufletul este cunoscut după starea sa.

Se cunoaște, se vede de departe un suflet murdar, întinat, impietrit. Iar daca zace rautate multa in el, dupa moarte -merge direct in flacarile iadului. Nu se poate nici macar apropia de Cer.

Am simțit nevoia să vorbesc pe tema asta, pentru că tare multă lume se înșală.

Vor unii să adune bogății, cât mai multe, sa aiba fala si lauda aici, pe pamant- si spera ca se vor mantui.

Vă săpați groapa singuri în mormânt și vă legați de cel rău prin asta.

Încetați.

Veniți-vă în fire.

Pentru că, în momentul în care, să zicem, ați fi fost în locul meu, să fi văzut iadul și pe cei chinuiți, ați fi înțeles altfel toate lucrurile acestea.

Nu vă mai înșelați singuri.

Nu vă mai agățați de lucrurile care rămân aici.

Priviți la ceea ce se întâmplă cu sufletul vostru.

Pentru că într-o zi veți pleca.

Și atunci nu veți mai avea nici mașina, nici casa, nici bijuteriile, nici hainele, nici banii.

Veți avea numai sufletul vostru.

Și pentru sufletul vostru veți da socoteală înaintea lui Dumnezeu.

articol scris de Livia Radu 

Pământul se învârte doar pentru că undeva, într-o odăiță liniștită sau într-o biserica...

Privind cum este pângărit pământul, cum se varsă sânge, cum copiii își pierd rușinea, iar din familii dispare iubirea, este foarte ușor să cazi într-o deznădejde adâncă și să spui:
„Lumea se prăbușește în abis, totul s-a sfârșit.”
Tocmai asta așteaptă diavolul de la tine – deznădejdea ta.
Dar Sfinții Părinți ne învață altfel: Dumnezeu ține această lume nu prin dreptatea politicienilor și nici prin economie.
Pământul se învârte doar pentru că undeva, într-o odăiță liniștită sau într-o biserică de la țară, cineva plânge cu sinceritate și cu ardoare pentru păcatele sale.
O SINGURĂ lacrimă a unui creștin care se pocăiește cu adevărat poate cântări mai mult decât tonele de murdărie ale lumii și poate opri nenorocirea ce amenință patria.
Mântuirea ta și a copiilor tăi nu începe în piețe, ci în genunchii tăi, înaintea lui Dumnezeu.
Schimbă-ți inima, fă din ea o locuință a lui Hristos – și în jurul tău se vor mântui mii de oameni. Acționează. Avem puțin timp.

Livia Radu M, teolog

 

Previziunile Părintelui Elpidie pentru România și pentru ceea ce urmează să se întâmple în lume.

 

Să ascultăm însă previziunile Părintelui Elpidie pentru România și pentru ceea ce urmează să se întâmple în lume.

Nu uitați să îl distribuiți mai departe, pentru ca și alți credincioși să se bucure de ajutorul lui Dumnezeu.

 

---

„Și va forța Rusia să intervină, iar Rusia se va pogorî în toată Europa.

În clipa în care Rusia va intra în România, se vor cutremura ungurii și vor încerca să facă tot posibilul sa lupte inversunat..

Și va fi distrugere mare în România.

Și atunci bulgarii vor vrea să intre în România puțin maimult...”

 „Rușii nu îi vor lăsa ușor pe bulgari.

Ei vor încerca să pună mâna, să cucerească cele mai mari regiuni ale țării.

Și deși acest lucru va părea un lucru foarte rău pentru România, în esență Rusia va salva România.

Credincioșii vor încerca să războiască pe ceilalți și îi vor arăta pe ruși ca și mântuitori.

Și atunci Rusia va cinsti pe acești români.

Această cinstire va ajuta mult România, ca să nu pară în ochii lor ca un vrăjmaș al lor.

Dar ungurii vor face mare rău țării.Se vor da lupte grele..

Pentru că aceștia au primit porunca de la Papă să ia toate acele regiuni pe care ei le vor, avându-i în spate pe englezi.

Și acolo vor fi mari neliniști și probleme.

Dar NATO va face și alte lucruri rele.

Va încerca să se folosească de cârmuitorii noștri, cei care conduc țara, ca să creeze mari probleme Rusiei.

În acea clipă se va arăta ce ascunde România.

Va fi o mare judecată, o mare criză atunci.

Va fi mare, mare război, mare conflict.

Rușii vor scoate arme noi la înaintare, arme noi de care nimeni nu are habar că există.

Și vor folosi noi tipuri de avioane cu care vor transporta armate întregi.

Dar totul se va desfășura cu atâta repeziciune încât vor duce armate imediat acolo unde vor.

Toți românii care vor lupta împotriva Rusiei vor fi distruși.

Cei care nu vor fi ostili rușilor vor scăpa, vor scăpa de mare primejdie..

Se va întâmpla cu repeziciune pogorârea rușilor în România și cu viteza fulgerului se vor coborî până în Serbia și, cu mișcări de trupe foarte rapide, vor ajunge și în Constantinopol.

Dupa o lunga perioada de timp se vor intampla urmatoarele :

Rusia  va fi trădată de prietenii ei.

Lupta va fi apriga ..

Rusia -nu va mai ține cont de nimic. Va fi razboi mare, mare de tot cu cei ce vor fi dusmanii ei.

Bine ar fi de românii aceia care nu se vor pune să lupte cu rușii. Nu vor fi distruși. Ceilalți vor fi distruși.

 

Razboi tare mare va fi. Orase ramase fara hrana, fara combustibil arse, claduri goale,oraselevor fi mormane de ruine..Pustiire mare..Dar Dumnezeu ii va ocroti pe cei cu inima curata si buna, care traiesc dupa poruncile Lui, fac bine, se roaga zi si noapte, postest si plang pacatele lor si a neamului lor..Cei ce vor avea mult Har- Dumnezeu va fi cu ei..dar vor fi tare putini acestia. Degeaba credinta, daca nu e dragoste si mila..degeaba, daca nu e dragoste adevarata..

 

Dupa o perioada de mare foc si pustiire-in acele tari ostile.. ( nu si acele care nu vor fi ostile ). Rusii vor stapani o perioada regiunile europei..Va fi Pace acolo unde nu vor fi tarile-dusmani RusieiAtunci se vor strânge, se vor uni șapte țări și vor spune:

«De ce să îi lăsăm pe ruși să stăpânească aceste regiuni importante? Îi vom război noi, vom lupta cu ei.»

Vor avea atunci asemenea războaie și lupte cum nu au mai existat în istoria lumii.

Va fi nevoit și Arhanghelul să facă ceva în cer care să îi înspăimânteze pe toți.

Și va ține întunericul dezbinării departe de oameni.

Și atunci soldații, ca și cum s-ar trezi din letargie, vor vedea adevărul.

Și se va opri războiul, dar până atunci vor muri foarte mulți.”

„București… București are multe păcate.

Este hotărât de la Dumnezeu ca să fie distrus din temelii.

Există mulți sfinți care roagă pe Dumnezeu să mântuiască Bucureștiul.

Dar când le-a arătat Dumnezeu ce răutăți se întâmplă în București, atunci au zis:

«Atotputernice Doamne, facă-se voia Ta.»

București… acolo, la București, este hotărât de câțiva ani în urmă de oameni satanii- distrugerea Ortodoxiei din România.

Și în anumite părți ascunse din București, în subsoluri, mii de ortodocși au fost martirizați.

Toate acestea Dumnezeu le va arde-locurile faradelegii...

În București mult foc va exista -deasupra Bucureștiului și de jur împrejurul României.

Dar Dumnezeu a hotărât ca România să o refacă stăpânitoare.

Cât va ține împărăția Rusiei, România nu va păți alte răutăți.

Când se va sfârși slava Rusiei, atunci va lua puterea China.

Atunci vor veni răutăți și mai mari.Rusia- nu este dusmanul Romaniei.Este ortodoxa, insa satana vrea ura, dezbinare..Toata ura si dusmania dntre ortodocsi este semanata doar de diavoli, care vor moartea ortodoxiei, multi nu inteleg asta si fac voia satanei. Pacat, mare pacat..caci vor pieri, Dumnezeu ii va distruge. Cei ce seamana ura si dezbinare, sunt fii al intunericului, vrajmasii lui Dumnezeu.

Atunci cei mai mulți vor fugi în munți, se vor distruge bisericile, nu vor exista preoți.

Rugati-va mult pentru preotii vostri.

Și va împărăți un papă satanic după acesta care se va retrage acum.

Acesta va încerca cu înșelăciune să distrugă România.

Și mulți dintre episcopii noștri, din păcate, se vor supune acestui papă, din frică.

Și noi sfinți, mari sfinți, vor apărea în România.

Par Arsenie Boca zicea: un popor fara Cruce va distruge Romania. Oamenii se roaga, dar nu se pocaiesc, nu se indreapta, tot cu rau in inima sunt. Daca inima nu e curata si sfanta, atunci nu va fi ajutata de Dumnezeu, caci va fi fara Har.Pocainta sincere trebuie, lacrimi tare multe, indreptarea vietii.

Va fi foamete mare, mare de tot. Unii se vr indraci, tare multi vor pieri..caci vor fi greutati multe, cutremure... Unii, foarte putini- se vor SFINTI. Se vor retrage din orase- la munte, departe de lume, vor plange zi si noapte..

Dar pentru ca multi vor lua raul in inima, din cauza cruzimii si a ispitelor..Nu vor dori sa se intoarca la Dumnezeu..- China va face mari distrugeri, mari răutăți.

Înainte să se întâmple acestea, până să vină China, Dumnezeu a hotărât, pentru că nu vede pocăință la oameni, să distrugă Anglia și America.

Atunci va fi dificil.

Anglia de Sud se va scufunda.

Dumnezeu va îngădui acest lucru.

Oare armele o vor distruge?

În orice caz, mare, mare rău se va întâmpla.

Atunci, pentru prima oară, englezii puțini credincioși vor spune:

«Dacă exiști, Dumnezeule, ajută-ne.»

 

Vă va forța Duhul lui Dumnezeu să vă gândiți la țara voastră.

Și atunci vă va pune mare dragoste și va veți întoarce in România.

Pentru că vor scoate asemenea legi în această țară încât va fi teamă pentru copiii voștri și veți fi nevoiți să plecați.Legi satanice.

Nu vă puteți imagina… nu-mi vine să cred și să mă gândesc că sunt adevărate toate aceste lucruri.

.

Și Dumnezeu va îngădui să mai fie încă trei împărății puternice în această lume.

Așa cum știm, această lume va fi a Rusiei, a ursului.

Apoi, dupa o perioada mai lunga de timp, pentru ca lumea nu va vrea sa se pocaiasca-va fi imparatia Chinei, asa dar -a doua va fi a Chinei, a dragonului.

Așa se numește împărăția dragonului. ( cea fara de Cruce, care va aduca mare prapad peste capul celor ortodocsi, din cauza inimii de pacate si patimi.)

La scurt timp (in care va fi mare, mare razboi, mare foamete, cutremure mari, fenomene meteo ingrozitoare):

Și a treia va fi împărăția șarpelui, a lui Antihrist.

Despre Papa.

Cel care este acum este primul, în curând se va retrage, va pleca.

Al doilea papă va fi îngrozitor, foarte puternic și se va impune la toate bisericile lumii.

Acesta va face mare răutate.

Va încerca să supună România prin intermediul ungurilor Vaticanului.

Dar nu va îngădui Dumnezeu acest lucru.

La început se va părea că ungurii vor câștiga, dar mai apoi vor fi alungați.

Sfânta Parascheva va sprijini această luptă împotriva latinilor, și cu bătrânul Iustin Pârvu și mulțimi de noi mucenici pe care eu nu îi știu.

Dar dacă voi sunteți oameni de rugăciune și spuneți ceea ce v-am spus:

«Iartă-mă Iisuse Hristoase, veti lasa raul ( inima buna, fara pic de rautate ..si smerita»,

veți construi de jur împrejur ziduri duhovnicești înalte și atunci răul va fi mic ( nu va fi bomba atomica) .Daca in inimi va fi raul, chiar daca va rugati-va fi ardere..

Locurile pe care Dumnezeu a hotărât să fie distruse complet- pentru că au distrus multe vieti si suflete--vor fi distruse cu desăvârșire.

America.

Americanii au multă viclenie împotriva românilor.

Atunci va avea loc ceva foarte rău pentru americani, ceva urât.

Pentru că s-au încrezut în Satana ca și stăpânitorul lor.

Și mai ales țări ca și țara noastră, a hotărât Dumnezeu să se despartă de America în bucăți mai mici.

În multe părți se va scufunda pământul și va fi mare unde era țară, unde era pământ.

Milioane de oameni vor pieri.”

„Odată m-a sunat un tânăr călugăr și este călugăr într-o mănăstire a părintelui din Arizona.

Nu l-am văzut personal.

A aflat despre mine și mi-a dat un telefon și am devenit prieteni.

S-a dus într-o zi să se spovedească la starețul lui, la părintele din Arizona, din Texas.

Când s-a dus acolo, așa cum este fereastra, s-a sprijinit cu mâinile pe pervazul ferestrei.

Și starețul s-a întors către el și i-a zis:

«Copilul meu, toate aceste locuri pe care le vezi aici, într-o zi vor fi mare. Înțelegi?

Se va scufunda Arizona și va deveni mare.»

Asta i-a spus părintele Efrem.

traducerea greaca Livia Radu , distribuim.

Vremurile vor fi si mai grele, caci si pacatele zi de zi devin si mai grele, si mai multe

 „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, pe când semăna:

• una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare, iar păsările cerului au mâncat-o;
• alta a căzut pe piatră și, după ce a răsărit, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală;
• alta a căzut în mijlocul spinilor, iar spinii, crescând împreună cu ea, au înăbușit-o;
• iar alta a căzut în pământ bun, a crescut și a făcut rod însutit.”

Iar Domnul explică pilda astfel:

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.

Cea de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Cea de pe piatră sunt cei care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; cred până la o vreme, iar la vreme de ispită se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.

Iar cea căzută în pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”

 Pilda Semănătorului, în forma ei esențială, așa cum apare în Evanghelia după Luca 8:5–8 și explicarea ei în 8:11–15

Pilda Semănătorului – oglinda sufletului omenesc

Pilda Semănătorului descoperă adevărata cauză a nerodirii: nu lipsa seminței, ci starea pământului.

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, spune Hristos. Semănătorul este același, sămânța este aceeași, puterea cuvântului este aceeași. Diferența o face pământul în care cade sămânța – adică inima omului.

Prima sămânță cade lângă drum. Pământul este bătătorit, întărit, incapabil să primească viață. Aceasta este inima împietrită. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu lipsa harului este cauza pierderii, ci nepăsarea omului care nu lasă cuvântul să pătrundă în suflet. Omul poate auzi adevărul și totuși să rămână neschimbat, pentru că inima lui este ocupată de alte iubiri.

A doua sămânță cade pe piatră. Ea răsare repede, dar se usucă pentru că nu are rădăcină. Este chipul omului care primește credința emoțional, dar nu o transformă în viață. Se bucură când aude cuvântul lui Dumnezeu, dar când vine încercarea, renunță.

Aici se vede o mare înșelare a omului modern: confundă emoția religioasă cu transformarea duhovnicească. O lacrimă la un moment de rugăciune nu înseamnă neapărat pocăință. O impresie puternică nu înseamnă rădăcină. Rădăcina se vede în răbdare, în ascultare, în lupta cu păcatul.

A treia sămânță cade între spini. Aceasta este una dintre cele mai actuale imagini ale omului contemporan:

„Cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.”

Hristos nu spune că doar bogăția este rea, nici că orice grijă este păcat. Problema este atunci când grijile lumii ocupă locul lui Dumnezeu. Omul ajunge să fie atât de preocupat de cele trecătoare, încât pierde veșnicia.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că nu bogăția în sine pierde sufletul, ci alipirea inimii de ea. Omul ajunge să creadă că siguranța lui vine din avere, poziție, confort și control, uitând că toate acestea sunt fragile.

Spinii sunt multe. Nu cresc doar în sufletele oamenilor răi, ci și în sufletele celor care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar nu îl lasă să conducă întreaga viață.

Păcatul – adevărata greutate a vremurilor

Când omul spune că vremurile sunt grele, adesea are dreptate într-un sens exterior. Există suferință reală, nedreptate și încercări. Dar problema fundamentală este alta: omul păcătos transformă orice vreme într-o vreme grea.

Adam și Eva au trăit în Rai, într-un loc fără boală, fără lipsuri și fără durere. Și totuși au căzut. Aceasta arată că rădăcina răului nu este mediul, ci despărțirea inimii de Dumnezeu.

Pe de altă parte, sfinții au trecut prin cele mai cumplite vremuri și au dobândit pace. Martirii au intrat în temnițe cântând. Cuvioșii au trăit în lipsuri, dar aveau bucurie. De ce? Pentru că omul împăcat cu Dumnezeu nu este definit de împrejurări.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că patimile sunt mișcări greșite ale sufletului, prin care omul iubește cele create mai mult decât pe Creator. Așadar, păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci o deformare a iubirii. Omul ajunge să pună în centru altceva decât Dumnezeu.

Mânia, iubirea de bani, desfrânarea, mândria, invidia, judecarea aproapelui – acestea sunt adevăratele poveri ale lumii. Ele fac ca și vremurile bune să devină apăsătoare.

Vremurile nu se vindecă prin schimbarea lumii, ci prin schimbarea inimii

O mare ispită a omului este să creadă că problema este mereu în afară: conducătorii, societatea, oamenii din jur, epoca. Fără îndoială, există responsabilități sociale și nedreptăți care trebuie îndreptate. Dar Evanghelia începe întotdeauna cu omul însuși.

Hristos nu a început predica Sa spunând: „Schimbați lumea”, ci: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4,17).

Schimbarea începe în inimă.

Un om cu inimă curățită poate trăi într-o lume tulburată și să păstreze pacea lui Dumnezeu. Un om cu suflet bolnav poate transforma chiar și binecuvântările în prilejuri de cădere.

Sfinții Părinți nu au fost oameni care au fugit de realitate, ci oameni care au văzut realitatea mai profund. Ei au înțeles că cea mai mare tragedie nu este pierderea bunurilor pământești, ci pierderea asemănării cu Dumnezeu.

Pământ bun – chemarea omului

Ultima categorie din pilda Mântuitorului este pământul bun:

„Cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”

Observăm un cuvânt esențial: răbdarea. Rodirea nu este instantanee. Viața duhovnicească nu este o experiență de moment, ci o lucrare continuă.

Pământul bun nu este omul fără slăbiciuni, ci omul care se pocăiește. Sfântul Isaac Sirul spune că Dumnezeu nu cere de la om lipsa încercărilor, ci inimă smerită care se întoarce mereu spre El.

Așadar, întrebarea fundamentală nu este: „De ce sunt vremurile acestea atât de grele?”, ci: „Ce fel de pământ este inima mea?”

Dacă inima este bătătorită de nepăsare, orice vreme va fi grea.
Dacă inima este superficială, orice încercare va usca credința.
Dacă inima este plină de spini, orice binecuvântare va fi sufocată.
Dar dacă inima primește cuvântul lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul furtunii poate rodi.

Concluzie

Nu vremurile sunt grele în primul rând, ci păcatele care apasă sufletul omului. Vremurile doar descoperă ceea ce există deja în inimă.

O lume bolnavă este alcătuită din inimi bolnave. O lume vindecată începe cu oameni care se pocăiesc, se curățesc și Îl primesc pe Dumnezeu.

Hristos nu a promis o lume fără cruce, ci a promis puterea de a purta crucea. Nu a promis absența necazurilor, ci prezența Sa în mijlocul lor.

De aceea, adevărata întrebare a creștinului nu este: „Cum să scap de vremurile grele?”, ci:

„Cum să devin pământ bun, în care Dumnezeu să rodească?”

Pentru că atunci când omul se împacă cu Dumnezeu, chiar și vremurile grele devin locul în care sufletul poate aduce roadă.

Scris de Livia Radu M-nski, teolog

Conștiința adormită si nesimtirea duhovniceasca in care zace omul de azi

 

Nesimțirea sufletească – moartea nevăzută a simțirilor duhovnicești

Introducere

Nesimțirea sufletească este descrisă ca o moarte nevăzută a simțirilor duhovnicești. Omul care ajunge în această stare își pierde sensibilitatea față de Dumnezeu, dar rămâne în același timp foarte receptiv la lucrurile materiale. Astfel, viața interioară se dezechilibrează: cele văzute devin importante, iar cele nevăzute sunt ignorate.

Cum se formează nesimțirea

Împietrirea inimii nu apare dintr-o dată, ci crește treptat prin nepăsare. O viață lipsită de atenție duhovnicească duce încet la stingerea sensibilității sufletului. Lumea iubitoare de plăceri hrănește această stare, iar voia proprie o întărește și o adâncește.

Slujirea superficială a lui Dumnezeu contribuie la această împietrire, deoarece formele exterioare rămân, dar inima nu mai participă. În același timp, obișnuința cu păcatul și repetarea lui sting treptat conștiința, până când răul ajunge să fie perceput ca ceva firesc.

Întunecarea conștiinței

Cel stăpânit de nesimțire rareori își vede adevărata stare. Mândria ascunde boala sufletului sub o falsă mulțumire de sine, iar omul ajunge să creadă că este sănătos din punct de vedere duhovnicesc.

Conștiința adormită încetează să mai mustre păcatul. Lipsa lacrimilor pentru păcate devine un semn al acestei împietriri. Astfel, omul nu doar că nu se mai luptă cu păcatul, dar nici nu îl mai recunoaște clar.

Efectele asupra vieții duhovnicești

În această stare, rugăciunea devine rece, fără viață, iar citirea Sfintei Scripturi pare lipsită de gust. Viața duhovnicească fără atenție se usucă asemenea unui pom fără apă.

Nesimțirea îl face pe om indiferent față de propria mântuire, iar cel care nu își vede rănile sufletești nu mai caută vindecarea lor. Astfel, sufletul rămâne într-o stare de adormire interioară.

Pericolul nesimțirii

Nesimțirea este una dintre cele mai primejdioase boli ale sufletului, deoarece omul aflat în această stare nu își cunoaște propria nenorocire. Este o formă de orbire interioară care poate continua mult timp fără ca persoana să își dea seama de gravitatea ei.

În acest proces, demonii folosesc nesimțirea pentru a îndepărta omul de pocăință, iar păcatul repetat devine un mod de viață aparent normal.

Calea spre vindecare

Deși starea este gravă, ea nu este fără leac. Harul lui Dumnezeu este singurul care poate vindeca deplin această boală, dar omul este chemat să colaboreze cu el.

Pocăința sinceră începe prin recunoașterea propriei nesimțiri. Omul trebuie să lupte cu răbdare împotriva împietririi inimii, iar viața atentă și trează slăbește treptat puterea acestei boli.

Ascultarea de poruncile lui Hristos pregătește sufletul pentru vindecare, iar smerenia deschide calea lucrării harului. Rugăciunea stăruitoare, perseverența și fiecare faptă bună făcută cu smerenie contribuie la trezirea inimii.

Uneori, Dumnezeu îngăduie încercări tocmai pentru a trezi sufletul adormit și a-l întoarce spre viața adevărată.

Vindecarea și viața duhovnicească autentică

Vindecarea nu se realizează prin puterea omului, ci prin împreună-lucrarea voinței omului cu harul lui Dumnezeu. Atunci când harul reînvie simțirile duhovnicești omorâte de păcat, începe o nouă viață interioară.

Adevărata viață duhovnicească începe în momentul în care inima devine din nou sensibilă la glasul lui Dumnezeu, iar omul iese din starea de nepăsare.

Concluzie

Nesimțirea sufletească este o boală subtilă, dar extrem de periculoasă. Ea se dezvoltă lent, ascunde adevărata stare a omului și îl poate îndepărta de mântuire fără ca acesta să își dea seama. Totuși, prin smerenie, pocăință și lucrarea harului lui Dumnezeu, inima poate fi readusă la viață și sensibilitate duhovnicească.

Rostește neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar Domnul te va ajuta cu harul Său. Ispitele nu sunt niciodată mai puternice decât harul.

   Și așa cum omul moare dacă i se oprește respirația, tot astfel moare și sufletul fără rugăciune neîncetată și statornică.

Rugăciunea îi ajută pe toți, dar fiecare trebuie să se nevoiască după puterea sa, iar Dumnezeu, potrivit voinței omului, îi dăruiește harul Său.

Rugăciunea este singurul mijloc care contribuie la curățirea minții, iar fără ea nu putem trăi duhovnicește.

Rugăciunea este singura mijlocire și pasărea cerească ce poate, pe aripile sale, într-o clipă, să aducă minții veste de la Dumnezeu și de la Mântuitorul nostru, pentru a împăca cele două părți și a uni pe Dumnezeu Cel Nevăzut și Neîntrupat cu omul, ființă smerită și materială.

Rugăciunea minții (rugăciunea lăuntrică) se săvârșește pentru ca să vină harul.

Puterea principală a Rugăciunii lui Iisus și întreaga putere doritoare a sufletului constă în curățirea inimii prin rugăciunea minții.

Rostește neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar Domnul te va ajuta cu harul Său. Ispitele nu sunt niciodată mai puternice decât harul.

Despre atenție

Nu este suficient doar să te rogi, ci trebuie să fii și atent. 

Să veghezi asupra gândurilor tale și să le stăpânești cu multă pricepere. Altfel, ele te vor stăpâni pe tine. Și, în cele din urmă, vei ajunge batjocura demonilor.

În toate rugăciunile, mintea să fie atentă și să înțeleagă ceea ce ceri și ceea ce rostești. 

Căci dacă nu înțelegi ceea ce spui, cum te vei putea înțelege cu Dumnezeu, ca să-ți dăruiască ceea ce Îi ceri?

traducere din limba rusa

traducator Livia Radu Mr

sursa https://pravoslavie.ru/

Faptele fără smerenie duc la înșelare. Smerenia aparentă, fără fapte, duce la nepăsare și fățărnicie.

 

"Domnul stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriți le dă har." (Pilde 3, 34)
Celor ce nu își cunosc neputința lor și își atribuie loruși, iar nu lui Dumnezeu isprăvile, le stă împotrivă Însuși Stăpânul a toate, Puterea Lui atotțiitoare care îi respinge pe ei, pentru ca, recunoscându-și neputința lor, să nu se înalțe cu aceste reușite, ca unii care fără El nu pot face nimic și să nu se rătăcească de la adevăr. Iar pe cei care își cunosc neputința lor și care sunt smeriți, îi învrednicește de harul Preasfântului Duh, curățindu-i pe ei de orice răutate prin frica lui Dumnezeu, și luminându-i totodată prin priceperea care vine din experiența dumnezeieștilor porunci și desăvârșindu-i prin înțelepciunea Lui desăvârșitoare care se află în aceștia prin dragoste.
Sf. Maxim Mărturisitorul

Fără temelia smereniei, cele mai frumoase ziduri ale faptelor se vor prăbuși la primul vânt duhovnicesc.

Numai în unirea unei inimi drepte și smerite cu faptele bune se află mântuirea. Smerenia este temelia clădirii vieții noastre duhovnicești. Faptele bune, ascultarea poruncilor, rugăciunea și postul sunt zidurile casei dreptății. Iar harul lui Dumnezeu, dăruit inimii smerite, este cununa și acoperișul ei ocrotitor. Fără temelia smereniei, cele mai frumoase ziduri ale faptelor se vor prăbuși la primul vânt duhovnicesc. Dar nici o temelie goală nu este încă o casă în care să poți locui veșnic.

Nevoința duhovnicească și smerenia

Postul este școala unei asemenea uniri. Ne înfrânăm de la mâncare, înmulțim rugăciunea, facem milostenie nu pentru a ne pune acestea drept merit, asemenea fariseului, ci pentru ca, prin lucrarea exterioară, să vindecăm lăuntrul, să zdrobim mândria și să creștem în inimă smerenia. Faptele fără smerenie duc la înșelare. Smerenia aparentă, fără fapte, duce la nepăsare și fățărnicie.

Dumnezeu nu este un contabil care numără păcatele și meritele. El este un Tată iubitor, care dorește o dragoste sinceră și smerită din partea copiilor Săi. De aceea îl îndreptățește pe vameșul pocăit și îl primește în rai pe tâlharul răstignit de-a dreapta Sa, care a spus doar: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” El nu privește la cantitatea faptelor, ci la calitatea inimii din care se nasc faptele.

Cercul vicios al mândriei

Mândria este un cerc închis, un șarpe care își mușcă propria coadă. Etapele ei sunt: iubirea de sine (înăuntru) → afirmarea de sine (în afară) → ciocnirea cu ceilalți → suferința → îndreptățirea de sine și osândirea altora → și iarăși o iubire de sine și mai puternică. Oamenii mândri merg pe acest cerc chinuitor ca niște ocnași, iar sfârșitul acestui drum este pieirea.

Ieșirea din cerc

Însă în acest cerc există un punct slab, unde el poate fi rupt. Acesta este suferința. În clipa durerii, a jignirii sau a neputinței, omul mândru își pune întrebările fatale: „De ce? Cine este vinovat?” Mândria șoptește: „Alții sunt vinovați, este nedrept!” Dar tocmai aici se deschide și ușa spre libertate. Dacă omul găsește în sine puterea de a da un alt răspuns: „Eu însumi sunt vinovat de toate, merit aceasta pentru păcatele mele” — acesta va fi începutul smereniei mântuitoare.

Calea dreaptă a smereniei

Smerenia este opusul direct al mândriei. Dacă mândria este un cerc vicios care atrage în prăpastie, smerenia este un drum drept care urcă spre Cer. Etapele ei sunt: simțul vinovăției și pocăința → osândirea de sine și pocăința înaintea lui Dumnezeu → lepădarea de sine și slujirea aproapelui → pacea cu Dumnezeu și cu oamenii → fericirea și harul. 

Cei mândri se închid în fortăreața propriului „eu”, iar cei smeriți își deschid inimile, devenind temple ale Duhului Sfânt.

Cel smerit se învinuiește pe sine, nu pe alții, Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele mai mult decât pe sine, slujește altora și nu cere să fie slujit. Un astfel de om nu poate fi cu adevărat jignit sau ofensat, căci îi iubește pe toți, le dorește tuturor binecuvântare și se roagă pentru toți. El nu are vrăjmași.

 Cel smerit este întotdeauna un făcător de pace. El trăiește în pace cu Dumnezeu, cu sine, cu aproapele și cu întreaga creație.

 În această stare se umple de har dumnezeiesc și gustă încă de aici, de pe pământ, începutul fericirii veșnice.

---

Intrând în perioada de pregătire pentru Sfântul și Marele Post, să ne întrebăm: de partea cui suntem noi în această pildă? Nu s-a transformat oare evlavia noastră exterioară într-o siguranță fariseică a propriei dreptăți? Nu am uitat că lucrul cel mai important este inima noastră zdrobită și smerită, fără de care toate nevoințele noastre sunt nimic?

Să-I cerem, așadar, Domnului darul adevăratei smerenii, pentru a zidi casa sufletului nostru pe piatra cea tare, nu pe nisipul mulțumirii de sine. Și atunci, împodobind această casă cu fapte bune inspirate de iubire, ne vom învrednici să auzim, la sfârșitul drumului nostru pământesc, glasul milostiv al Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

Ieromonah Tarasie Borozenet

traducere din limba rusa Livia Radu Mr

saitul  https://pravoslavie.ru/