„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, pe când semăna:
- una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare, iar păsările cerului au mâncat-o;
- alta a căzut pe piatră și, după ce a răsărit, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală;
- alta a căzut în mijlocul spinilor, iar spinii, crescând împreună cu ea, au înăbușit-o;
- iar alta a căzut în pământ bun, a crescut și a făcut rod însutit.”
Iar Domnul explică pilda astfel:
„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.
Cea de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Cea de pe piatră sunt cei care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; cred până la o vreme, iar la vreme de ispită se leapădă.
Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.
Iar cea căzută în pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”
Pilda Semănătorului, în forma ei esențială, așa cum apare în Evanghelia după Luca 8:5–8 și explicarea ei în 8:11–15
Pilda Semănătorului – oglinda sufletului omenesc
Pilda Semănătorului descoperă adevărata cauză a nerodirii: nu lipsa seminței, ci starea pământului.
„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, spune Hristos. Semănătorul este același, sămânța este aceeași, puterea cuvântului este aceeași. Diferența o face pământul în care cade sămânța – adică inima omului.
Prima sămânță cade lângă drum. Pământul este bătătorit, întărit, incapabil să primească viață. Aceasta este inima împietrită. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu lipsa harului este cauza pierderii, ci nepăsarea omului care nu lasă cuvântul să pătrundă în suflet. Omul poate auzi adevărul și totuși să rămână neschimbat, pentru că inima lui este ocupată de alte iubiri.
A doua sămânță cade pe piatră. Ea răsare repede, dar se usucă pentru că nu are rădăcină. Este chipul omului care primește credința emoțional, dar nu o transformă în viață. Se bucură când aude cuvântul lui Dumnezeu, dar când vine încercarea, renunță.
Aici se vede o mare înșelare a omului modern: confundă emoția religioasă cu transformarea duhovnicească. O lacrimă la un moment de rugăciune nu înseamnă neapărat pocăință. O impresie puternică nu înseamnă rădăcină. Rădăcina se vede în răbdare, în ascultare, în lupta cu păcatul.
A treia sămânță cade între spini. Aceasta este una dintre cele mai actuale imagini ale omului contemporan:
„Cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.”
Hristos nu spune că doar bogăția este rea, nici că orice grijă este păcat. Problema este atunci când grijile lumii ocupă locul lui Dumnezeu. Omul ajunge să fie atât de preocupat de cele trecătoare, încât pierde veșnicia.
Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că nu bogăția în sine pierde sufletul, ci alipirea inimii de ea. Omul ajunge să creadă că siguranța lui vine din avere, poziție, confort și control, uitând că toate acestea sunt fragile.
Spinii sunt multe. Nu cresc doar în sufletele oamenilor răi, ci și în sufletele celor care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar nu îl lasă să conducă întreaga viață.
Păcatul – adevărata greutate a vremurilor
Când omul spune că vremurile sunt grele, adesea are dreptate într-un sens exterior. Există suferință reală, nedreptate și încercări. Dar problema fundamentală este alta: omul păcătos transformă orice vreme într-o vreme grea.
Adam și Eva au trăit în Rai, într-un loc fără boală, fără lipsuri și fără durere. Și totuși au căzut. Aceasta arată că rădăcina răului nu este mediul, ci despărțirea inimii de Dumnezeu.
Pe de altă parte, sfinții au trecut prin cele mai cumplite vremuri și au dobândit pace. Martirii au intrat în temnițe cântând. Cuvioșii au trăit în lipsuri, dar aveau bucurie. De ce? Pentru că omul împăcat cu Dumnezeu nu este definit de împrejurări.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că patimile sunt mișcări greșite ale sufletului, prin care omul iubește cele create mai mult decât pe Creator. Așadar, păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci o deformare a iubirii. Omul ajunge să pună în centru altceva decât Dumnezeu.
Mânia, iubirea de bani, desfrânarea, mândria, invidia, judecarea aproapelui – acestea sunt adevăratele poveri ale lumii. Ele fac ca și vremurile bune să devină apăsătoare.
Vremurile nu se vindecă prin schimbarea lumii, ci prin schimbarea inimii
O mare ispită a omului este să creadă că problema este mereu în afară: conducătorii, societatea, oamenii din jur, epoca. Fără îndoială, există responsabilități sociale și nedreptăți care trebuie îndreptate. Dar Evanghelia începe întotdeauna cu omul însuși.
Hristos nu a început predica Sa spunând: „Schimbați lumea”, ci: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4,17).
Schimbarea începe în inimă.
Un om cu inimă curățită poate trăi într-o lume tulburată și să păstreze pacea lui Dumnezeu. Un om cu suflet bolnav poate transforma chiar și binecuvântările în prilejuri de cădere.
Sfinții Părinți nu au fost oameni care au fugit de realitate, ci oameni care au văzut realitatea mai profund. Ei au înțeles că cea mai mare tragedie nu este pierderea bunurilor pământești, ci pierderea asemănării cu Dumnezeu.
Pământ bun – chemarea omului
Ultima categorie din pilda Mântuitorului este pământul bun:
„Cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”
Observăm un cuvânt esențial: răbdarea. Rodirea nu este instantanee. Viața duhovnicească nu este o experiență de moment, ci o lucrare continuă.
Pământul bun nu este omul fără slăbiciuni, ci omul care se pocăiește. Sfântul Isaac Sirul spune că Dumnezeu nu cere de la om lipsa încercărilor, ci inimă smerită care se întoarce mereu spre El.
Așadar, întrebarea fundamentală nu este: „De ce sunt vremurile acestea atât de grele?”, ci: „Ce fel de pământ este inima mea?”
Dacă inima este bătătorită de nepăsare, orice vreme va fi grea.
Dacă inima este superficială, orice încercare va usca credința.
Dacă inima este plină de spini, orice binecuvântare va fi sufocată.
Dar dacă inima primește cuvântul lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul furtunii poate rodi.
Concluzie
Nu vremurile sunt grele în primul rând, ci păcatele care apasă sufletul omului. Vremurile doar descoperă ceea ce există deja în inimă.
O lume bolnavă este alcătuită din inimi bolnave. O lume vindecată începe cu oameni care se pocăiesc, se curățesc și Îl primesc pe Dumnezeu.
Hristos nu a promis o lume fără cruce, ci a promis puterea de a purta crucea. Nu a promis absența necazurilor, ci prezența Sa în mijlocul lor.
De aceea, adevărata întrebare a creștinului nu este: „Cum să scap de vremurile grele?”, ci:
„Cum să devin pământ bun, în care Dumnezeu să rodească?”
Pentru că atunci când omul se împacă cu Dumnezeu, chiar și vremurile grele devin locul în care sufletul poate aduce roadă.
Scris de Livia Radu M-nski, teolog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu