Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 22 mai 2019

Patimile, piedici serioase in calea mantuirii. (Pr.Ioan Tesu)



 Patima reprezintă “o totală decadere  a condiţiei umane şi cu o totală imanentizare a existenţei, aşa încât omul decade în dimensiunile firescului mult prea firesc şi pierde orice şansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc.

Iubirea patimii este de sine, dar de un sine fals şi ipocrit.  Dorul şi dorinţa nemărginită, manifestate mult mai violent, mai brutal în patimi, decât în păcat, sunt, de fapt, dor de existenţă, dar de o existenţă săracă şi în continuă şi profundă sărăcire, searbădă, ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă, dor de sărăcie duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi, dor de moarte spirituală şi
desfiinţare, prin impresia unei dorinţe de existenţă reală, prin toţi porii vieţii, de gustare a durerii şi morţii, sub masca vieţii de plăcere.
Dorul infinit, nemărginit al patimii, este îndreptat spre o ţintă falsă, care îi dă doar iluzia infinitului şi nu infinitul însuşi, este un dor întors nu spre Dumnezeu, ci spre lumea şi spre sinea sa egoistă, ca un centru exclusiv al lumii, un dor care până la
urmă îl îndepărtează pe pătimaş şi de Dumnezeu şi de lume şi de fiinţa sa.

Mirajul patimii constă în faptul că “superficialul ne atrage ca ceea ce este mai profund, consistent şi durabil. Atracţia şi setea de satisfacţie a patimii este produsul amăgirii. Cu o sete infinită vrem “nimicul”, îl mărim, ne înflăcărăm de el, ne
consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, depărtându-ne de sursele pozitive ale existenţei.

Cuviosul Isaia Pusnicul spune că patima este îndreptată în mod neraţional spre închipuirea bunelui şi a răului. 
Închipuirea binelui mişcă pofta, iar cea a răului mişcă iuţimea. 
Cu toate acestea, patimile atrag toate facultăţile spirituale ale omului, orbindu-le şi robindu-le. 
Dezorganizarea pe care ele o produc în viaţa noastră sufletească şi duhovnicească, se manifestă prin aceea că toate aceste facultăţi se îngustează şi se pervertesc, în direcţia satisfacerii acestor plăceri trupeşti (cum este cazul sentimentul), precum şi a clădirii de argumente şi sofisme în susţinerea lor şi a practicii îndelungate în ele (aşa cum se întâmplă cu voinţa şi sentimentul, care sunt aservite  păcatului şi gândurilor păcătoase).

Patimile, fie trupeşti, fie sufleteşti, interioare sau exterioare, se produc şi lucrează după acelaşi mecanism ca şi păcatele, cu deosebirea că în patimă el se manifestă automat, fără deliberare şi cu o violenţă deosebită. 
La rădăcina sau originea lor stau aceleaşi cauze generale, însă dezvoltate până la paroxism. Literatura ascetică lasă totuşi impresia că “patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni, în timp ce patimile trupului, în trup”

Ascetica ortodoxă vorbeşte despre următoarele opt patimi sau duhuri ale răutăţii, corespunzând celor opt păcate capitale. Acestea sunt:

1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), care se manifestă printr-o grijă exagerată spre hrănirea trupului. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de masă; b) lăcomia la orice fel de mâncare; c) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite.
2. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii contra firii între
acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care
constituie aluzii la desfrânare.
3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), goana exagerată şi preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei existenţe modeste, furtul, înşelăciune, asuprirea semenului.
4. Mânia (orgi). Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile noastre, faţă de viaţa noastră de păcat. Mânia lumească sau pătimaşă, însă, se manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoană sau orice
atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.
5. Întristarea (lipe). Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu, izvorul a tot binele şi al iubirii supreme. Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea pătimaşă, este
datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, dejnădejdea, ţinerea de minte a răului.
6. Trândăvia (acedia) - “diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, care ne ispiteşte sub formă de moleşeală, somnolenţă, lipsă de procupare, delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii.
7. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă, în scopul de a impresiona pe cei din jur şi a fi, în acest mod, lăudat; trufie; dispute neîncetate în scopul de a ieşi în evidenţă; păreri personale trufaşe, care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru, până la erezie.
8. Mândria (hyperifania) - supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor, nesupunere, invidie, clevetire, blasfemie.

Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 
1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 
2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată,
nesubordonată raţiunii; 
3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. Prin acestea, patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi
cele mai întunecate. Ele au un caracter profund antidivin.
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie Monahul vorbeşte despre “dracul care face sufletul împătimit nesimţit”.   “Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale.,,
De cutremurul purtător de foc, el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte... De fapt dracul acesta este dintre
cei ce atacă rar pe fraţi”
 ,,Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile, bolile şi suferinţele altora, care ne sensibilizează, care “pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de demon”.

 Dacă toate păcatele încep printr-o iubire exagerată de sine, de trup şi de lucrurile materiale, care pot provoca şi accentua această iubire de trup, primul mijloc de slăbire a lucrării lor îl constituie cunoaşterea autentică de sine. Prin aceasta, vom experia măreţia şi dragostea divină, pe de o parte, şi micimea şi slăbiciunea noastră, pe de altă parte. Omul va ajunge astfel, prin exerciţiul discernământului duhovnicesc, să deosebească adevărata valoare a lucrurilor şi să se poarte faţă de ele cu luciditate duhovnicească.

Sfântul Marcu Ascetul numeşte “uriaşii puternici” prin care se lucrează patima: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Aceştia pot fi înlăturaţi prin gândul neîncetat la moarte şi la cele ce vor urma după ea, care va conduce către adevărata ştiinţă şi cunoştinţă - cea duhovnicească, a lucrurilor supranaturale.
 Paralel cu aceşti uriaşi ai patimilor, cei mai mulţi Părinţi consideră rădăcini sau căpetenii ale patimilor: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi de slavă deşartă.
 Acestea se risipesc printr-o asceză intensă, prin milostenie şi smerită cugetare.
Principiul de mare discernământ duhovnicesc în această privinţă, îl constituie lupta cu patima dominantă, adică ofensiva împotriva patimii care ne înrobeşte cel mai tare şi defensivă faţă de celalalte, iar după eliminarea celei dominante - declanşarea luptei împotriva alteia, la fel de apăsătoare şi tot aşa până la dobândirea nepătimirii.
Am văzut că Părinţii vorbesc şi despre ispite bune, de aceea, un prim lucru este discernerea lor şi a cauzelor care le provoacă.
 O ispită diavolească se recunoaşte, potrivit criteriilor duhovniceşti răsăritene prin următoarele trăsături ale sale:
 1. vine în mod neaşteptat şi prin surprindere; 
 2. se manifestă cu o deosebită violenţă sufletească, în scopul acceptării ei; 
 3. este de lungă durată, până la săvârşirea ei sau până la distrugerea ei integrală.

Ca şi în cazul păcatelor, şi în cazul patimilor, dacă vrem să avem succes în nevoinţele noastre de a le înlătura, trebuie să luptăm împotriva cauzelor care le-au produs, cu scopul de a aşeza în locul unei patimi, după legea contrariilor, virtutea opusă.
Astfel, lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragoste faţă de toţi şi prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu; slava deşartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţum pe nimeni, ca fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei de pe urmă dintre toţi.
Cel ce urăşte păcatele sale, nu le mai face - spune Sfântul Isaac Sirul, iar cel ce le mărturiseşte, dobândeşte iertarea. 



Preot  IOAN C. TEŞU TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC