TANARA IMPIETRITA . CE A FACUT CU O ICOANA

Parintele Serafim Rose . Traim in intuneric, dar vine un mai mare intuneric, luciferic

Cu pacatele noastre de zi cu zi, grele si multe, apropiem si mai mult venirea lui antihrist. In loc sa ducem viata in curatie si pocainta, noi petrecem in desfranare, petreceri de tot felul, barfind si dusmanind pe cei dragi sau pe aproapele nostru.

 In loc sa facem fapte bune, de milostenie, noi mai cumparam inca o masina, zidim inca un etaj, in loc sa inmultim rugaciunea, stam in fata televizorului toata seara, in loc sa ducem copiii la biserica, ii ducem in parcuri de distractie, in loc de pocainta, blestemam si injuram. De pacatele  grele, ca avorturile, curviile, insalaciunile si alte rele din viata, care ne apasa greu pe umeri, de ne strivesc, ce e de zis... , mila lui Dumnezeu. Traim de parca nu am muri niciodata. Suflete in paragina, in moarte , caci pacatele alunga Divinul din el. Rautatea si nedreptatea au intrecut limitele, dar noua ne place asa viata. Distractii, vacante, cumparaturi cu nemiluita, sa ne traim viata. Uitam ce vremuri traim. Si vin vremuri tare grele, de se ingrozeau Sfintii Parinti la gandul ca vor apuca aceste vremuri. Caci vor fi cumplite . Dar noi nu ne pregatim, nu ne pasa, caci mai avem de ridicat un etaj la casa, trebuie sa vizitam lumea, sa ne satisfacem toate placerile. 

 Uitam de fapt, ca Sfintii ne avertizau, ca vor putea rezista doar cei ce au dobandit Harul. 

Acesta ne va acoperi. 

Unii rataciti duhovniceste  traiesc cu impresia ca traind in pacate si patimi, vor veni ingerii din Cer sa-i hraneasca, sa-i apere in vremea lui antihrist.

Raul a atins cote alarmante. Dragostea fata de aproapele a disparut aproape complet, caci fiecare traieste doar pentru el. Minciuna domneste peste tot. Presa manipuleaza si dreseaza la greu  oamenii care se pretind a fi cu discernamant. Pe zi ce trece oamenii se indracesc si mai tare, vor deveni bestii, rai ca demonii, caci drau  drepturi celui rau daca persista  timp indelungat sa stea in pacate de moarte. Dezbinare si ura- ca la drumul mare. Ne uram aproapele, in loc sa-l ajutam, sa-l intarim, sa-l iubim, sa-l sustinem. Datori suntem sa iertam si sa iubim aproapele. Acest lucru insa nu inseamna sa toleram, sa tacem, sa nu luam atitudine cand biserica si credinta este batjocorita, terfelita si umilita. Pacat este cand tacem, mare pacat.

Egoism si mandrie cat cuprinde. Oare nu stim ca mandria este cel mai strasnic si infiorator pacat ? 

 
Suntem un pumn de pamant, dupa cum spunea Parintele Cleopa. Mandria este cel mai mare si strasnic pacat, caci intuneca mintea, ratiunea si intuneca inima, devenim trufasi si ingamfati, mai rau ca animalele.
Din mandrie apar curviile, inselaciunile, divorturile, uciderile, lacomia, egoismul, razboaiele, sinuciderile si alte catastrofe si necazuri. Mandria duce la bestialitate, la uciderea sufletului, caci mandrul cade in pacate grele ( in legaturile tuturor demonilor:demonul desfranarii, al avaritiei, al inselatoriei, al lacomiei pantecelui, al betiei, al uciderilor si asa mai departe)
Sa fugim deci de acest mare ,,demon,, - cel al mandriei, sa ne smerim facand ascultare de duhovnic. Astfel, plangand pacatele, avand lacrimi adevarate de pocainta ( caci si mandrul plange, dar plansul lui este nesuferit in fata Domnului, caci acesta isi plange de mila, invinovatind pe toti, neintelegand de fapt ca el este cauza tuturor suferintelor lui).
Doar incercand sa ne smerim, sa vedem suferinta si necazul ca ,,un medicament bun din mana Domnului,, spre indreptarea noastra, doar asa putem constientiza raul pricinuit semenilor nostri , raul facut in fata Domnului.
Bineinteles, mandrul si trufasul se va razvrati imediat impotriva lui Dumnezeu pentru suferinta data, iar cel smerit o va intelege ca asa e voia Lui, spre ,,ruperea legaturilor cu diavolul, caruia ia slujit cu buna stiinta zeci de ani,,
Dupa cum spun Sfintii Parinti, au fost cazuri ca si ,,dracul,, s-a spovedit, insirand pacatele de mii de ani, dar o facea ca o povestire, fara regret ce a facut. Sunt multi posedati de duhuri necurate, mai ales cei mandri.
Daca zicem ca suntem cu ceva mai buni fata de altcineva- suntem mandri
Daca ne falim ca avem o casa mai mare si pompoasa- suntem mandri
Daca ne falim ca avem multe facultati- suntem mandri
Daca ne e rusine cu parintii nostri, ca au cazut in patima alcoolului- suntem mandri
Daca ne mandrim cu hainele, bijuteriile noastre- suntem mandri
Daca ne mandrim ca avem copii destepti, cu situatie financiara buna- suntem mandri
Daca ne mandrim ca noi nu fumam, iar colegul nostru fumeaza- suntem mandri
Daca nu suportam indreptarea buna a cuiva- suntem mandri
Daca ne maniem la observatia buna fata de gresala noastra- suntem mandri
Sa nu fim mandri, aroganti, trufasi, plini de noi ca detinem aceste bunuri daruite de Domnul. Si din aceste daruri- impartim si altora,celor ce au lipsa, neajutorati, batrani , bolnavi, caci asa e porinca Domnului.

Smerenia este cea mai de pret podoaba in fata Domnului. Aceasta ,,haina,, scumpa este de cea mai mare valoare in calea mantuirii noastre.

MÂNIA, cauzele și efectele acestei patimi – Terapeutica bolilor spiritua...

ADEVARATA POCAINTA - O impresionanta povestire adevarata

Regula Parintilor filocalici este ca pocainta trebuie sa preceada, sa insoteasca si sa urmeze fiecare actiune, lucrare, cuvant sau gand al omului duhovniceasc, pentru nedesavarsirea lor.

In mod deosebit, darul pocaintei este legat de smerita cugetare si de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum - arata gradul sau nivelul pocaintei noastre. Sfantul Simion Noul Teolog spune: "sa nu zica cineva ca este imposibil a plange zilnic, caci cine vorbeste astfel afirma ca este imposibil sa te pocaiesti in fiecare zi si rastoarna intreaga Sfanta Scriptura, ca sa nu zic chiar porunca lui Dumnezeu".

Lacrimile duhovnicesti se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas, si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. La inceput, ele sunt amare, de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Pe masura dobandirii iertarii, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de bucurie duhovniceasca. Cele dintai sunt "lacrimi care ard", cele care le urmeaza sunt "lacrimi care ingrasa". Astfel, lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine.

Lacrimile ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta, pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca.

Pe treptele cel mai inalte ale pocaintei, locul cuvintelor, care pastreaza totusi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participarii depline, integrale a fiintei noastre la viata duhovniceasca. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc lacrimile.

Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii finite noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul, ajutandu-l pe crestin sa cunoasca mai bine si sa zareasca mai clar tinta vietii sale - sfintenia.

Chiar si din aceste scurte consideratii privind valoarea pocaintei in viata duhovniceasca, ne putem da seama ca ea are un rol central si reprezinta o lovitura data pacatului si patimii, in increngatura lor, in rodirile lor perverse si pacatoae, dar in acelasi timp la radacina lor. Pocainta loveste in temeliile, in esenta, in cauzele pacatelor. Ea distruge nu numai manifestarile lor, ci le subrezeste temelia, loveste in gandul prim sau intentia pacatoasa. Ea nu este doar o piedica pusa in calea pacatului, un frau al firii, ci are un rol pozitiv, constand in darul ei de a reintoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbeste pacatul, spre spiritualizarea lor, spre bine si adevar, spre Dumnezeu si semeni.

Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.

Pocainta este o forta morala de prima valoare, sursa oricarui progres spiritual al crestinului. Legata de constiinta pacatoseniei noastre, iar pe treptele ei cele mai inalte izvorand lacrimi duhovnicesti, pocainta permanenta este calea si sursa oricarui progres duhovnicesc. Pocainta este cea care - dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scaraul - invie, plansul cel care bate la usa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care il deschide, de calitatea ei depinzand succesul sau incununarea oricarui effort duhovnicesc al nostru.

Sfantul Ioan Scararul ne avertizeaza ca: "Nu vom fi invinuiti, o prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans", adica pentru faptul ca nu ne-am pocait.

Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim - desi Parintii ii deplang pe acesti "desavarsiti" - sa nu gresim.

Pr. Ioan C. Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro