Totalul afișărilor de pagină

marți, 9 august 2016



Mantuirea se da prin dragoste si cunoastere 




 Oricat de buna ar fi soseaua, soferul tot mereu trebuie sa regleze mersul automobilului: sa schimbe viteza, sa modifice putin directia sau sa se intoarca s.a.m.d.
 Asa si cu viata noastra, desi inaintea noastra drumul ne este insemnat de Parinti, de Apostoli si de insusi Hristos, totusi mereu suntem nevoiti sa ne tinem masina pe acea linie care trebuie tinuta, pentru a nimeri telul nostru de pe urma.
Insa pentru a putea conduce fara acident crestinul trebuie sa cunoasca ,,semnele ''. Acest lucru presupune lecturare multor carti duhovnicesti si punerea lor in practica.Ascultarea de duhovnic de asemenea. Nu se poate obtine mantuirea dupa capul tau.


Mantuirea este acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci cand la Cina cea de Taina a spus: Sa va iubiti unul pe altul. 
Porunca lui Dumnezeu ne indatoreaza a "cauta" si a detine deplinatatea cunoasterii - acea deplinatate care este insusi Domnul. Cu toate acestea, chiar daca ne-ar fi cunoasterea absoluta, totusi nu in ea consta mantuirea, ci in chipul vietuirii.

Si iata astazi vreau sa spun fratilor si surorilor ca desi noi impartim truda in fizica si intelectuala, totusi unimea si mantuirea vin numai prin dragoste. Si cat de amar imi este sa observ ca in noi traieste o cumplita inclinatie catre dominare si catre intaietate, catre faptul de a vedea pe celalalt mai prejos - si aceasta este prapad pentru om. Insa din pacate adesea intalnim situatii unde oamenii in exterior sunt plini de informatie in tot felul de domenii ale cunoasterii, dar launtric nu au invatat sa iubeasca.

In cartea mea despre Staretul Siluan, la sfarsitul descrierii vietii sale adaog cuvantul lui cel de pe urma. Eu i-am zis:

Apostolul Pavel : ,,Ci ravniti darurile cele mai bune. Si inca mai inalta cale arat voua. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea prorocie si as sti tainele toate si toata cunoasterea, si de as avea toata credinta, cat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimica sunt. Si de as imparti toata averea mea, si daca trupul meu as da sa-l arza, iar dragoste nu am, nimic imi foloseste. Dragostea indelung-rabda, se daruieste, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se semeteste, nu se faleste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se intarata, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate sufera, toate crede, toate nadajduieste, toate rabda. ,,


In scrierile Sfantului Ioan din Kronstadt, vorba este numai despre aceasta. Si la multi alti sfinti, pe oricare il vom lua, totul se reduce la aceeasi. De-aceea, mai nainte de toate, noi trebuie sa pazim dragostea si sa tanjim catre ea.

Daca ar fi dragoste, intreaga lume crestina ar fi una, dupa chipul unimii Sfintei Treimi. Daca lumea crestina este franta in bucati, aceasta numai datorita faptului ca nu pazesc crestinii poruncile Domnului. Cate discutii, cate eforturi intelectuale de fiecare parte, pentru a dovedi ca ei detin ce este mai bun - si nimic nu a dus la nici un rezultat in veacul nostru, cand au inceput miscarile mondiale ale crestinatatii.

Astfel, in viata noastra , de nu ne vom invata a iubi, nu stiu ce indreptatire s-ar putea gasi in favoarea mantuirii. Nici nu exista! Dragoste pana la dorirea de a suferi pentru Hristos si de a-si varsa sangele, este cu putinta si in afara monahismului. 
De ne vom umplea de o astfel de intelegere, atunci ne va veni o insuflare ce nu paraseste pe om, chiar daca in exterior el va fi redus la ultimul grad de desertare, ba chiar si omorat, precum a zis Domnul: Nu va temeti de cei ce ucid trupul si dupre aceea nu au mai mult ce face.

Asadar nu vreo oarecare functie in viata pamanteasca mantuieste pe om, ci pe om mantuieste numai viata dupa poruncile lui Dumnezeu. 
Daca omul pazeste poruncile, si le pazeste cu adevarat, cu simtamantul ca Domnul le-a grait ca fiind ultima descoperire oamenilor despre cum traieste insusi Dumnezeu, intreaga noastra viata va deveni alta. Si desi din afara nimic nu se vede, dar toata frumusetea si puterea, toata puternicia vietii vecinice se afla inlauntrul omului. Iar noi ne invatam aceasta taina a iubirii lui Dumnezeu treptat. Monahismul nostru este intemeiat pe acele principii ce duc catre telul pomenit.

Viata noastra este plina de tensiuni. Toate zilele si noptile le petrecem in grija de a ocoli pacatul. Iata, nu demult un suflet a venit catre noi si a zis: "Cand eram sloboda de credinta si traiam fara Dumnezeu, eu nu aveam probleme si viata se desfasura simplu. Iar acum nici ziua nici noaptea nu am liniste." Si sufletul acela incepator se revarsa in rugaciune simplu, inaintea lui Dumnezeu: "Doamne, ce ai facut cu mine? Acum nu mai aflu nici loc, nici clipita cand sa fiu linistita."

Asa, eu astazi am vrut sa va sugerez ca, in grija ce o aveti de a invata theologia noastra si a va imbogati cu cunostintele experientei Parintilor, citindu-le scrierile si operele, sa intelegeti ca totusi ceea ce mantuieste nu este belsugul acelor cunoasteri, ci dragostea, acea dragoste pe care a poruncit-o Domnul.


O monahie din Iugoslavia scrie: "O, cat de recunoscatoare sunt lui Dumnezeu!" Ea parasise universitatea, intrerupandu-si lucrarea, si se dusese in manastire. "Si acum," zice ea, "am ajuns in cea mai inalta scoala, in cea mai inalta scoala cu putinta, si inima mea este plina de dorirea ca Domnul sa-mi dea puterea sa raman pana in sfarsit in starea aceasta." Ea scrie: "Cand te gandesti ca sfarsitul acestei vieti este vecinica viata in Dumnezeu! Ce poti sa-ti doresti mai mult?" Asadar eu va doresc tuturor sa traiti acea experienta pe care si eu am trait-o, si multi dintre voi; si voi, cei incepatori, traiti aceeasi experienta...

Nu mai am putere sa vorbesc, dar voi paziti cuvantul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Si asa, traiti in pace. Iar cand inima voastra va depasi toate piedicile psihologice, mici si neinsemnate, si va ajunge la acea dragoste in micile noastre proportii, oricat de curios ar parea, voi va pregatiti spre a primi starea harului in care omul, in dragostea sa, cuprinde intreaga lume. Dar acea stare nu se poate zidi artificial. Noi mergem totdeauna pe calea scolii incepatoare, cum ar fi, insa cu noi se va petrece o preschimbare, si inima noastra nu va mai iubi ceea ce este potrivnic poruncilor Domnului.

Si desi eu sunt acuma o daramatura si o ruina, totusi ceea ce spun ramane in putere: Aceasta este dreptatea vietii noastre in Dumnezeul cel mare, Facatorul Cerului si al Pamantului, Care S-a imbracat in trupul nostru si ni S-a aratat asa cum este El, si ne-a aratat si cum trebuie noi a fi. Cu alte cuvinte, atunci cand vedem pe Hristos intrupat, contemplam gandul cel mai nainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Vedeti cum Domnul cu venirea Sa, cu poruncile Sale, ne atrage mintea in astfel de sfere care sunt starea lui Dumnezeu insusi, mai nainte de facerea lumii. Este infricosat a vorbi despre aceasta, dar se incepe cu cele mai mici fapte. Parintele igumen zice: "Aduceti, va rog, carbuni la bucatarie!" Voi goliti galeata si o luati de acolo. Si aceasta fapta va pregateste catre marea primire a dragostei. Dar daca nu veti face asa, nu veti ajunge nicaieri. Insa cunoasterea tel ultim al vietii monahale trebuie sa o avem dintru bun inceput. Atunci vom putea hotari calea cea buna. Nu atunci cand pretindem a fi deja la inaltimea poruncilor, adica sa fi primit indumnezeirea - nu! Ci acum, cand suntem plini de patimi si de pacate, treptat, prin ascultare, slujind celorlalti, aratand dragoste si rabdare, ne pregatim pentru cea mai inalta stare...

Si asa, Domnul sa va pazeasca! Iar rugaciunea mea este ca voi cu adevarat sa primiti insuflare de sus.

Arhimandritul Sofronie Saharov