Totalul afișărilor de pagină

duminică, 14 aprilie 2019

SFATURI DUHOVNICESTI ALE PARINTELUI PAISIE OLARUL

Viaţă de sfânt - Părintele Paisie Olaru




Paisie Olaru  s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani. 

A făcut parte dintr-o familie cu cinci copii și a fost cel mai mic la părinți. Tatăl său, Ioan și mama, Ecaterina, i-au dat, la botez, numele de Petru.

În anul 1921, Petru a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea și și-a schimbat numele în Paisie.
În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în 1947, preot. Pentru puțin timp a fost egumen la schitul de metanie.

Însă, în același an s-a retras la Mănăstirea Sihăstria, unde a devenit duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale.

 Între anii 1972 - 1985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani de viață s-a întors, bolnav, în chilia sa de la Sihastria. A trecut la cele veșnice în noaptea de 18 octombrie 1990.

Arhimandritul Ilie Cleopa a fost ucenic și prieten al părintelui. 

De la acesta se păstrează o scurtă descriere, care cuprinde întreaga viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor: „Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea.

 Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât sta la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.Dintre ucenicii săi, cel mai sporit a fost Gheorghe Ilie, fratele părintelui Cleopa.

Mama sa a trecut la cele veșnice în timpul războiului din 1913, iar tatal său a murit în anul 1923.
În anul 1947 ajunge la Mănăstirea Sihastria. În perioada 1972 - 1985, s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla. Ultimii ani îi va petrece în chilia sa de la Sihastria.


Sfaturi duhovnicesti  de la  Parintelui Paisie Olaru 

,,Cine este bun, mai bun să se facă ,,
,,Orice faci, să vezi cu ce scop faci și dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nicio valoare,,

 De multe ori, spunea ucenicilor:
,, Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!,,

Ori de câte ori am avut prilejul să fim împreună, tatăl cu copilul, îmi dădea de fiecare dată în grijă:

„Să fii în pace; ajunge zilei răutatea ei!”

Prevăzător, Părintele Paisie spunea adeseori:
„Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi, să nu dai tot ce ai”.

   

Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.


 Iubea cu nesaţ cerul sfânt, pădurea cu şoapta ei de chemare spre rugă. Îl numeam „regele pădurii”; acolo nu mai era rege leul cel mândru, ci era schivnicul iubirii, Părintele Paisie, Olarul cel smerit.

In pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie era cumpătat în sfat. 

Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea:
- „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.

Ii plăcea ca de fiecare dată să vii cu ceva nou din tot ce făceai. Prevedea cu câte mă voi confrunta mai târziu, când voi fi înrolată în viaţa de mănăstire, şi de aceea îmi reamintea:


„Să fii în pace”.

Nu este deloc uşor să împlineşti puternica îmbrăţişare a păcii. 

Iubesc mult acest „Să fii în pace!”. 


Ca foarte bun cunoscător al vieţii de mănăstire, îmi spunea lucruri pe care aveam să le trăiesc eu însămi:

„În mănăstire se întâlnesc necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se şi mor neplângându-se”.


Mă învăţa nespus de greaua lecţie a iubirii celui care nu te iubeşte prin îndelunga răbdare. Imi spunea, pentru greaua ascultare pe care avea să mi-o lase testament:
“Să faci câte puţin din toate!”
Şi a avut dreptate. 

Aici, în bolniţa durerii, trebuie să fii puţin doctor, puţin lucrător, puţin citeţ, puţin cântăreţ, puţin spălător, puţin pedagog şi chiar puţin jandarm. 

Nu poţi să nu dai tot. 

Când iubeşti, uiţi măsura. 

Intr-un loc unde doare mult dăruieşti, guşti dulcele şi amarul grelei misiuni de a mântui omul de lângă tine, cu trupul şi cu sufletul, aici, în bolniţă de mănăstire.

Ascultarea pe care mi-a dat-o Părintele Paisie sună astfel:
“Tu să faci ascultare până la ultima răsuflare şi să le îngrijeşti până la ultima răsuflare. ”.
Testament, nu glumă!

Aşa m-a învăţat ascultarea bunul Părinte Paisie, aşa m-a învăţat să mă îndrept spre Uşa milostivirii. 

Cugetător, spunea:
„Ei, cât de greu şi până la Uşă!”
Răsplata cea mai minunată pentru strădaniile mele era să ia crucea de lemn, să o sărute şi apoi să mi-o lipească mie de frunte.

După 27 de ani în preajma sa, Părintele îmi dădea reţetele necesare ca să-mi păstrez echilibrul trupului. Imi spunea:
„Gândurile, cum vin, aşa să plece!“.

Nu recomanda niciodată post negru fara binecuvantarea duhovnicului, ca să nu se păgubească mai mult cel ce se avânta fanatic. Spunea:
„Decât o dată în zi mult, mai bine să mănânci de nouă ori câte puţin”.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993


3 comentarii: