Sufletul dupa moarte

   Sufletul amagit de convietuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei sale.
 Orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca. O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit. In spirit e inclinarea si caderea, iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. 
Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea sufletului. Aceasta consimtire insa, inegreste sau spurca fata sufletului, il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii, iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravandu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca.

  Sunt patimi trupesti, care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si alte asemenea se vad de departe in tinuta din afara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa plateasca de pe urma consmtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii printr-un chin de nedescris.

  Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte toate insotesc sufletul si-l aprind mereu, zorindu-l sa-l implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca, cum avea in viata pamanteasca.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia are sa se chinuiasca in felul fiecarei patimi care l-a ros in viata pamanteasca. 
Poftele, stropii acestia de noroi improscati din trup in suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup o vapaie de pofte, care il muncesc atata cat l-a chinuit setea pana la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar gasi apa. Daca n-a vrut sa scape de pofta, indiferent care a fost aceasta, cata vreme putea sa o faca in viata, acum, trecand vremea, culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc si - pe masura ce cresc, maresc chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se poate ucide pe sine ca sa nu mai simta vapaia care il arde cu iutime din ce in ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un betiv, un curvar, un pizmas, un mandru nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute.
 Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine sunt rosi de ura asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu. Va creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar desavarsit neputincioasa, iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca rautatea se vede pe sine, marindu-se in desert si zvarcolindu-se in neputinta de a mai face ceva. Toata isprava acestor patimi e muncirea neincetata pana la nebunia absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc.

  ...[...] Cand a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se aduna inspre cap, de aceea, pentru aceea care au dus o viata duhovniceasca intensa li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita. La multi dintre sfintii nevoitori ai pusitiei, in vremea iesirii sufletului, le stralucreau fetele ca soarele.

Constiinta impacata rasfrange o fata senina, pe cand o constiinta tulburata rasfrange o fata ingrozita.

  Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de 3 zile pamantesti, incepand de la momentul pe care il numim noi moarte. La iesirea din cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemena cu el, a fapturilor nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au fost rele. 
De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic "astazi", o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia sau o vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie pentru sufletul care a iubit stricaciunea.

  Acum de sufletul de datoria cunoasterii. Daca sufletul n-a ajuns sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostina de sine insusi, el trebuie neaparat ca fiinta spirituala sa se cunoasca dincolo de mormant. Sufletul isi da seama de ceea ce a castigat, isi recunoaste si isi pronunta judecata inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Pe pamant avea ajutorul Harului Dumnezeiesc din sfintele taine, care il ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.

Demonii, stapanii raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci, toate greselile marturisite la duhovnic cu inima infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai afla ca piedica in cale la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor. La aceasta infricosata cercetare a sufletului sta de fata si ingerul pazitor, care, insoteste sufletul toata calatoria aceasta.

Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad fata lui Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite. 

Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii care se innebunesc zicand cu ura ca nu este Dumnezeu nu mai trec prin vami, ei fiind cu totul fiii pierzarii. Sufletul acestora il trag din trup cu o sila mare o droaie de diavoli si osanditul suflet nu are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.

Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul care s-a dat pierzarii, asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care intr-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se inchina lui Dumnezeu, Tatalui sau, nu prin credinta, ci prin vedere. 

Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Cunostinta trebuie sa fie deplina pentru stadiul in care se afla sufletul acum. De aceea e condus de ingeri sa vada raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar mai ales, e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut. 

Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal si se putea sa faca, iar din acestea, cat a facut. Acum cunoaste care ii era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit-o el.

Iar ca la a 9-a zi pamanteasca (a 6-a zi de la ingroparea trupului), sufletul se reintoarce la Dumnezeu si se inchina. Pe pamant, biserica face rugaciune a 9-a zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe pamant, in obstea bisercii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu ca sa fie randuit in ceata dreptilor cu ingerii buni.

De la aceasta a 2-a inchinare a sufletului din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada si iadul, suferinta pacatosilor, scrasnirea dintilor, focul cel vesnic, intuneric cel mai de dinafara, unde e plangerea deznadejdii ultime.

Dincolo nu e timp ca la noi, ci vesnicia.

Totusi, calatoria asta a sufletului prin iad tine ca la 30 de zile pamantesti. In vremea aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el. Daca a avut pocainta adevarata, se va teme mai putin, dar daca nu se pocaise si-l prinsese moartea in pacate, ingrozirea lui va fi cumplita. Acum isi cunoaste "locul dupa dreptate", in care are sa se munceasca si tremura de frica.

Dupa vederea iadului, sufletul se intoarce pentru a 3-a oara sa se inchine Domnului.

Acum e lamurit, a vazut binele si raul. Acum nu mai vorbeste ca pe pamant, ca nu este rai si iad. Acum nu mai zice ca hotul fara minte: "nu cred ca este temnita".

In imparatia nevazuta a duhurilor la a 40-a zi pamanteasca are mare loc o mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteasca. Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a 3-a oara pentru sufletul care-si asteapta judecata. 

Deci, daca sufletul, in viata pamanteasca a fost un ostas bun al imparatului Hristos, intre obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toata ostenelile si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant. 

Dar daca insa nu a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toate amagirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii in locul de munca. Deci, judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi iese a 40-a zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotararea pe care o da Dumnezeu asupra sufletului de a petrece in imparatia luminii sau a se osandi in imparatia chinurilor e o hotarare provizorie si tine pana la judecata cea de obste, Judecata de pe urma. Aceasta e definitiva si fara de sfarsit.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale parintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Fagaras,  2014, pag. 235 - 237.

Despre pofta

  Pacatele impotriva noastra insine duc la invartosarea inimii. O cunoastem cu totii si o cunosc si eu. Dar ele mai duc si la intunecarea simtirii care ne indeparteaza de Dumnezeu. Acestea sunt cele 7 pacate de capetenie sau pacate de moarte:

- Mandria

- Iubirea de argint

- Desfranara

- Lacomia

- Pizma (invidia)

- Mania

- Lenea

  Intre aceste 7 se afla si radacina relelor: lacomia stomacului.

  Acesta trebuie ars cu postul si scos afara. 

  Lacomia stomacului odrasleste dintr-o data, din radacina, o puzderie de ramuri, dintre care mai aratoase sunt 3:

- Mania

- Desfranarea

- Iubirea de avere

  Bagati de seama ca stomacul se umple, dar pofta nu se satura. Iata lucrul celui rau: pofta peste fire. E cunoscuta lacomia lupilor si totusi nu mananca mai mult decat le este foame. Fiarele, animalele nu trec cu poftirea peste fire, numai omul trece, caci numai pe om are diavolul manie si numai pe om il razboieste si-l incearca. Iata de ce sa nu ascultati de pofta niciodata, caci cine a ascultat de pofta, a ascultat de diavol.

  Razboiul stomacului e primul razboi pe care l-a pierdut omul (in Rai) si prima biruinta a diavolului. Si cu el, adica cu satisfacerea poftei, diavolul nadajduieste sa-i castige pe oameni si sa-i desfaca de Dumnezeu. Si sa stiti ca daca nu bagi de seama, diavolul va birui. 

Iata de ce strigam sa auda toti: inapoi la post si cu mancare simpla, caci fara de post ne merge rau, caci suntem in mana celui rau.

  Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale partintelui Arsenie Boca. Editura Agaton, Fagaras, 2014, pag 176 - 177.

Un destin inteles

   Pribegim multi ani in viata fara a ne lamuri un rost in lume. Unii pribegesc fara rost, fara tinta. Altii il cauta toata viata fara sa-l gaseasca sau fara sa stie ca l-au gasit.

Intelegem  prin destin, rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu in viata fiecarui om si pe care omul trebuie sa le desfasoare la randu-i intre oameni. In fiecare ins e sadita o intentie a lui Dumnezeu care prin om trebuie sa devina creatie.

In crestinism, omul este ridicat pana la cinstea de colaborator  a lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destinul. Talantii (talentele) sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul. Omul e nelinistit cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el. Viata pamanteasca nu e un scop in sine, ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e in cadrul unui destin.

Multi se tem de cuvantul destin ca nu cumva sa insemneze predestin. Prin urmare, sa se trezeasca intr-o doctrina fara de libertatea vointei, deci fara conceptul specific crestin al responsabilitatii ultime.

Cum sa nu raspunzi de ce ti-a dat Dumnezeu?

Si cum sa nu raspunzi daca n-ai facut ce ti-a dat de facut?

Lucratorii viei, angajati de Dumnezeu, iconomi ai creatiei sale nu aveau sa raspunda pentru ca si-au interpretat destinul (mozaicii din Ierusalim, care aveau aceasta istorie unica in lume, istorie mai mult a viitorului decat a trecutului - Sfanta Scriptura, nu sunt cu atat mai raspunzatori, cu cat n-au inteles destinul ascuns de Dumnezeu in neamul lor, in sensul lui Dumnezeu, ci in sensul unei imparatii pamantesti)? Marea raspundere a lui Israel a ramas tocmai vinovatia ca nu s-au integrat in viitorul pe care il destinase Dumnezeu scripturii. 

Dar iata ca vine cineva la praznicul Pastelui in Ierusalim, un copilas de 14 ani, placut la chip, cu ochii frumosi si par balai, David (Regi 16,22), care-si intelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toti capii de familie erau datori sa vina la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era si praznicul Pastelor Iudeilor, care comemora iesirea evreilor din robia Egiptului. Mai era tinuta in praznicul Pastelor jertfa pe altarul templului al mielului pascal, sangele caruia era semn pe usa fiecarui israelian, spre apararea de ingerul mortii, care pedepsea Egiptul.

Cand a vazut copilul Iisus jertfa si arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii s-a idenfiticat durerii mielului si deodata i s-a deschis taina ce preinchipuie aceasta jertfa. Aceasta impresie a jertfei a unui miel nevinovat, a organizat dintr-o data, intr-o lumina noua de viitor intrebarile pe care avea sa le puna rabinilor de indata ce ii va putea prinde de vorba. De aceea, dupa praznic, Iisus nicigand nu avea sa se intoarca acasa, pana ce nu afla tot ce-L ardea pe el. Cum Iisus avea 12 ani, varsta de trecere intre copii si tineri si varsta de admitere in scoala rabinica a templului - printre tinerii care sedeau la picioarele batranilor era si Iisus. Intr-o aripa a templului (intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura) preotii tineau curs din indrumare prin indrumari si raspunsuri.

Iisus era printre mozaretii templului, intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura despre venirea lui Mesia. Batranii ascultau copilul si se minunau de intelepciunea lui. Ei nu-si puteau da seama ca vorbesc cu un Copil ce Si-a inteles destinul: misiunea pe care o avea in lume de a inlocui cu sine mielul de jertfa. Umilinta de copil, Iisus repeta textele din profetii, aratand intelesuri mai adanci, pe care mozaretii le treceau cu vederea. Copilul ii intreba mai des despre locul din Isaia in care sunt profetite suferintele lui Mesia si din psalmi despre jertfa mielului lui Dumnezeu.

Batranii aveau in El mari fagaduinte, dar nu le vedeau prin cercul lor ingust. Copilul le misca inima cum poate nu facuse nici un om pana la el. Dumnezeu incearca sa le dea invataturilor lui Israel o noua lumina a scripturilor, folosindu-se de nevinovatia de copil a fiului Sau, singura care nu le ranea ingamfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva sa-i invete. De aceea Iisus le-a dat impresia ca ei sunt invatatorii, iar el scolarul. Era singura cale de a le arata ca profetiile mesianice mai au si un alt inteles, dar trufia lor nu le ingaduia sa recunoasca si o alta intepretare a scripturilor, decat aceea care le satisfacea pofta de dominatie.

Din invataturile parintelui Arsenie Boca - "Talantii imparatiei", Editura Credinta stramoseasca, 2004. Drept de autor: ieromonah Teocnost, pag. 124 - 127.