Totalul afișărilor de pagină

joi, 16 noiembrie 2017

Postul duhovnicesc




Postul- medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui”  si a curatiei sufletului.

Postul este urcus catre inima lui Dumnezeu..

El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, petrecerile, intalnirile si orice extra activitate ce ne tine mintea ocupata cu desartaciunile lumesti )

Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune, a milosteniei, a participarii mai dese la slujbele bisericii, a faptelor bune, a iertarii celor ce ne-au gresit.

Sa renuntam la jocuri pe calculator, filme si muzica ne-crestina, care imbolnavesc si impatimesc sufletul, iar in timpul acesta pe care il pierdeam spre osanda noastra sa citim Psaltirea si Sfanta Scriptura.

Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).

Potrivit observatiilor efectuate de medicii or­todocsi, posturile pregatesc in mod excelent organismul pentru schimbarea caracterului die­tei in functie de anotimp.


Postul presupune un regim alimentar apar­te.
In manastirile ortodoxe e stabilit un moment anume pentru masa, moment a carui incalcare nu e ingaduita fara o pricina bine intemeiata. In caz contrar, avem de-a face cu pacatul mancatu­lui intr-ascuns. 
Adevaratul postitor nu va manca niciodata fara sa-i fie foame si nu va bea nicioda­ta apa fara sa-i fie sete. Mancand, el isi satisface o necesitate fiziologica, nu o pofta.

Trebuie man­cat in asa fel incat sa nu ne fie greu sa ne rugam dupa masa.Aceasta regula e valabila si in orice zi a vietii crestinului. Respectarea tuturor acestor conditii da marturie despre faptul ca am gasit masura corecta a infranarii.

Postul are o insemnatate medicala netreca­toare.

De pilda, in ateroscleroza este pur si sim­plu obligatoriu regimul alimentar care exclude mancarurile grase din diverse sortimente de car­ne, torturile, o serie intreaga de produse de patiserie etc. Cu alte cuvinte, in ateroscleroza postul este indicat ca regim terapeutic. La fel si in aler­gie: prescriptiile alimentare de post se apropie de dieta hipoalergena.

Postul tinut corect vinde­ca in mod eficace obezitatea aparuta pe fond de supraalimentare, previne acumularea produsilor metabolici nocivi si favorizeaza indepartarea lor din sange. Acesti compusi reprezinta „dese­uri” care „polueaza” organismul.

Postul amelioreaza functiile sistemului nervos central. Activand imunitatea si glandele endocrine, el mobilizeaza fortele de aparare, rezervele adaptative si compensatorii ale organismului. Se creeaza, de asemenea, premizele unei stari psihologice favorabile pentru cresterea duhovniceasca.

Sa luam exemplul ce pare cel mai evident: infranarea de la consumul excesiv de alcool im­blanzeste patima curviei.

Nu degeaba Apostolul Pavel face legatura intre ele: Nu va imbatati cu vin, intru care este curvia, ci umpleti-va de Duhul (Efeseni 5,18). Cuviosul Ioan Scararul invata: „Sa ta­iem, mai intai de toate, mancarea ce ingrasa (hipercalorica – n.a.), apoi pe aceea care aprinde (al­cool, condimente, carne – n.a.), iar apoi si pe cea care indulceste(delicatese – n.a.).

Daca se poate, da pantecelui tau mancare indestulatoare si lesne de mistuit, ca prin saturare sa scapi de nesatioasa lui lacomie si prin grabnica mistuire a mancarii sa te izbavesti de aprindere ca de o plaga. Sa lu­am seama si sa vedem ca multe dintre mancaru­rile ce umfla burta starnesc si miscarea poftei“.

Extrem de daunatoare sunt si bauturile dulci gazoase, deoarece contin calorii si E-uri de care organis­mul n-are nevoie.

Aceasta dependenta este inrudita intrucat­va cu dependenta de nicotina si cea de alcool.

A manca putin este un lucru intru totul justi­ficat din punct de vedere fiziologic si clinic. Sis­temul consumului alternativ de carne, lapte si mancare exclusiv vegetala este cat se poate de rational.Totusi, principalul efect benefic pen­tru sanatate al postului consta in vindecarea or­ganismului, dupa credinta postitorului, de catre harul dumnezeiesc.

Postul ortodox este ceva unic. El antici­peaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potri­vit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, sla­biti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hra­na si bautura in orice moment potrivit necesita­tilor organismului.

Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de pri­goana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).

Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necon­tenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a po­runcit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odih­neasca putin (v. Marcu 6, 31).

Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa proble­ma Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4).

Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru exis­tenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plina­tatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumne­zeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. 
De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o inter­ventie supranaturala (minune).

Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsu­gul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odih­neasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.

Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre uceni­cul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).

Postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oa­meni ignora acest adevar simplu!

Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament.

La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru nor­malizarea pulsului si „curatirea sangelui“, reco­mandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”

Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti.

Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14).

Incalcarea pos­tului trupesc trebuie compensata, in limita posi­bilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.

Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase. Se impune sa fim atenti la faptele si vorbele noastre, caci daca barfim, judecam si osandim pe aproapele noastru, la ce bun postim ?

Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pen­tru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27).

Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009




SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE, Dumnezeu Te Iubeste

  


Parintele Arsenie Boca  


SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE


Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legati în împărătia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ata aceea


 Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.


Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii,
în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 
Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 
(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea
unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Romani 8,19-21).

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii  religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 
Aşadar căsătoria are multe motive să fie
Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare  destrăbălate.


Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau  necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.
 Deci cum să nu se supere Împăratul,  când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz  o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42).

Din Predica Parintelui Arsenie Boca, Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949 Marcu 10,11-16

sursa ,, O sinteza a lucrariii Parintelui Arsenie Boca,,
http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca


Smerenia lui Hristos versus mandria lumii de azi




Cuviosul Siluan Athonitul,

Smerenia lui Hristos


Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. 



Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. 

Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. 

Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. 

Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici.

 Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”


„Fericit sufletul smerit”

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei.

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul.


 Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. 

Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. 

Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. 

Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. 

Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.



“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001


luni, 13 noiembrie 2017

Sfantul Teofan Zavoratul - Cum sa-ti mantuiesti sufletul






Calea mantuirii - Sfantul Teofan Zavoratul

"Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Lc. 10, 25). Asa il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. 
Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ?
O astfel de nelamurire chinuitoare este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor.

Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotari vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ?

Iata ce sa facem:

1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit in tru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, in trand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc.
 Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si pe noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne in valuie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. inca din leagan ne cuprinde in imbratisarile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru repausati:

In fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau (sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele, deosebita binevoire a lui Dumnezeu fata de noi.

Pentru toate acestea sa-I multumim, asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant.

2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine. zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia"lui Dumnezeu (Mt. 7, 21). Iata inca o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facut. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume:

a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioa sa pentru toata lumea, in general. Vai, fratilor! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce?" si "Pentru ce?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi, vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ?

Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti, fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu.

b) Si nu este numai aceasta. Sa adaugam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afle bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierurgie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor si in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu. 
Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere. Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma.

Mutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toata plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comoara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte. 
De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in lume fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dar sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata a toate vazatorului Dumnezeu.

Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam:

c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiesti, tine-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta. 
Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare! 
Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l ascuta pe medic si nu ia medicamentele? Ce veti spune, de asemeni, despre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitatea, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ?

Desigur ca nu veti fi de acord nici cu unul, nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2, 13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui daca nu o vom parcurge !

Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierurgiile si cu indrumarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in afara noastra. in ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? in urmarea acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6, 2). Amin.

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita demult intr-un vechi pateric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea. 
Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului sau de viata si intrebandu-se daca poate sau nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.

Pustnicul statea cu capul plecat. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. in timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale.
 Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fiii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte!".

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia se auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necurateniei, al lenevirii) al infidelitatii dintre soti" si asa mai departe. 
Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundan-du-i la fund. Batranul exclama ingrozit: "Doamne! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire?", ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !".

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. 
Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea pra-pastiei, dand ajutor, cu grija, fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? 
Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta".

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. 
Aici ii intampinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intre-mandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa priveasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavi-lire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. 
Rareori vreun drumet isi vedea calea in perma nenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o pra pastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita fiarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni!

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau ras pandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele ni puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici ur fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea re pede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. 
De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea ur dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sat in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumu sete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot! Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]"(I Cor. 9, 24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori dir locuri diferite care fugeau navalnic inapoi inspre rau, unii in tacere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca.
 Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare- Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu!". Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii aratase pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit?". Batranul i se inclina pana in pamant. Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe calatori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. 
Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul
sursa https://www.crestinortodox.ro


vineri, 10 noiembrie 2017

SFANTUL MARE MUCENIC MINA FACATORUL DE MINUNI





Sfantul Mare Mucenic Mina,
ocrotitorul celor pagubiti, este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie


Sfantul Mina ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati. 
Biserica „Sfântul Mina-Vergu“ din centrul Bucureștiului, zona Unirii, adăpostește o parte din moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina.

Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgâni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorâţi toţi; încât credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.


Din minunile Sfantului Mina


Mergand odata un crestin ca sa se inchine in biserica acestui Sfant Mina, a gazduit la o casa de straini; iar stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi taindu-l bucati le-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara sa cea mai dinauntru, asteptand ca sa se faca ziua. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum si unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, ca sa nu-l inteleaga cineva, iata i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas si cercetandu-l ce s-a facut cu strainul care gazduise acolo; iar ucigasul adeverea ca nu stie nimic. 
Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul casei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas cu o cautatura grozava si salbatica si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, fara de glas si ca un uluit facandu-se, s-a aruncat pe sinesi jalnica cadere la picioarele sfantului. 
Iar sfantul, punand la loc toate membrele ucisului si facand rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta. Si, intorcandu-se catre ucigas, l-a batut precum i se cadea, apoi, sfatuindu-l, si pe langa acestea iertand greseala lui si facand rugaciune pentru dansul, a incalecat calul si s-a facut nevazut.

Alt crestin bogat s-a fagaduit sa faca sfantului un disc de argint. Deci mergand la argintar, i-a zis sa faca doua discuri si pe unul sa scrie numele sfantului, iar pe celalalt numele sau. Si dupa ce le-a facut pe amandoua, fiindca discul sfantului se parea mai stralucitor si mai placut, crestinul acela a oprit discul sfantului pentru sine, uitand de scrierea numelui sfantului. Si s-a intamplat sa faca calatorie pe mare. Deci pe cand cina, a adus sluga la masa discul sfantului plin de bucate, iar acel nesimtit si neevlavios crestin manca din bucatele cele din disc fara sfiala si fara cucernicie. 
Deci dupa ce s-a ridicat masa, a luat sluga discul ca sa-l spele in mare, dar discul, alunecand din mainile slugii, a cazut in adancul marii. Dupa aceea sluga inspaimantandu-se si mult temandu-se, inca si cu totul amortind si buimacindu-se, a cazut si el in mare. 
Stapanul sau vazand acestea, se tanguia, zicand: "Vai mie, ticalosul! caci dorind discul sfantului, pe langa disc mi-am pierdut si sluga. Ci Tie, Doamne, dau fagaduinta aceasta, ca de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tau, Sfantului Mina, impreuna cu celalalt disc si pretul discului sfantului, ce s-a cufundat in mare". Deci iesind din caic, se uita pe tarmurile marii, asteptand si nadajduind sa vada mort trupul slugii ce-l cauta. Asadar, acolo unde privea el cu sarguinta, o, minune!, a vazut pe sluga sa vie iesind din mare si tinand in mainile sale discul sfantului. Deci vazandu-l pe el s-a spaimantat stapanul si a strigat cu mare glas propovaduind minunea sfantului. Iar cei ce erau in caic au iesit toti afara si, vazand pe sluga ca tinea in maini discul, s-au minunat mult si au slavit pe Dumnezeu. Si-l intrebau cum a scapat din mare. Iar sluga le povestea, zicand: "Indata ce am cazut in mare, a venit un om frumos si alti doi impreuna si m-au apucat si, umbland impreuna cu mine, ieri si astazi am venit pana aicea.


Si o femeie oarecare, silita fiind de catre oarecine spre amestecare de rusine, s-a dus la sfantul si a cerut ajutorul sfantului, care nu a trecut-o cu vederea, caci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevatamata a pazit femeia: acela, legandu-si calul de piciorul sau, silea pe femeie. Iar calul, salbaticindu-se impotriva stapanului sau, nu numai l-a impiedicat pe el de la nelegiuita fapta, ci si l-a tarat pe el pe pamant, neoprindu-se pana ce nu a ajuns la biserica sfantului. Si acolo cu mare glas necheza, incat pe multi oameni i-a facut sa iasa afara si sa vada. Caci sarbatoare fiind atuncea, multime de oameni se adunasera la biserica. Deci cel ce a patimit aceasta, vazand adunarea poporului si calul sau care si mai mult se salbaticea, si simtindu-se fara nici un ajutor de la nimeni, temandu-se ca nu cumva sa sufere ceva mai rau de la calul sau, fara sa se rusineze si-a marturisit inaintea tuturor pacatul si indata calul s-a linistit si a stat imblanzit. Iar calaretul dezlegandu-se a intrat in biserica sfantului si cazand la pamant se ruga lui ca sa nu fie inca mai mult pedepsit.

Un schiop oarecand si o femeie muta staruind in biserica sfantului impreuna cu altii multi spre a se vindeca, la miezul noptii toti fiind cuprinsi de somn, s-a aratat sfantul si a zis schiopului: "Du-te acum cand este liniste si apuca-te de haina femeii mute si te vei vindeca"; iar el ducandu-se si apucand-o de haina, aceea tulburandu-se a strigat, batandu-si joc oarecum de schiop si s-a vindecat dezlegandu-i-se limba, iar schiopul, rusinandu-se, indata s-a sculat si a inceput sa fuga. Si intelegand amandoi minunea ce s-a facut, au slavit pe Dumnezeu.


Un evreu oarecare, avand prieten pe un crestin, cand pleca in calatorie undeva departe, de multe ori lasa la crestin multi bani. Lasand acestuia oarecand o punga cu cinci sute de monede, cugeta crestinul in inima sa ca sa tagaduiasca amanetul, ceea ce a si facut prin fapta. Caci venind evreul si cerandu-si banii dupa obiceiul lor, crestinul n-a voit sa-i dea, zicandu-i: "Tu aceasta data n-ai lasat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fara de nadejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urma, venindu-si intru sine, a zis catre crestin: "Fiindca nimeni n-a vazut cand ti-am dat banii, juramantul sa dezlege pricina noastra, si cerea ca prin sfantul sa se vadeasca care este mincinosul". 

Deci, cu invoire s-au dus amandoi la biserica Sfantului Mina, si indata crestinul a facut juramant si sustinea tagaduirea amanetului. Si dupa juramant, au iesit amandoi din biserica si si-au incalecat caii. Iar calul crestinului mergea cu neoranduiala si se salbaticea impotriva stapanului sau si, muscand zabala, ingrozea ca va pricinui amara moarte calaretului; si deodata l-a aruncat jos la pamant, insa nu i-a vatamat trupul, ci si-a pierdut numai basmaua, impreuna cu o cheie si cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarasi incalecand, mergea impreuna cu evreul, care nesuferind paguba se intrista foarte pe cale si ofta din adancul inimii. 
Atunci crestinul zice catre evreu: "O prietene, fiindca locul acesta este potrivit, sa ne pogoram de pe cai si sa mancam paine". Iar dupa ce a inceput sa manance, iata dupa putin vede crestinul pe sluga sa venind si tinand cu o mana punga evreului si cu cealalta cheia impreuna cu basmaua sa; pe care vazandu-le s-a inspaimantat. Si a zis catre sluga: "Ce este aceasta?"
 Iar sluga a raspuns: "Un ins oarecare infricosator a venit la stapana mea si, dandu-i ei cheia impreuna cu basmaua ta, a zis catre dansa: "Cu mare grabire trimite punga evreului ca sa nu se primejduiasca barbatul tau". Si iata luand-o am venit catre tine dupa porunca". Atunci evreul s-a umplut de bucurie si s-a intors impreuna cu crestinul la sfantul. Si evreul se ruga ca sa fie botezat ca cel ce a fost insusi vazator la acest fel de minune. Iar crestinul cerea sa ia iertare pentru ca a maniat pe Dumnezeu prin juramant mincinos. Deci amandoi primind precum au cerut, unul botezul si celalalt iertare, s-au intors la ale lor bucurandu-se.

sursa https://www.crestinortodox.ro


joi, 9 noiembrie 2017

Cuvânt pentru suflet. Învățăturile Sfântului Nectarie despre păcat și în...


Sfantul Nectarie din Eghina,,Mantuirea se savarseste prin harul lui Dumnezeu si prin vointa omului,,



Nimeni nu cunoaste pe Fiul afara numai de Tatal, nici pe Tatal nu II cunoaste nimeni decat numai Fiul si cel caruia Fiul voieste sa ii descopere.
(Mt.11:27)

Asa cum iubirea dumnezeiasca de oameni este nesfarsita si harul imbelsugat pentru mantuirea omului, la fel, nu mai putin, mantuirea omului este cu neputinta fara dispozitia si conlucrarea lui.
Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". 

Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". 

Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca harul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.

Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.

Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat
harul, cat si dispozitia omului.

 Din insesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.


Pentru mantuire se cere  lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. 

Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii.

 Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.

Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza.
 De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

Ca trebuie sa grabim spre pocainta

Grija cu privire la mantuirea noastra trebuie sa vi-na la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mantuirea sufletului nostru. Cel ce este fara de grija cu privire la mantuirea sufletului lui risca un indoit pericol: ori sa fie rapit de moarte pe neasteptate, ori sa fie parasit de harul lui Dumnezeu, in ambele privinte raul este mare, fiindca pierderea sufletului este moarte.


De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ne sfatuieste, zicand: „Sa nu intarzii sa te intorci la Dumnezeu, nici nu amana de pe o zi pe alta pana la sfarsit: caci nesigur este sfarsitul.
 De aceea ca un fur noaptea, asa vine si ziua Domnului. Dar nu ca sa ne fure ceva, ci pentru ca acest avertisment sa ne faca pe noi mai tari si neclatinati. Cel care prevede furul petrece in priveghere si, aprinzand candela, pururi vegheaza. ,,


Asa si voi, aprinzand lumina credintei si a dreptei vietuiri, veti avea candelele luminoase in priveghere neincetata." „Fiindca nu stim cand vine mirele, trebuie sa fim pregatiti pururi, pentru ca
atunci cand va veni sa ne gaseasca priveghind."

 Si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Nu trebuie sa asteptam un prilej, o vreme anume pentru indreptarea noastra, pentru ca nu avem siguranta zilei de maine. Caci multi, voind sa faca multe a doua zi, nu au reusit." 

Daca vei scapa momentul prezent lasandu-l sa treaca, mereu vei cauta la ziua de maine, furat de uneltirile celui rau, dupa cum este felul aceluia. Mie da-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie da-mi tineretea, lui Dumnezeu batranetea; mie, placerile si patimile, lui Dumnezeu da-I neputinta si nefolosirea. „Cat de mare este pentru tine pericolul acesta!

Cate semne ale lipsirii de nadejdea mantuirii! 
Nu stii cand vine moartea. 
Fie te impresoara razboiul. fie vine ceasul cel rau (caci ce este mai usor decat sa moara un om, oricat de mare i-ar fi grija lui), fie bautura prisoseste, fie vantul il doboara, fie calul il trage dupa el, fie vreun leac luand din greseala, prin vreo ingaduinta a proniei, in loc de tamaduitor, s-a aratat otravitor."

Harul lui Dumnezeu il paraseste pe omul nepocait, fiindca acesta a adus infruntare bogatiei bunatatii.

Asadar, frati crestini, acesta este acel jertfelnic si acea jertfa care pe el se jertfeste. 
 Voiesti deja sa te faci partas al bunatatilor lui? Voiesti mantuirea ta?
 Fii crestin adevarat, ai frica de Dumnezeu, credinta in Taina Dumnezeiestii impartasiri si dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele tau. Ingrijeste-te totusi degraba, fiindca poate timpul nu te va astepta. 
Vine moartea ca un fur noaptea si vai de acela lipsit de provizii, de Dumnezeiasca impartasire adica, fiindca venirea Domnului pentru el va fi foarte infricosata!

Veniti, frati crestini, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre! 
Aceasta vreme de post este cea mai potrivita pentru pregatire, fiindca si postirile, si slujbele de priveghere, si lepadarea pricinilor sunt tot atatea mijloace desavarsite pentru pocainta care ne sunt oferite nu in toata vremea.

Pilda celor ce se impartasesc este o puternica incurajare pentru cei opriti de la Sfanta Impartasanie. 
Sa il rugam din inima pe Hristos sa ne intareasca pe noi pentru lupta ce ne sta dinainte si sa ne arate pe noi vrednici partasi ai preacuratului Sau Trup si preacinstitului Sau Sange, ca sa ne fie no-ua impartasania aceasta spre bucurie inimii, sanatate si intelepciune, nadejde nebiruita, aparare si iertare asteptata la infricosatul scaun de judecata. Amin.

Sfantul Nectarie din Eghina
Articol preluat din volumul "Despre ingrijirea sufletului", Ed. Sophia

sursa http://www.crestinortodox.ro


miercuri, 8 noiembrie 2017

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre citirea Evangheliei

  



CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI

Despre citirea Evangheliei

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).
Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.


Parintele Serafim Rose: Viata de azi




  Cautarea realitatii este o sarcina periculoasa. Probabil ca ati auzit cu totii relatari despre tineri ai vremurilor noastre, de cautatori care “s-au distrus” incercând sa gaseasca realitatea, au murit prematur sau au fost tarati intr-o existenta intunecoasa, ramanand doar cu o farama din potentialul mintii si al sufletului lor. 
Exista o mare tentatie a vremii de azi,cum ar fi religiile in care orgoliul ( mandria) este dezvoltat la maxim, renuntandu-se la Hristos si pacainta. Poate insa fi ceva bun fara de pocainta si Hristos, cel care ne da in dar mantuirea ? Poate oare fi un suflet curat dupa ani de pacate grele fara de pocainta si rugaciune launtrica de regret fata de pacate grele ? 
E frumos sa stai si sa gandesti la ceva pozitiv, dar ce ne facem cu sufletul greu si murdar cu pacate? Cat va rezista o bucurie, un gand bun intr-o asemenea inima, preaplina cu mizerii si nenorociri  ? Vedeti insalaciunea diavolului ? Numai minti slabe poate insela. O minte buna va gandi bine si nu va fi obiect de indracire.O minte buna, care are un fundament bun, trainic, nici o inselare nu poate sa o darame. Nici extraterestrii, nici alte secte, nici  muzica satanica , nici viata pervertita, bazata pe consumerism.

-Intrebare: Seara trecuta ati vorbit despre Apocalipsa. Ati putea sa ne faceti un rezumat? 

Raspuns: Am analizat evenimentele care au loc astazi ca pe semne ale sfarsitului si am vorbit 
despre atitudinea crestina pe care trebuie sa o avem fata de sfarsit. 
Nu trebuie sa calculam anii sau cine este „Imparatului Sudului” sau „Imparatul Nordului” si asa mai departe, ci trebuie sa mergem mult mai adanc.

Toti Apostolii au scris in Epistolele lor ca, pentru pregatirea personala si mai intai de toate pentru cea duhovniceasca, este necesar sa ne gandim ca Hristos este aproape. 
Daca ne aflam in aceasta stare de asteptare a lui Hristos Cel ce vine la noi in sens duhovnicesc – fie in sufletele noastre prin har, fie in momentul mortii noastre – atunci problema legata de momentul venirii sale fizice pe acest pamant, la sfarsitul lumii, nu ne va mai tulbura in asa masura incat sa urmam vreo noua secta, care se duce sa astepte ziua pe varf de munte. 
Nu stim ziua, nici ceasul; primordiala este pregatirea duhovniceasca.

Vremurile noastre sunt, oricum, atât de pline de ceea ce putem numi evenimente „apocaliptice”, incat trebuie sa tinem seama de ele. 

Domnul nostru spune ca, desi nu stim ziua, nici ceasul, trebuie sa luam exemplu de la sicomor caci, atunci când frunzele lui sunt verzi, stim ca vara este aproape. 

In acelasi fel, când toate aceste lucruri incep sa se intample – când devine posibil sa existe un singur guvern mondial, când Evanghelia este predicata la toate popoarele, când apar atatea curente spirituale care sunt evident inselatoare – sunt semne clare ca
ceva foarte important este gata sa se intample si ca este foarte probabil sa fie in legatura cu sfarsitul lumii.

Ca sa fim pregatiti duhovniceste, este foarte instructiv pentru noi sa citim marturiile despre ce li se intampla oamenilor in inchisorile comuniste. Asemenea relatari ne arata ca, indiferent ce se poate intampla – chiar daca suntem sub insusi antihrist  si ne aflam intr-o inchisoare, putem supravietui deoarece il avem pe Hristos. 
Vietile mucenicilor au fost dintotdeauna o sursa de instruire si zidire, si chiar astazi sunt oameni martirizati, de la care putem invata.


Ieromonah SERAFIM ROSE
,,DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI,, Asociatia filantropica medicala crestina CHRISTIANA, Bucuresti, 1996, pa. 24-25



marți, 7 noiembrie 2017

Patriarhul Daniel - Predică la sărbătoare Sfinţilor Arhangheli Mihail ş...





 Arhanghelul Mihail este prezent neîntrerupt înaintea lui Dumnezeu, plin de strălucire şi de bucurie, arătând astfel că ajutătorul pe care-l avem de la Dumnezeu, fie că e om, fie că e înger, nu se poate să fie un melancolic, un plictisit, un amărât. Dacă cineva simte cât de puţin Dumnezeirea, i se vor schimba de îndată întreaga sa existenţă, chipul şi sufletul său.

Dar Mihail stă înaintea lui Dumnezeu ca să împlinească poruncile Făcătorului a toate, adică pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pentru a le sluji. El rânduieşte lucrurile pentru cei înfometaţi, pentru cei însetaţi, pentru naufragiaţi. Pentru ca Mihail să se grăbească şi să se afle intr-o clipită lângă noi, nu e nevoie de o întreagă procedură, ci numai de un semn al lui Dumnezeu’.

Gavriil, aşa cum spun troparele lui, este „cel care ne descoperă taina dumnezeiască şi cu adevărat mare“. Ni-L descoperă pe Hristos în toate întâmplările din Sfânta Scriptură şi din viaţa zilnică. Gavriil ne descoperă tainele împărăţiei cerurilor şi ale Sfintei Treimi, mai ales ale întrupării Cuvântului. 
Când Dumnezeu are nevoie să ne înalţe inima sau vederea la Sine însuşi, îl foloseşte pe Gavriil, îngerul celor contemplativi, iar el ne plineşte toată dorirea duhovnicească. Imnograful îl numeşte „sol al sufletelor noastre“, mai cu seamă în stihira a cincea şi a şasea, pentru că este, prin excelenţă, solul omului care Il caută pe Dumnezeu. Căutarea lui Dumnezeu se materializează în simţirea, în siguranţa şi în trăirea comuniunii şi a împărtăşirii de viaţa lui Dumnezeu. De asemenea, pentru ca cineva să-L poată cunoaşte întrucâtva pe Dumnezeu şi să-L iubească, are nevoie de o puternică părtăşie sufletească la Dumnezeu. La această comuniune şi părtăşie la Dumnezeu ajută, prin excelenţă, Gavriil, marele arhistrateg. Lucrul acesta îl spune cea de-a patra stihiră: „Mintea cea mai înainte de veci, Gavriile, te-a făcut lumină de-a doua prin părtăşia la cele dumnezeieşti, ca să luminezi întreaga lume.“ Aceşti doi arhangheli, Mihail şi Gavriil - Gavriil înseamnă „Dumnezeu şi omul" -, domnesc în sărbătoarea de astăzi, şi împreună cu ei, şi celelalte minţi îngereşti.

Să vedem acum Paremiile de la Vecernie, pentru că acestea, alături de Conduc şi de Icos, sunt cheile care ne tâlcuiesc sărbătoarea sau viaţa sfântului prăznuit. Probabil că le-aţi citit cu toţii înainte să veniţi la biserică. Cine merge la biserică nepregătit nu cred că poate fi vorba să priceapă ceva din slujbă, pentru el nu va fi valabil cuvântul: „Gata este inima mea, Dumnezeule!11 (Ps. 107, 1); inima lui nu este gata şi Dumnezeu n-o să-i dea nicio atenţie.

Prima paremie este din Iisus Navi (5, 13-15): „S-a întâmplat pe când Iisus era în Ierihon.“ Moise i-a eliberat pe evrei de egipteni. Dar a fost nevoie de atâţia ani ca să ajungă în pământul făgăduinţei, timp în care toţi cei care porniseră din Egipt au murit în pustie. Printre aceştia a fost şi prorocul Moise, un om unic, foarte postitor, cu multă rugăciune, prieten ales al lui Dumnezeu şi văzător de Dumnezeu. Prin post şi înfrânare, Moise L-a văzut pe Dumnezeu şi a condus miile de oameni tari la cerbice, care, pe cât se împărtăşeau de Dumnezeire, pe atât se oşteau împotriva lui Dumnezeu.

După moartea lui Moise, petrecută în afara pământului făgăduinţei, conducerea iudeilor a fost preluată de Ii' sus Navi. El a fost nevoit să împlinească o faptă măreaţă: să cucerească cetatea întărită a Ierihonului, trecând mal întâi râul Iordanului. Textul paremiei ni-L arată pe Iisus în preajma Ierihonului, ceea ce arată că reuşise deja să treacă Iordanul, fără ca duşmanii să-l sesizeze, (du toate că aceştia şi-au dat seama de cum stau lucrurile, totuşi, pentru că socoteau Iordanul de netrecut - în acea perioadă apele lui erau foarte crescute -, nu au lăsat o oaste ca să-i supravegheze malurile, şi aşa Iisus a reuşit să-l treacă. Această faptă a lui Iisus, realizată, desigur, din porunca lui Dumnezeu, a fost o mare reuşită şi a rămas în istorie.

După trecerea râului, Iisus le-a poruncit iudeilor să ia douăsprezece pietre din râu şi să le aducă în locul unde urma să-şi aşeze tabăra, ca să le pună acolo spre amintirea veşnică a minunii. Totodată, s-a îngrijit să rânduiască şi douăsprezece pietre în Iordan, ca să rămână înfipte înaintea ochilor nevăzutului Dumnezeu, Care le vede pe toate, înaintea îngerilor şi a tuturor oamenilor (Iis. Nave 4, 5).

Paremia continuă: „Şi ridicându-şi Iisus ochii, a văzut un om stând înaintea lui“ (5, 13). Aici este vorba fie despre arătarea unui sfânt, fie despre o teofanie. Potrivit cu tâlcuirea Bisericii, sub înfăţişarea omului care s-a arătat se ascundea arhanghelul Mihail. îngerii se înfăţişau ca tineri foarte frumoşi, ca să arate slujirea şi comuniunea lor cu oamenii. Dumnezeu i-a făcut pentru noi, însă îi foloseşte şi pentru propria Sa slavă.

„A văzut un om stând înaintea lui, şi acela avea în mână o sabie scoasă“ (5, 13). Cuvântul „stând" înseamnă „drept, în picioare". Este cu neputinţă ca îngerul să şadă sau să întârzie. Ingerul este iute, foarte rapid, întotdeauna gata. Din această însuşire a îngerilor provine şi numele „Grigorie". Mihail - dacă într-adevăr era Mihail - avea sabia gata pregătită ca să poată acţiona neîntârziat, lucru care arată legătura îngerului cu omul, faptul că lucrarea lui este pe de-a-ntregul gata de acţiune, simultaneitatea dintre prezenţa şi lucrarea sa. 
Oriunde se înfăţişează îngerul, el se înfăţişează acţionând. Niciodată nu este fără lucrare, pentru că este o lumină provenită de la Dumnezeu, în mod evident mai joasă, mai îngroşată decât a Dumnezeirii, dar, fiind lumină, lucrarea lui este neîntreruptă. Gerunziul „stând“ arată şi acţiunea de urmărire cu privirea.

Cine stă drept priveşte la ceva. Prin urmare, înţelesul stării în picioare cuprinde şi sensul vederii, al relaţiei, al comuniunii cu Dumnezeu, iar în cazul de faţă, şi cu omul.

„Şi apropiindu-se Iisus, i-a spus: «De-al nostru eşti, sau dintre duşmani?» (5, 13). îngerul s-a arătat ca om, şi de aceea Iisus l-a socotit un soldat şi l-a întrebat: „Eşti duşman - pentru că tot locul era plin de duşmani - sau eşti de-al nostru?"

„Iar acesta i-a spus: «Eu sunt arhistrategul puterii Domnului şi am venit acum» (3, 14). Cel care s-a arătat răspunde cu fraze scurte, vrednice de Dumnezeu, fără vorbe multe.
 Substantivul „arhistrateg" ne poate conduce la concepţia că e vorba de o arătare a lui Hristos, pentru că şi Hristos este considerat un războinic, şi încă foarte crâncen, aşa cum este înfăţişat şi omul de aici. Aşadar, se poate să fi fost şi Fiul lui Dumnezeu, dar noi primim tâlcuirea potrivit căreia era arhanghelul Mihail.

"Arhistrategul puterii Domnului" Dacă este vorba despre Hristos, atunci cuvintele „puterea Domnului" arată că Hristos este dreapta Tatălui, puterea Lui, Cel prin care Tatăl le lucrează pe toate. 
Dacă însă este vorba de arhanghelul Mihail, expresia arată că Mihail este descoperitorul puterii lui Dumnezeu.
 "Am venit acum" înseamnă „stau drept şi sunt gata cu sabia scoasă". Acum Iisus Navi şi-a dat seama că este vorba despre o arătare şi „a căzut cu faţa la pământ si i-a spus: «Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?»" (5, 14). Din această faptă se vede că Iisus Navi a socotit persoana care s-a arătat drept Dumnezeu însuşi, şi de aceea îi dă numirea exclusivă de „Stăpân".

Iudeii erau obişnuiţi cu arătările de îngeri, dar în fiecare persoană mai presus de fire îl vedeau mai ales pe Dumnezeu. Chiar şi când era un înger, ei vedeau persoana lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl întâlnim şi la Avraam, şi la toţi patriarhii, şi la strămoşii Vechiului Testament. Nu se îndeletniceau cu întrebări scolastice: „O fi înger? O fi Dumnezeu?, ci în toţi Il vedeau pe Dumnezeu. De aceea Iisus i-a zis: „Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?“

Răspunsul arhistrategului la prima întrebare a lui Iisus a fost scurt şi desăvârşit. „Tocmai am venit de sus - a zis - ca să-ţi pregătesc calea, să-ţi dăruiesc biruinţa. Ştiu că problema ta este cum să pătrunzi în Ierihon, şi pentru aceasta am fost trimis din cer.“ Răspunsul îngerului vine printr-o scurtă propoziţie, iar răspunsul lui Iisus este vrednic de Dumnezeu: „Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?" Inchinându-se persoanei dumnezeieşti şi numindu-se pe sine „slugă", Iisus întreabă: „Ce trebuie să fac? Ce poruncă îmi aduci din cer? Cum trebuie să mă port în aceste clipe?" Atunci, arhistrategul i-a răspuns: „Dezleagă-ţi încălţămintea din picioarele tale, pentru că locul pe care stai este sfânt! Şi a făcut Iisus aşa" (5, 15).

Toate întâmplările din viaţa lui Iisus Navi au o anume asemănare cu întâmplările din viaţa lui Moise, ceea ce dovedeşte că Iisus Navi a umblat pe urmele aceluia şi i-a continuat lucrarea, în realitate lucrarea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a chemat, din rug, pe Moise, ca să elibereze poporul din robia egiptenilor, i-a spus: „Scoate-ţi sandalele, pentru că locul pe care stai este sfânt!" (cf leş. 3, 2-6). Acelaşi lucru îl repetă şi în acest moment, cu deosebirea că acum nu mai există elementul văzut al rugului, ci prezenţa îngerului. Această prezenţă arată că locul este sfânt, fiindcă aici nu calcă picioarele îngerului, ci ale Celui-singur-sfânt. Prin urmare, tot locul este un templu.

De ce spune îngerul asta? lisus avea o minte de general şi îi avea în vedere pe duşmanii înfricoşători care îi înconjurau. Pentru ca Dumnezeu să-l desprindă de acest gând, i-a zis: „Nu te uita împrejur, nu te uita la cele văzute, nu te uita la cele ce se petrec, priveşte în adâncime: duşmani nu există! Locul nu este al duşmanilor, ci este sfânt. «Locul pe care stai este sfânt.»“ Iar el şi-a scos de îndată încălţările, dovedind astfel că a văzut locul acela ca fiind purtător de Dumnezeu.

In sfârşit, problema care îl preocupa pe Iisus nu era îngerul, ci faptul că Dumnezeu este acolo unde e îngerul; cu atât mai mult dacă credea că cel ce s-a arătat este însuşi Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu. Arătarea îngerului caracterizează începutul călătoriei lui lisus, penrru că lisus avea să ducă cea mai crâncenă luptă pentru ca israelitenii să inrre în locul pentru care au fost rânduiţi mai dinainte.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul
Fragment din Cuvantari mistagogice la sarbatori, Editura Sfantul Nectarie