Importanța și puterea Rugăciunii lui Iisus – O noapte în pustia Sfântulu...

"Inainte de a descoperi rugaciunea lui lisus - marturiseste autoarea jurnalului-, relatia cu Dumnezeu era prin Biserica, dar fara entuziasm. Aveam o credinta slaba, fara o cunoastere adanca, adevarata, a darurilor lui Dumnezeu pentru oameni, fara a cunoaste ca Dumnezeu este viu lucrator in noi. li credeam departe, in cer..."

1. Dupa invatatura parintelui V., pentru deprinderea rugaciunii lui lisus este absolut necesar ca, la inceput, sa se spuna rugaciunea cu glas tare, sau se poate rosti direct in minte?

- Parintele V. considera ca rostirea graita este foarte necesara pentru deprinderea rugaciunii lui lisus. Rugaciunea trebuie facuta cu glas tare, cat mai des si fara intrerupere, iar mintea sa fie atenta la cuvintele spuse, ca sa se invete cu acestea. Trebuie facute multe rugaciuni, dar nu mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ne aude si ne vede. In anumite imprejurari, pentru a nu fi auziti de cei din jurul nostru, rugaciunea se poate spune fie soptit, fie cu mintea, ajutandu-ne de miscarea limbii.
Graba si nerabdarea nu sunt bune in lucrarea duhovniceasca. Toate trebuie facute la timpul lor, dupa randuiala lasata de Sfintii Parinti. E bine, deci, sa se inceapa lucrarea rugaciunii lui lisus spunand-o cu gura, chiar daca se cunosc si cazuri in care aceasta sa facut altfel.

2. Care erau cuvintele rugaciunii cand ati inceput aceasta lucrare?

- Eu am inceput sa spun rugaciunea, ca si pelerinul rus, cu cuvintele: „Doamne lisuse Hiistoase, miluieste-ma!" Pe atunci nu eram povatuita de parintele V., dar si dansul recomanda 'incepatorilor forma mai scurta a rugaciunii, pentru ca apoi, inaintand in lucrare, sa se adauge pe rand si celelalte cuvinte, pana la forma intreaga: „Doamne lisuse Hiistoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!"

3. Cum si dupa cat timp sa produs la dvs. trecerea de la rugaciunea graita la cea a mintii?

- Dupa doua-trei luni de rostire multa si deasa cu voce tare, rugaciunea a trecut in minte de la sine mai bine spus, din lucrarea lui Dumnezeu. Dupa un timp, m-am trezit dimineata cu rugaciunea care se spunea singura in minte. De atunci, aproape in fiecare zi ma trezesc rugandu-ma.


4. Cand faceati rugaciunea cu mintea, va ajutati cateodata si de rostirea cu gura?

- In timp ce ma rugam cu mintea, la inceput, din cand in cand, o mai rosteam si cu gura, ca sa ajut mintea sa tina rugaciunea.

5. Ce cugetati atunci cand spuneati rugaciunea cu mintea?

- Cugetam cu mintea ca in ea este Dumnezeu viu si lucrator si eram atenta la cuvintele rugaciunii.

6. Cand spuneati rugaciunea doar cu mintea, priveati spre locul inimii?

- Mai intai am spus rugaciunea simplu, in minte. Apoi, la sfatul parintelui V., am inceput sa si privesc spre locul inimii.

7. Pentru a inainta in lucrarea rugaciunii, este suficient sa ne rugam cu mintea numai in timpul altor indeletniciri zilnice?

- Ar fi foarte bine daca am putea rezerva un timp anume in care sa stam intr-un loc linistit si sa facem rugaciuni pe matanii, pe degete sau cu ceasul, socotind cam 1.000 de rugaciuni pe ora (forma scurta}. In acele zile insa in care suntem prea ocupati, sa ne straduim sa spunem rugaciunea neincetat, cu gura, cu mintea sau cu mintea in inima, fiecare dupa puterea sa, oriunde am fi si orice am lucra.

8. Cum pot fi depasite dificultatile care apar in rostirea cu mintea a rugaciunii?

- Uitarea de rugaciune si gandurile amestecate sunt cei mai puternici dusmani ai rugaciunii. Cand ni se intampla acestea, trebuie sa ne caim, sa cerem iertare Domnului lisus Hristos si apoi sa continuam rugaciunea. Uitarea de rugaciune poate fi biruita prin aducerea aminte de Dumnezeu, folosind pentru aceasta si mijloace materiale - mataniile sau alte obiecte, diferite semne, fiecare gasindu-si metoda cea mai potrivita. Eu aveam un pulover cu un nasture mare de metal pe piept. Faceam treaba si ma rugam, iar cand uitam de rugaciune, auzeam deodata cum mi se atingea cruciulita de la gat de nasturele de metal. Tresaream atunci si incepeam iar rugaciunea, multumind lui Dumnezeu ca mi-a facut semn. De gandurile amestecate putem scapa tinand mintea atenta numai la cuvintele rugaciunii. Cum apar alte ganduri si mintea aluneca spre ele si se risipeste, imediat s-o intoarcem la cuvintele rugaciunii.

9. Unii dintre Sfintii Parinti ii indeamna pe nevoitori sa se straduiasca, prin anumite metode „mestesugite", sa coboare mintea in locul inimii, altii spun ca este mai bine ca lucratorul sa nu incerce coborarea mintii prin aceste metode si sa astepte darul de la Dumnezeu. Care erau sfaturile parintelui V. in aceasta privinta?

- Coborarea mintii in inima este inceputul invierii launtrice a omului. Mintea coboara in inima numai din darul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfant. In zadar ar incerca cineva sa se forteze prin diferite metode psiho-fizice sa coboare mintea in locul inimii. E bine ca fiecare sa astepte darul lui Dumnezeu. Parintele V. spunea: „Tu roaga-te linistit, cu atentie, si Dumnezeu va da harul Sau, dupa dragostea si osteneala ta".

10. De unde stim ca mintea a coborat in inima? Avem si ceva semne „fizice" care insotesc starile sufletesti deosebite pe care le-ati descris in jurnal?

- Cand mintea coboara in inima prin lucrarea Duhului Sfant, atunci simti ceva sublim, dumnezeiesc, de nedescris, o iubire sfanta pentru Dumnezeu. Aceasta inmoaie inima si lacrimi de bucurie curg din ochi, fara efort, simtind ca te-ai intalnit in inima cu Dumnezeu, cu intreaga Sfanta Treime. Simti ca traiesti in cer, uiti de trup si de tot ceea ce este lumesc. Ai vrea ca fericirea aceasta sa nu te paraseasca niciodata. Aceste simtiri duhovnicesti dau in inima o caldura buna, linistita, blanda, ca si cum ai sta la soare. Ea dogoreste neincetat sufletul din inima omului, ii bucura, amintindu-i de iubirea lui Dumnezeu.

11. Pot aparea si perioade de rostire mecanica, de stramtorare si impietrire a inimii atunci cand rugaciunea este facuta cu mintea in inima?

- Dragostea, bucuria, pacea si dorul de Domnul lisus Hristos ar trebui sa ne insoteasca tot timpul, mai ales cand ne rugam. Altfel, Duhul Sfant se retrage de la cel care indrazneste sa se apropie de El cu vreun duh de ura sau de credinta slaba, sau cu gandul de a forta venirea Sa. Apar cateodata si perioade de rostire mecanica si de impietiire a inimii, din cauza intristarii Duhului Sfant prin vreun gand sau cuvant pacatos sau prin fapte impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aceste perioade pot veni si pentru incercare, pentru smeri rea lucratorului, sau din slabirea datorata unei boli si din alte cauze.

12. Spuneti-ne, va rugam, cate ceva despre simtirea caldurii inimii.

- Caldura inimii are mai multe nuante si fiecare o simte altfel, dar in chip asemanator unui mic foc in inima. Ea se simte fie 'ca un beculet aprins", fie precum caldura soarelui, fie ca o durere; depinde de starea in care ne aflam. Trebuie sa fim in pace, din care vine bucuria prezentei Domnului, si atunci vine in inima o caldura buna. Caldura care aduce durere sau apasare in inima provine de cele mai multe ori din prea multa incordare fizica in lucrarea rugaciunii sau, spun Parintii, din cauza nevredniciei.

13. La inceput ati rostit rugaciunea cu mintea in inima fara a fi atenta la ritmul respiratiei?

- Da, o rosteam simplu, fara respiratie.

14. Cum ati facut trecerea la ritmarea rugaciunii dupa respiratie?

- Parintele V. ne recomanda niste exercitii de respiratie pe care le faceam de patru ori pe zi, pentru a putea rosti apoi cat mai mult rugaciunea pe respiratie. Inspiram usor, tragand aer in piept, in patru timpi, spunand "Doamne lisuse Hristoase", tineam aerul in piept inca patru timpi, spunand „Fiul lui Dumnezeu", apoi expiram in patru timpi, spunand "miluieste-ma" sau "miluieste-ma pe mine pacatoasa". Insa rugaciunile pe care le numaram nu Ie faceam in acest fel, cu o respiratie atat de prelungita.

15. Ati simtit foloase din rostirea rugaciunii in ritmul respiratiei?

- Da, am prins putere si vindecare in trup si parca mi s-a luminat mintea.

16. Ce recomanda parintele V. acelora care nu puteau rosti toate cuvintele rugaciunii pe respiratie?

- Celor care nu puteau rosti rugaciunea in intregime Ie recomanda sa o spuna intr-o forma mai scurta. Cateodata, mai ales in timpul unei boli, nu putem prelungi atat de mult respiratia.

17. Coborarea mintii in inima poate fi ingreunata sau chiar oprita pentru un timp de catre Dumnezeu pentru anumite simtiri, ganduri, cuvinte sau fapte ale rugatorului?

- Orice pacat, lucrarea oricarei patimi, oricat de usoare ni s-ar parea, despart pe om de Dumnezeu, intristeaza pe Duhul Sfant, care se retrage, si arunci inima se raceste; ne simtim goi pe dinauntru, parasiti. Trebuie sa ne ferim de orice ganduri, simtiri, cuvinte si fapte care ne apasa constiinta. Orice lucrator al rugaciunii va simti din experienta proprie cum, pentru un anumit pacat, fie el cat de subtire, pierde pacea si bucuria si i se risipeste caldura inimii.

Cele mai importante cauze care duc la racirea inimii, la pierderea rugaciunii cu mintea in inima sunt: gandurile, cuvintele si faptele de mandrie si slava desarta si fiicele acestora, dintre care parerea, inchipuirea, multumirea si increderea de sine, nadejdea in ostenelile proprii sunt cele mai rele; pacatele impotriva iubirii aproapelui, cum sunt gandurile de judecata, de osandire, de ura, de manie, tinerea de minte a raului; apoi. orice cuvant rau despre faptele sau viata aproapelui, chiar daca este adevarat, faptele de nemilostivire, de manie si altele; nepaza simturilor, mai ales a vazului, a auzului si a limbii. Aici trebuie spus ca rugatorul trebuie sa evite cu orice pret vorbirile lungi, chiar si cele pe teme duhovnicesti, flecareala, vorbirea desarta, glumele si rasul fara rost; gandurile, simtirile si faptele trupesti; iubirea si grija de cele lumesti; somnul fara masura, trandavia. Imbuibarea si toate celelalte pacate si lucrari ale patimilor.

Mai sunt si cauze care vin din lucrarea fara cunostinta a rugaciunii, cum ar fi: ravna necumpatata, nerabdarea, folosirea gresita sau fara masura a mijloacelor din afara, a metodelor "mestesugite" pentru deprinderea rugaciunii. Inchipuirea de sine si inselarea din cauza caldurii fizice din inima.
Boala poate fi si ea, cateodata, o piedica in lucrarea rugaciunii.

18. Cam cate rugaciuni faceati pe zi in perioada in care va rugati cu mintea, sau cu mintea in inima?

- La inceput numaram pe matanii 1.000 de rugaciuni. Am marit apoi numarul la 2.000 si, dupa un timp, la 5.000 de rugaciuni, iar restul zilei spuneam rugaciunea fara sa numar, si cred ca ajungeam cam la 10.000 de rugaciuni in total. Parintele V. spunea ca "oricine face rugaciunea lui lisus, reusind sa numere 5.000 de rugaciuni, acela face o Sfanta Liturghie in inima sa, unde iau parte Maica Domnului si tot soborul ingerilor si al sfintilor".

19. Cum ati dobandit dvs. rugaciunea inimii?

- Dupa opt luni de rugaciune neincetata, m-am trezit intr-o dimineata in bataile inimii si am inceput sa rostesc rugaciunea in ritmul batailor ei. Simteam atunci in inima lucrarea Duhului Sfant, ca o mangaiere dulce si catifelata ca aripioarele unui fluturas care batea in sufletul meu, anuntandu-ma: "Sunt aici. Eu sunt Ce! ce lucreaza, tu roaga-te". Un timp mi-am tinut respiratia, ca sa simt dulceata si bunatatea Duhului Sfant. Am primit in suflet o pace sfanta, dumnezeiasca. Slava indelung rabdarii si bunatatii Tale. Doamne!

20. De ce numesc Sfintii Parinti aceasta rugaciune a inimii si "de sine miscatoare?'' Ce lucrare are mintea unui rugator al inimii?

- Rugaciunea inimii e numita si "de sine miscatoare" de Sfintii Parinti pentru ca ei spun ca Duhul Sfant se salasluieste in sufletul omului, in inima, si o misca pe aceasta, facandu-se simtit cu dulceata si cu o caldura buna. Aceasta dulceata urca spre gat si aduce o fericire cereasca, cum nu a fost simtita vreodata in viata. Mintea trebuie sa taca. sa fie atenta si sa asculte rugaciunea si ritmul inimii. Cand bataile inimii nu se mai simt, atunci nevoitorul trebuie sa inceapa sa spuna rugaciunea cu mintea, pana cand Duhul Sfant va misca inima din nou. Deci mintea "intretine" si pazeste rugaciunea inimii.

21. Ati pierdut vreodata rugaciunea inimii?

- Mi s-a intamplat sa pierd rugaciunea inimii din cauza slabirii atentiei si, poate, a dragostei fierbinti de Dumnezeu.

22. Este neincetata rugaciunea inimii?

- Rugaciunea inimii nu e neincetata pentru toti, cel putin la inceput, cand se primeste acest dar. Totul este dupa voia lui Dumnezeu, dar nevoitorul trebuie sa se pazeasca si sa lucreze rugaciunea. La cei din lume, rugaciunea inimii e de cele mai multe ori cu intreruperi, pentru ca slabeste atentia mintii. Rugaciunea neincetata a inimii au avut-o sfintii si o au poate acum unii monahi. Numai rugaciunea inimii poate fi rugaciune neincetata, pentru ca inima miscata de Duhul Sfant se poate ruga si in timp ce lucram altceva sau chiar cand dormim.

23. Este rugaciunea inimii o rugaciune curata? Apar si acum lupte cu gandurile?

- Rugaciunea curata e rugaciunea desavarsita si este mare dar de la Dumnezeu. Ea se da din cand in cand lucratorului rugaciunii neincetate. In vremea rugaciunii nu apar nici macar ganduri nevinovate, care sa tulbure starea neclintita a mintii in fata lui Dumnezeu. In mod obisnuit insa, in timpul rugaciunii inimii mai apar si ganduri nevinovate sau, foarte rar, si ganduri pacatoase, cu care trebuie dusa lupta inca de la prima aparitie.

24. Ce este rugaciunea contemplativa?

- A-L contempla pe Dumnezeu in rugaciune inseamna a-L cunoaste, a-L simti, a-L vedea viu cu ochii mintii in inima. Omul nu se poate ridica la aceasta stare si nici la rugaciunea curata prin eforturi proprii. Totul este din lucrarea si darul lui Dumnezeu.

25. Care sunt piedicile cele mai frecvente pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii?

- Piedicile pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii sunt: uitarea, necunostinta, gresalele cu mustrari de constiinta, care nu te lasa sa te apropii de rugaciune, si slaba lucrare dupa voia lui Dumnezeu. Sunt foarte multe piedici care vin de la noi, prin pacate si patimi, din lipsa dragostei, de Ia diavoli, din lume, prin lucruri si altele.

26. Care sunt mijloacele de a inainta mai rapid in aceasta lucrare? Ce virtuti trebuie lucrate in special?

- Mijloacele de inaintare rapida in rugaciune sunt: purificarea prin pocainta, spovedanie si implinirea canonului, lucrarea dupa voia Domnului, implinirea poruncilor dumnezeiesti. Dintre virtuti, trebuie lucrate mai ales iubirea de Dumnezeu si de aproapele, precum si celelalte virtuti teologice - credinta si nadejdea, smerenia, intelepciunea sau chibzuinta, curajul sau barbatia, cumpatarea, dreptatea si celelalte.

27. Ce fel de paza a mintii, a simturilor si a limbii trebuie sa lucreze in permanenta nevoitorul rugaciunii?

- Nevoitorul rugaciunii trebuie sa se fereasca cu toata puterea de orice gand, simtire, cuvant sau fapta pacatoasa, care ar fi impotriva poruncilor evanghelice, dar si de tot ceea ce este desertaciune, fara folos, adica fapte, cuvinte si ganduri desarte.

28. Cum trebuie dus razboiul cu gandurile?

- Lupta cu pacatul si cu patimile trebuie dusa prin trezvie, deoarece asceza exterioara nu poate opri decat pacatul cu fapta. Parintele V. spunea ca ”trezvia sau paza mintii este o treapta mai inalta, ce se opune pacatului din cugetare, curatind omul launtric. Regulile razboiului interior pe care II poarta trezvia sunt: respingerea gandurilor si a inchipuirilor de la prima lor aparitie, curatirea mintii de ele impotrivirea fata de acestea chemarea fara incetare a numelui Domnului Iisus Hristos, cu dragoste si bucurie".

29. Pentru ca ati amintit de parintele V., in afara de sfintia sa, cu ce parinti duhovnici mai cunoscuti noua ati mai discutat despre starile si lucrarea dumneavoastra?

- Aveam incredere deplina in indrumarea pe care o primeam de la parintele V., dar deoarece dansul era diacon, trebuia sa vorbesc, macar in parte, atunci cand ma spovedeam, si cu alti parinti. Am vorbit despre rugaciune mai mult cu parintii Arsenie Boca si Constantin Galeriu. Acestia au citit chiar o parte din jurnalul meu duhovnicesc. Am mai avut discutii mai scurte despre rugaciune si cu parintele Sofian Boghiu.

30. Va rugam ca in incheiere sa adresati un cuvant cititorilor.

- Rugaciunea lui Iisus este numita de Sfintii Parinti "arta duhovniceasca" si „mestesugul mestesugurilor'. Ea poate fi lucrata drept, fara inselare, numai in sanul Bisericii, cu spovedanie, cu binecuvantarea si indrumarea unui parinte duhovnicesc. Roadele rugaciunii sunt daruri de la Dumnezeu si vin pe masura dragostei pe care o avem pentru El si a ravnei in lucrarea rugaciunii.

Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul invatator al rugaciunii, sa le daruiasca tuturor duh de rugaciune si mantuirea sufletelor. AMIN!


Extras din "JURNAL DUHOVNICESC - Din insemnarile unui lucrator mirean al rugaciunii lui Iisus”, Ed. Bizantina

sursa https://www.crestinortodox.ro/

Sfântul Ioan Botezătorul – pustnic, proroc și mucenic

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea  la templu. 

Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut pana la punerea numelui fiului sau.
Se ştie că s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă de aspre nevoinţe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.

Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.


Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.

Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU

sursa https://doxologia.ro

Cine mă desparte de Hristos ? expunere Monahia Siluana Vlad

  

Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură.

 Iadul ştie că taina biruinţei omului cel duhovnicesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul, cu Golgota; de aceea umblă să rupă această legătură. Dar toate încercările lui sunt zadarnice.

Omul cel duhovnicesc rămâne în Domnul, strigând triumfător: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?... încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile... nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus” (Rom 8, 35-39).

Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul, o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul - şi, până trăieşte această viaţă, el strigă triumfător: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?  Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2).

Preot Iosif Trifa ,, Oglinda inimii omului,,

 

Vremurile pe care le parcurgem sunt periculoase cu fiecare ora. Dezastrele ne vorbesc de acest lucru. Natura se razbuna pe inumanitatea omului. Pier milioane de vietuitoare. Omul a devenit mai salbatic decat fiarele. Goana dupa pofit si putere duc , cu siguranta, nu numai la pieirea a tot ce e viu pe aceasta planeta, dar si la pieirea sufleteasca. 

Mandria, invidia, neiertarea aproapelui, zgarcenia, lacomia, dorinta de innavutire, avorturile, desfranarile si multe alte pacate si patimi tin in moarte sufletul. Degeaba omul se roaga, daca in inima lui nutreste rautate si invidie.

Doar pocainta adevarata poate aduce frungerea de inima si rugaciunea curata, ce atrag Harul Domnului. Dar daca nu avem mila ( dragoste ) fata de aproapele, putem noi oare sa avem nadejde in mantuire ? V-ati pus vre-o data aceasta intrebare ?Daca nu ne e mila de omul flamand de la usa bisericii, care a fost oare rostul ca ai mers la Sfanta Liturghie ? Daca nu ne  pasa de cel  suferind, care e rostuul rugacunii?   

Crestem copiii fara de credinta si educatie morala. Tineretul nu mai are nici un reper moral. Rar mai gasesc un adolescent in biserica. Oare a cui este vina ? Dar v-ati pus voi vre-o data intrebarea, tu, ca parinte, daca copilul tau nu a cunoscut credinta, oare tu, te vei mantui ?

Repere duhovnicesti ,, Muntele Athos, muntele sfintilor,,   

Lacrimile sunt de 8 feluri, 4 rele si 4 bune!

Darul lacrimilor sunt semnul unei pocăinţe profunde

Cu sau fără lacrimi, pocăinţa este una din trăsăturile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe. 

Prin fericirea a doua Mântuitorul le-a promis celor care plâng pentru păcatele lor şi pentru ale semenilor că vor avea parte de mângâierea harică.

 Nu este uşor să plângi pentru propriile păcate, dar mai ales pentru ale aproapelui, însă şi răsplata este pe măsura disponibilităţii creştinului de a se smeri şi de a fi sensibil la chemările Duhului Sfânt de a se înduhovnici. Un semn al prezenţei harului şi al lucrării Sfântului Duh în sufletul creştinului este darul lacrimilor duhovniceşti. Pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt rezultatul conştientizat al unui trecut păcătos şi semnul unui viitor caracterizat prin nădejdea iertării, a mângâierii şi a dobândirii fericirii veşnice. Lacrimile pocăinţei sunt la început amare, de tristeţe, de regret pentru păcatele săvârşite, iar pe măsura dobândirii iertării ele se îndulcesc şi devin lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească.

Sf. Ioan Scărarul avertizează că „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici n-am teologhisit, nici că am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui 

Dumnezeu că n-am plâns“, adică va fi analizată intensitatea pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Lacrimile care izvorăsc din dragostea de Dumnezeu, atâta putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - încât, izvorul lacrimilor de după Botez este mai mare decât însuşi Botezul. El zice : „Ştiu şi al cincilea botez, care se naşte din lacrimi, din pocăinţa cu lacrimi, şi atâta putere are botezul acela, încât este mai mare decât cel dintâi. Pentru că Botezul cel dintâi ne sterge păcatele, dar nu ne dă putere de a nu mai păcătui“. După Botez creştinul este lăsat să aleagă între virtute şi păcat. 

Lucrând virtutea voinţa se întăreşte în a face binele şi a respinge ispitele şi tentaţiile păcatului. 

Prin pocăinţă şi prin plângerea păcatelor se dobândeşte mângâierea harică promisă de Mântuitorul.

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă.

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plânge de ciudă, iar altul plânge pentru că l-a întristat cineva. Un altul plânge pentru că i-a pierdut pe cei mai dragi şi mai iubiţi ai lui. Aşadar, felurite sunt lacrimile...

Există lacrimi de pocăinţă, care vin din mustrarea de conştiinţă pentru păcatele făcute, şi când omul îşi vine în fire, începe să plângă. Atunci lucrează harul lui Dumnezeu: sufletul îşi vine în fire pentru a se putea spăla... prin lacrimi. Da, da! Şi când vin lacrimile acestea, sunt lacrimi de pocăinţă, sunt daruri ale harului de la Domnul, pe care el le dă sufletului. 

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă. 

Numai un asemenea suflet poate fi neîncetat, neîntrerupt, în smerenie, care este lipsită de grija lumii acesteia.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața

 Era un tanar care, dorind viata calugareasca, a mers la Muntele Nitriei si acolo s-a facut calugar. Si era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care il auzea in toate zilele plangandu-si cu mare tanguire si lacrimi pacatele sale, iar inima lui era impietrita si nu-i venea umilinta, nici lacrimi ca sa poata plange. Deci se intristra pe sine, zicand: Nu vrei, ticaloase, sa plangi si sa versi lacrimi pentru pacatele tale acum, pana ai vreme, si esti fara de simtire si nebagator de seama ! Sa stii ca daca nu vrei sa plangi, eu te voi face si te voi invata sa plangi!

Si avea el o funie tare, impletita; si luand acea funie, se dezbraca de haine si se batea cu funia peste spatele gol, pana cand i se ranea foarte trupul lui si nu mai putea suferi, si atunci incepea sa planga. Iar acel frate, care era aproape de dansul cu chilia, luand seama ce face si vazandu-l de multe ori facand asa, batandu-se si insusi muncindu-se, se minuna foarte. Si a inceput a se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate daca este placut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el insusi si se munceste asa. Si i-a aratat lui Dumnezeu. Intr-o noapte, in vis, l-a vazut fiind in ceata mucenicilor, purtand cununa muceniceasca pe cap si il arata lui cineva cu degetul, zicand: Vezi, iata mucenicul cel bun, care rabda pentru Hristos! Acesta, impreuna cu mucenicii fiind primit, s-a incununat.

Asa si tu, fiule, sileste-te pentru Hristos sa patimesti si sa rabzi toate scarbele ce ti se vor intampla, si asa nu numai umilinta si lacrimile pe care le doresti ti le va da Dumnezeu, ci si cu cununa muceniceasca te va incununa.

Prelucrare dupa Patericul egiptean

Despre pedepsele lui Dumnezeu, de Sfantul Ignatie Briancianinov

  Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. 

 Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. 

Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. 

Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor.

 Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. 

Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul.

După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. 

Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi1 spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. 

Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. 

Cel târât şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târât şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simţire. „Moartea cea veşnică”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. 

Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. 

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre pedepsele lui Dumnezeu

  Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai buna.
Morţile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.

Am putea să nu avem nici o suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?
Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întineaza sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.
Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. 

Fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru.
Se ia bogaţia celor care au întrebuinţat-o rau, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos să le fie madularele legate decât să le aiba slobode, spre a ne îndeparta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi.

Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi când răutatea lor a depăşit orice măsură. 

După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora Se îngrijeşte de mântuirea tuturor. 

Sfântul Vasile cel Mare - Omilia a IX-a

Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Cuvânt de învăţătură în Sfânta Zi a Învierii lui Hristos,,

Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Cuvânt de învăţătură în Sfânta Zi a Învierii lui Hristos,,

La sărbătoarea Învierii Domnului Hristos, după săvârșirea Utreniei, este citit Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. În continuare, redăm textul citit în fiecare lăcaș de cult.

De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. 

De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. 

De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. 

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. 

De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.

De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. 

De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

 De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi.

Și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie. 

Și aceluia plătește, și acestuia dăruiește.

Și faptele le primește. 

Și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru.

Și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata

Bogații și săracii împreună bucurați-vă. 

Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. 

Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.

Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței.

Împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. 

Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. 

Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.

 Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. 

S-a amărât, că a fost batjocorit. S-a amărât, că a fost omorât. S-a amărât, că s-a surpat. S-a amărât, că a fost legat.A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. 

A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?.

Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. 

Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. 

Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. 

Înviat-a Hristos și viața stăpânește. 

Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin

Cugetari duhovnicesti ale Sfantului Ioan Gura de Aur

,,Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi.

 

Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor. Iată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu! Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica!

Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

“Bucuraţi-vă, dar, şi vă veseliţi”, fiţi curajoşi, fiţi tari!

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
   

Căutaţi să aveţi necontenit în minte cuvintele acelea apostolice: “Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă” (Rom. 8, 18)

Întinde mreaja dragostei nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora!

Fugiţi dar, femei, de adunări străine! nu daţi bărbaţilor voştri sfaturi rele! (…) Dar, vă rog, să strălucească viaţa voastră înaintea oamenilor. Să nu stricăm starea noastră, ci să slăvim, să mulţumim.

 Sf. Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii,

Postul duhovnicesc

Postul- medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui”  si a curatiei sufletului.

Postul este urcus catre inima lui Dumnezeu..

El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, petrecerile, intalnirile si orice extra activitate ce ne tine mintea ocupata cu desartaciunile lumesti )

Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune, a milosteniei, a participarii mai dese la slujbele bisericii, a faptelor bune, a iertarii celor ce ne-au gresit.

Sa renuntam la jocuri pe calculator, filme si muzica ne-crestina, care imbolnavesc si impatimesc sufletul, iar in timpul acesta pe care il pierdeam spre osanda noastra sa citim Psaltirea si Sfanta Scriptura.

Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).

Potrivit observatiilor efectuate de medicii or­todocsi, posturile pregatesc in mod excelent organismul pentru schimbarea caracterului die­tei in functie de anotimp.

Postul presupune un regim alimentar apar­te.
In manastirile ortodoxe e stabilit un moment anume pentru masa, moment a carui incalcare nu e ingaduita fara o pricina bine intemeiata. In caz contrar, avem de-a face cu pacatul mancatu­lui intr-ascuns. 

Adevaratul postitor nu va manca niciodata fara sa-i fie foame si nu va bea nicioda­ta apa fara sa-i fie sete. Mancand, el isi satisface o necesitate fiziologica, nu o pofta.

Trebuie man­cat in asa fel incat sa nu ne fie greu sa ne rugam dupa masa.Aceasta regula e valabila si in orice zi a vietii crestinului. Respectarea tuturor acestor conditii da marturie despre faptul ca am gasit masura corecta a infranarii.

Postul are o insemnatate medicala netreca­toare.

De pilda, in ateroscleroza este pur si sim­plu obligatoriu regimul alimentar care exclude mancarurile grase din diverse sortimente de car­ne, torturile, o serie intreaga de produse de patiserie etc. Cu alte cuvinte, in ateroscleroza postul este indicat ca regim terapeutic. La fel si in aler­gie: prescriptiile alimentare de post se apropie de dieta hipoalergena.

Postul tinut corect vinde­ca in mod eficace obezitatea aparuta pe fond de supraalimentare, previne acumularea produsilor metabolici nocivi si favorizeaza indepartarea lor din sange. Acesti compusi reprezinta „dese­uri” care „polueaza” organismul.

Postul amelioreaza functiile sistemului nervos central. Activand imunitatea si glandele endocrine, el mobilizeaza fortele de aparare, rezervele adaptative si compensatorii ale organismului. Se creeaza, de asemenea, premizele unei stari psihologice favorabile pentru cresterea duhovniceasca.

Sa luam exemplul ce pare cel mai evident: infranarea de la consumul excesiv de alcool im­blanzeste patima curviei.

Nu degeaba Apostolul Pavel face legatura intre ele: Nu va imbatati cu vin, intru care este curvia, ci umpleti-va de Duhul (Efeseni 5,18). Cuviosul Ioan Scararul invata: „Sa ta­iem, mai intai de toate, mancarea ce ingrasa (hipercalorica – n.a.), apoi pe aceea care aprinde (al­cool, condimente, carne – n.a.), iar apoi si pe cea care indulceste(delicatese – n.a.).

Daca se poate, da pantecelui tau mancare indestulatoare si lesne de mistuit, ca prin saturare sa scapi de nesatioasa lui lacomie si prin grabnica mistuire a mancarii sa te izbavesti de aprindere ca de o plaga. Sa lu­am seama si sa vedem ca multe dintre mancaru­rile ce umfla burta starnesc si miscarea poftei“.

Extrem de daunatoare sunt si bauturile dulci gazoase, deoarece contin calorii si E-uri de care organis­mul n-are nevoie.

Aceasta dependenta este inrudita intrucat­va cu dependenta de nicotina si cea de alcool.

A manca putin este un lucru intru totul justi­ficat din punct de vedere fiziologic si clinic. Sis­temul consumului alternativ de carne, lapte si mancare exclusiv vegetala este cat se poate de rational.Totusi, principalul efect benefic pen­tru sanatate al postului consta in vindecarea or­ganismului, dupa credinta postitorului, de catre harul dumnezeiesc.

Postul ortodox este ceva unic. El antici­peaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potri­vit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, sla­biti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hra­na si bautura in orice moment potrivit necesita­tilor organismului.

Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de pri­goana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).

Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necon­tenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a po­runcit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odih­neasca putin (v. Marcu 6, 31).

Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa proble­ma Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4).

Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru exis­tenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plina­tatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumne­zeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. 

De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o inter­ventie supranaturala (minune).

Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsu­gul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odih­neasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.

Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre uceni­cul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).

Postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oa­meni ignora acest adevar simplu!

Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament.

La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru nor­malizarea pulsului si „curatirea sangelui“, reco­mandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”

Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti.

Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14).

Incalcarea pos­tului trupesc trebuie compensata, in limita posi­bilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.

Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase. Se impune sa fim atenti la faptele si vorbele noastre, caci daca barfim, judecam si osandim pe aproapele noastru, la ce bun postim ?

Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pen­tru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27).

Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE, Dumnezeu Te Iubeste

  

Parintele Arsenie Boca  

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE

Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legati în împărătia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ata aceea

 Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.

Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii,
în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 

Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 

(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea
unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Romani 8,19-21).

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii  religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 

Aşadar căsătoria are multe motive să fie
Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare  destrăbălate.


Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau  necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.

 Deci cum să nu se supere Împăratul,  când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz  o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42).

Din Predica Parintelui Arsenie Boca, Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949 Marcu 10,11-16

sursa ,, O sinteza a lucrariii Parintelui Arsenie Boca,,
http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca

Cuvânt pentru suflet. Învățăturile Sfântului Nectarie despre păcat și în...

Sfantul Nectarie din Eghina,,Mantuirea se savarseste prin harul lui Dumnezeu si prin vointa omului,,

Nimeni nu cunoaste pe Fiul afara numai de Tatal, nici pe Tatal nu II cunoaste nimeni decat numai Fiul si cel caruia Fiul voieste sa ii descopere.
(Mt.11:27)

Asa cum iubirea dumnezeiasca de oameni este nesfarsita si harul imbelsugat pentru mantuirea omului, la fel, nu mai putin, mantuirea omului este cu neputinta fara dispozitia si conlucrarea lui.

Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". 

Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". 

Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca harul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.

Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.

Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat

harul, cat si dispozitia omului.

 Din insesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.


Pentru mantuire se cere  lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. 

Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii.

 Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.

Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza.

 De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

Ca trebuie sa grabim spre pocainta

Grija cu privire la mantuirea noastra trebuie sa vi-na la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mantuirea sufletului nostru. Cel ce este fara de grija cu privire la mantuirea sufletului lui risca un indoit pericol: ori sa fie rapit de moarte pe neasteptate, ori sa fie parasit de harul lui Dumnezeu, in ambele privinte raul este mare, fiindca pierderea sufletului este moarte.


De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ne sfatuieste, zicand: „Sa nu intarzii sa te intorci la Dumnezeu, nici nu amana de pe o zi pe alta pana la sfarsit: caci nesigur este sfarsitul. De aceea ca un fur noaptea, asa vine si ziua Domnului. Dar nu ca sa ne fure ceva, ci pentru ca acest avertisment sa ne faca pe noi mai tari si neclatinati. Cel care prevede furul petrece in priveghere si, aprinzand candela, pururi vegheaza. ,,

Asa si voi, aprinzand lumina credintei si a dreptei vietuiri, veti avea candelele luminoase in priveghere neincetata." „Fiindca nu stim cand vine mirele, trebuie sa fim pregatiti pururi, pentru ca

atunci cand va veni sa ne gaseasca priveghind."

 Si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Nu trebuie sa asteptam un prilej, o vreme anume pentru indreptarea noastra, pentru ca nu avem siguranta zilei de maine. Caci multi, voind sa faca multe a doua zi, nu au reusit." 

Daca vei scapa momentul prezent lasandu-l sa treaca, mereu vei cauta la ziua de maine, furat de uneltirile celui rau, dupa cum este felul aceluia. Mie da-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie da-mi tineretea, lui Dumnezeu batranetea; mie, placerile si patimile, lui Dumnezeu da-I neputinta si nefolosirea. „Cat de mare este pentru tine pericolul acesta!

Cate semne ale lipsirii de nadejdea mantuirii! 

Nu stii cand vine moartea. 

Fie te impresoara razboiul. fie vine ceasul cel rau (caci ce este mai usor decat sa moara un om, oricat de mare i-ar fi grija lui), fie bautura prisoseste, fie vantul il doboara, fie calul il trage dupa el, fie vreun leac luand din greseala, prin vreo ingaduinta a proniei, in loc de tamaduitor, s-a aratat otravitor."

Harul lui Dumnezeu il paraseste pe omul nepocait, fiindca acesta a adus infruntare bogatiei bunatatii.

Asadar, frati crestini, acesta este acel jertfelnic si acea jertfa care pe el se jertfeste. 

 Voiesti deja sa te faci partas al bunatatilor lui? Voiesti mantuirea ta?

 Fii crestin adevarat, ai frica de Dumnezeu, credinta in Taina Dumnezeiestii impartasiri si dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele tau. Ingrijeste-te totusi degraba, fiindca poate timpul nu te va astepta. 

Vine moartea ca un fur noaptea si vai de acela lipsit de provizii, de Dumnezeiasca impartasire adica, fiindca venirea Domnului pentru el va fi foarte infricosata!

Veniti, frati crestini, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre! 

Aceasta vreme de post este cea mai potrivita pentru pregatire, fiindca si postirile, si slujbele de priveghere, si lepadarea pricinilor sunt tot atatea mijloace desavarsite pentru pocainta care ne sunt oferite nu in toata vremea.

Pilda celor ce se impartasesc este o puternica incurajare pentru cei opriti de la Sfanta Impartasanie. 

Sa il rugam din inima pe Hristos sa ne intareasca pe noi pentru lupta ce ne sta dinainte si sa ne arate pe noi vrednici partasi ai preacuratului Sau Trup si preacinstitului Sau Sange, ca sa ne fie no-ua impartasania aceasta spre bucurie inimii, sanatate si intelepciune, nadejde nebiruita, aparare si iertare asteptata la infricosatul scaun de judecata. Amin.

Sfantul Nectarie din Eghina
Articol preluat din volumul "Despre ingrijirea sufletului", Ed. Sophia
sursa http://www.crestinortodox.ro

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre citirea Evangheliei

  

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI

Despre citirea Evangheliei

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).
Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.