Totalul afișărilor de pagină

joi, 21 decembrie 2023

Nașterea Domnului: Călăuza - P. Teologos



Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei 

Sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului, pe care o prăznuim la 25 decembrie, este de la începuturile creştinismului. Crăciunul este o zi de mare bucurie pentru întreaga Biserică, când sărbătorim Naşterea în Betleemul Iudeei a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, după cum aflăm din condacul acestui praznic împărătesc. Din imnografia acestei sărbători ştim că Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, adică lumea a primit cunoaşterea adevărurilor revelate de Dumnezeu, care s-au împlinit prin Întruparea Fiului Său.

Naşterea Domnului Iisus Hristos este un eveniment biblic despre care aflăm din Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca. În acelaşi timp, despre Naşterea Domnului avem informaţii pe care le găsim în Tradiţia Bisericii. Pe lângă aceste elemente avem şi certitudinea istorică a realităţii Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest lucru îl desprindem din faptul că Hristos Se naşte în timpul primului împărat al Imperiului Roman, Octavian Augustus, şi al regelui iudeu Irod. Un alt personaj istoric menţionat în Sfânta Evanghelie de la Luca este Quirinius - legatul roman al Siriei, care împlineşte decretul imperial al împăratului Octavian Augustus de recenzare a populaţiei din spaţiul guvernat de el în numele Romei. Chiar dacă Iudeea era doar un regat asociat al Imperiului Roman şi nu o provincie, trebuia să împlinească acest decret imperial. În baza acestei porunci, toţi locuitorii erau nevoiţi să meargă să fie recenzaţi în localitatea de origine a familiei lor.

Dreptul Iosif împreună cu Sfânta Fecioară Maria, „care era însărcinată” (Luca 2, 5), au fost nevoiţi să plece din „cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din nea­mul lui David” (Luca 2, 4). Din textele biblice ştim că Preasfânta Fecioară Maria era logodnica Dreptului Iosif, iar din cele aghiografice aflăm că el era un bărbat în vârstă (de la Părinţii Bisericii ştim că avea 80 de ani). Ei ajung în Betleem, unde, din cauza mulţimii celor care au venit pentru recenzare, nu găsesc loc pentru găzduire şi se adăpostesc în afara micului oraş din Iudeea, în una din peşterile de lângă această localitate. Despre această peşteră aghiograful ne spune că aparţinea „Salomeei, care locuia acolo în Betleem și care era rudenie a amândurora, adică a Fecioarei Maria și a lui Iosif”. Şi tot el continuă relatând naşterea supranaturală a Domnului Iisus Hristos: „Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască... Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopții (...) a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos (...). După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană și singură slujitoarea nașterii Sale, înfășând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate și subțiri, ce erau pregătite mai înainte și aduse cu sine din Nazaret și, punându-L în ieslea ce era într-aceeași peșteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său. (...) Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum și aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt”. Despre acest eveniment unic sub soare, după cum îl numeşte Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Evanghelist Luca ne relatează: „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 6-14). Din acest text evanghelic vedem bucuria pe care o aduce întregii creaţii Naşterea lui Hristos. Atât îngerii, cât şi oamenii slăvesc Naşterea Domnului. Cei care primesc vestea Naşterii lui Hristos sunt păstorii din Betleem. Ei îşi păşteau turmele nu departe de peştera în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu rânduieşte ca oamenii simpli şi sărmani să fie primii care primesc vestea Naşterii Fiului Său şi chiar mai mult, ei sunt cei care vestesc poporului iudeu că în peştera din Betleem S-a născut Mesia.

În peşterea smerită a Betleemului, prin Naşterea Domnului se împlinesc toate cele profeţite în Scriptura Vechiului Testament despre venirea în lume la plinirea vremii a lui Mesia, Care este Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc.


Despre minunea Naşterii lui Hristos, ieromo­nahul Macarie de la mănăstirea athonită Simonopetra, ne spune: „Dumnezeul ni-L trimite pe Fiul Său Cel Unul Născut prin Care a făcut veacurile (Evrei 1, 2) şi descoperă astfel lumii Marea Taină a mântuirii noastre, învăluită în tăcere şi păstrată nepătrunsă în sfatul cel de taină al celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, mai înainte chiar de facerea lumii”. Astfel, noi, creştinii, de Crăciun, prin Naşterea lui Hristos descoperim Marea Taină a mântuirii noastre.




RUGĂCIUNI DE DEZLEGARE DE FARMECE ȘI VRĂJI



nota- acest video se asculta doar dupa o spovedanie curata la un parinte si tinand post, avand binecuvantarea parintelui.


Drumul spre perzanie sau joaca cu satana


E dureros cand afli ca crestinul zilei de azi merge la vrajitoare, se ocupa cu farmece, ghicit in cafea sau merge la vrajitoare, spre a afla viitorul, dracuieste si blastama. Toate aceste sunt lucrari demonice, care se platesc chiar cu propria viata. Niciodata o ,,tamaduitoare,, nu te va vindeca, caci nu te poti tamadui cu puterea satanei. 
Crezul in horoscop si tarot de asemenea atrag nenorociri in viata omului credincios.

 Venise la un preot o credincioasa, care spunea ca se simte parca ,, fermecata,,  de un om rau, un narcisist.
Cine sunt narcisistii ? Oameni fara scrupule. fara empatie, fara mila, fara de Dumnezeu. Unii teologi spun ca ar fi sub puterea duhului satanic Jesebel, un demon foarte puternic si distrugator. Saraca crestina, era total distrusa, nu putea sa se mai roage, sa vie sa slujbele bisericii. Doar spovedania curata si citirea psaltirii au ajutat-o, dand 40 de slujbe la o manastire. Nu e gluma sa ai a face cu asa oameni, sunt extrem de periculosi, caci ei urmaresc doar un scop- distrugerea sufletului prin orice mijloc de suferinta si umilinta.

Sa incercam a ne feri de oamenii rai, caci ei sunt vase prin care lucreaza cel rau. Sa stam langa Dumnezeu, avand inima in permanenta rugaciune si fapte bune. Sa ne ferim de ghicitoare si orice lucru cu inraurire demonica, caci vom plati enorm de mult, mai devreme sau mai tarziu.
Nu poti fi si cu Dumnezeu si cu Satana. Nu va inselati. Sa ne indepartam de tot ce este intunecat si demonic. Sa fim fii ai Luminii.

Domnul fie cu voi.



MANDRIA DUCE LA DEMONIZARE



Patima mandriei este grea, ucigatoare de suflet.
Cum ne dam seama ca suntem mandri, plini de noi, trufasi?
 O astfel de cugetare: 
-oare vrem o masina si mai scumpa, decat a vecinului?
-avem studii si nu acceptam sfaturi / observatii  de la nimeni, chiar daca sunt folositoare?
-vrem o casa scumpa, sa ne falim cu ea vecinilor ?
-avem o parere extrem de buna fata de noi ?
-judecam pe ceilati, considerand ca noi suntem mai buni ?
-ne falim si suntem mandri ca detinem  averi, functii, ca aratam foarte bine fizic ?

Neamul omenesc cel căzut al veacului acestuia nu vrea să recunoască mândria ca păcat, ci o socotește a fi o virtute.
 Atât de mult a încurcat omul înțelesul cuvintelor, încât nu batjocorește satanica mândrie, ci smerenia. El socotește a fi un lucru firesc atunci când cineva dă dovadă de mândrie. 
A fi mândru se impune ca o datorie și ca o pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca țel propria sa demnitate, să-și păstreze cinstea, să-și apere propria persoană.

Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, vrednicie, ambiție, se ascunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului” orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti. Și în văpaia „nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. 
Dacă mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu spune nicăieri: Fiți mândri asemenea Mie! Apărați-vă cinstea!, ci poruncește tocmai dimpotrivă: „Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11:29), „ci de te va lovi cineva preste obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt” (Mt. 5:39). 
Nu, mândria este întuneric, iar întunericul nu are părtășie cu lumina! 
După cuvintele de Dumnezeu înțelepțitului Sfânt Ioan Scărarul, cel mândru nu are nevoie să fie ispitit de diavol, „căci el s-a făcut sieși și diavol, și vrăjmaș”. 
Precum iubește diavolul aurul, așa și cel mândru își apără patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, cum am spus, nici o mustrare. 
Iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul „cel ce alungă mustrarea își arată dragostea pentru păcat”. 

Pentru aceasta omul mândru de astăzi a ajuns la o cădere atât de adâncă, din pricina faptului că prin „nobila sa mândrie” a alungat orice îndrumare și a ascuns în spatele cinstei sale toate necurățiile!

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 185-186)



MANIA SI EGOISMUL DUC LA MOARTEA SUFLETULUI


video ,,Cum să învingem egoismul și mânia,, – Sf. Teofan Zăvorâtul


                Credinta fara fapte este moarta


Chiar daca ne-am ruga necontenit si am merge permanent la biserica, daca faptele noastre nu confirma credinta in Domnul, totul este in zadar. 
Acest lucru inseamna ca avem o inima impietrita, fara Har. Ca sa atragem Harul, e nevoie de mila, indurare si ajutor fata de aproapele. Sa nu uitam ca aproapele, conform Sfintei Scripturi, este chiar Iisus Hristos.
Nu avem de unde sa stim, daca un tanar, fiind in cautare de munca, luni la rand nu-si gaseste ceva de munca. Sa intindem deci mana si sa-l ajutam cu cele necesare. Nu avem a sti daca vecinul nu si-a primit salariul, si sa-l ajutam cu cele de folos.

Domnul insasi il trimite pe cel sarman la tine

Tu lui Hristos ii dai. Nu avem a sti ca insusi vecinul poate deveni peste 1 an sau 5 ani -un vas ales al Domnului. Daca il lasi sa piara de foame, atunci ai pierdut si tu mantuirea pe veci. Nu judecati niciodata pe omul cazut, mai ales- cel ce este la nevoie. Il judecati pe insusi Iisus.

Lipsa milei fata de cel sarman si aflat in stramtorare vorbeste de la sine ca suntem in afara Harului. Acest lucru este teribil.

Dar cum atragem Harul ? 

Prin faptele noastre de milostenie, insotite de rugaciune, prin pocainta si plans pentru fapele noastre rele.

Barfa, desfranarea, egoismul, mandria, minciuna, drogurile,iubirea de avutie si avaritia, ura, invidia, dusmania, mania, lipsa milei, faptele rele, lipsa rugaciunei si a spovedaniei- indeparteaza Harul.
Anume Harul atrage mila Domnului si putem avea pocainta adevarata a inimii, care duce la curatarea sufletului, respectiv- la mantuire.

Un suflet avem, este al nostru, sa cautam a-l mantui. Cat inca mai traim, respiram.
Sa cautam a trai viata curata, viata placuta Domnului. Sa facem bine celor ce au nevoie de ajutor. 
Sa nu treaca o zi fara fapte bune.

Binecuvantam familia, o pomenim in rugaciune la biserica. Pe cei bolnavi, pe cei ce au plecat la Domnul. Atentie insa, nu avem voie a pomeni pe cei foarte rai ( pot fi demonizati ), ateii, cei ce s-au sinucis si sectarii. Rog retineti acest lucru.

Domnul sa va aiba in Paza Sa.
Fie Binecuvantarea Domnului cu voi.




PUTEREA MILOSTENIEI

   “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

PUTEREA LACRIMILOR DE POCAINTA



 


Prin fericirea a doua Mântuitorul le-a promis celor care plâng pentru păcatele lor şi pentru ale semenilor că vor avea parte de mângâierea harică.

 Nu este uşor să plângi pentru propriile păcate, dar mai ales pentru ale aproapelui, însă şi răsplata este pe măsura disponibilităţii creştinului de a se smeri şi de a fi sensibil la chemările Duhului Sfânt de a se înduhovnici. Un semn al prezenţei harului şi al lucrării Sfântului Duh în sufletul creştinului este darul lacrimilor duhovniceşti. Pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt rezultatul conştientizat al unui trecut păcătos şi semnul unui viitor caracterizat prin nădejdea iertării, a mângâierii şi a dobândirii fericirii veşnice. Lacrimile pocăinţei sunt la început amare, de tristeţe, de regret pentru păcatele săvârşite, iar pe măsura dobândirii iertării ele se îndulcesc şi devin lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească.

Sf. Ioan Scărarul avertizează că „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici n-am teologhisit, nici că am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui 
Dumnezeu că n-am plâns“, adică va fi analizată intensitatea pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Lacrimile care izvorăsc din dragostea de Dumnezeu, atâta putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - încât, izvorul lacrimilor de după Botez este mai mare decât însuşi Botezul. El zice : „Ştiu şi al cincilea botez, care se naşte din lacrimi, din pocăinţa cu lacrimi, şi atâta putere are botezul acela, încât este mai mare decât cel dintâi. Pentru că Botezul cel dintâi ne sterge păcatele, dar nu ne dă putere de a nu mai păcătui“. După Botez creştinul este lăsat să aleagă între virtute şi păcat. 

Lucrând virtutea voinţa se întăreşte în a face binele şi a respinge ispitele şi tentaţiile păcatului. 

Prin pocăinţă şi prin plângerea păcatelor se dobândeşte mângâierea harică promisă de Mântuitorul.

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă.

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plânge de ciudă, iar altul plânge pentru că l-a întristat cineva. Un altul plânge pentru că i-a pierdut pe cei mai dragi şi mai iubiţi ai lui. Aşadar, felurite sunt lacrimile...

Există lacrimi de pocăinţă, care vin din mustrarea de conştiinţă pentru păcatele făcute, şi când omul îşi vine în fire, începe să plângă. Atunci lucrează harul lui Dumnezeu: sufletul îşi vine în fire pentru a se putea spăla... prin lacrimi. Da, da! Şi când vin lacrimile acestea, sunt lacrimi de pocăinţă, sunt daruri ale harului de la Domnul, pe care el le dă sufletului. 

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă. 
Numai un asemenea suflet poate fi neîncetat, neîntrerupt, în smerenie, care este lipsită de grija lumii acesteia.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața