Despre pedepsele lui Dumnezeu, de Sfantul Ignatie Briancianinov

  Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. 

 Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. 

Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. 

Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor.

 Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. 

Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul.

După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. 

Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi1 spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. 

Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. 

Cel târât şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târât şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simţire. „Moartea cea veşnică”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. 

Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. 

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre pedepsele lui Dumnezeu

  Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai buna.
Morţile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.

Am putea să nu avem nici o suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?
Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întineaza sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.
Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. 

Fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru.
Se ia bogaţia celor care au întrebuinţat-o rau, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos să le fie madularele legate decât să le aiba slobode, spre a ne îndeparta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi.

Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi când răutatea lor a depăşit orice măsură. 

După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora Se îngrijeşte de mântuirea tuturor. 

Sfântul Vasile cel Mare - Omilia a IX-a

Patimile, piedici serioase in calea mantuirii. (Pr.Ioan Tesu)

 Patima reprezintă “o totală decadere  a condiţiei umane şi cu o totală imanentizare a existenţei, aşa încât omul decade în dimensiunile firescului mult prea firesc şi pierde orice şansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc.

Iubirea patimii este de sine, dar de un sine fals şi ipocrit.  Dorul şi dorinţa nemărginită, manifestate mult mai violent, mai brutal în patimi, decât în păcat, sunt, de fapt, dor de existenţă, dar de o existenţă săracă şi în continuă şi profundă sărăcire, searbădă, ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă, dor de sărăcie duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi, dor de moarte spirituală şi

desfiinţare, prin impresia unei dorinţe de existenţă reală, prin toţi porii vieţii, de gustare a durerii şi morţii, sub masca vieţii de plăcere.

Dorul infinit, nemărginit al patimii, este îndreptat spre o ţintă falsă, care îi dă doar iluzia infinitului şi nu infinitul însuşi, este un dor întors nu spre Dumnezeu, ci spre lumea şi spre sinea sa egoistă, ca un centru exclusiv al lumii, un dor care până la
urmă îl îndepărtează pe pătimaş şi de Dumnezeu şi de lume şi de fiinţa sa.

Mirajul patimii constă în faptul că “superficialul ne atrage ca ceea ce este mai profund, consistent şi durabil. Atracţia şi setea de satisfacţie a patimii este produsul amăgirii. Cu o sete infinită vrem “nimicul”, îl mărim, ne înflăcărăm de el, ne
consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, depărtându-ne de sursele pozitive ale existenţei.

Cuviosul Isaia Pusnicul spune că patima este îndreptată în mod neraţional spre închipuirea bunelui şi a răului. 

Închipuirea binelui mişcă pofta, iar cea a răului mişcă iuţimea. 

Cu toate acestea, patimile atrag toate facultăţile spirituale ale omului, orbindu-le şi robindu-le. 

Dezorganizarea pe care ele o produc în viaţa noastră sufletească şi duhovnicească, se manifestă prin aceea că toate aceste facultăţi se îngustează şi se pervertesc, în direcţia satisfacerii acestor plăceri trupeşti (cum este cazul sentimentul), precum şi a clădirii de argumente şi sofisme în susţinerea lor şi a practicii îndelungate în ele (aşa cum se întâmplă cu voinţa şi sentimentul, care sunt aservite  păcatului şi gândurilor păcătoase).

Patimile, fie trupeşti, fie sufleteşti, interioare sau exterioare, se produc şi lucrează după acelaşi mecanism ca şi păcatele, cu deosebirea că în patimă el se manifestă automat, fără deliberare şi cu o violenţă deosebită. 

La rădăcina sau originea lor stau aceleaşi cauze generale, însă dezvoltate până la paroxism. Literatura ascetică lasă totuşi impresia că “patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni, în timp ce patimile trupului, în trup”

Ascetica ortodoxă vorbeşte despre următoarele opt patimi sau duhuri ale răutăţii, corespunzând celor opt păcate capitale. Acestea sunt:

1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), care se manifestă printr-o grijă exagerată spre hrănirea trupului. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de masă; b) lăcomia la orice fel de mâncare; c) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite.
2. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii contra firii între
acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care
constituie aluzii la desfrânare.
3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), goana exagerată şi preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei existenţe modeste, furtul, înşelăciune, asuprirea semenului.
4. Mânia (orgi). Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile noastre, faţă de viaţa noastră de păcat. Mânia lumească sau pătimaşă, însă, se manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoană sau orice
atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.
5. Întristarea (lipe). Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu, izvorul a tot binele şi al iubirii supreme. Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea pătimaşă, este
datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, dejnădejdea, ţinerea de minte a răului.
6. Trândăvia (acedia) - “diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, care ne ispiteşte sub formă de moleşeală, somnolenţă, lipsă de procupare, delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii.
7. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă, în scopul de a impresiona pe cei din jur şi a fi, în acest mod, lăudat; trufie; dispute neîncetate în scopul de a ieşi în evidenţă; păreri personale trufaşe, care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru, până la erezie.
8. Mândria (hyperifania) - supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor, nesupunere, invidie, clevetire, blasfemie.

Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 

1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 

2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată,
nesubordonată raţiunii; 

3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. Prin acestea, patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi
cele mai întunecate. Ele au un caracter profund antidivin.

Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie Monahul vorbeşte despre “dracul care face sufletul împătimit nesimţit”.   “Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale.,,

De cutremurul purtător de foc, el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte... De fapt dracul acesta este dintre

cei ce atacă rar pe fraţi”

 ,,Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile, bolile şi suferinţele altora, care ne sensibilizează, care “pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de demon”.

 Dacă toate păcatele încep printr-o iubire exagerată de sine, de trup şi de lucrurile materiale, care pot provoca şi accentua această iubire de trup, primul mijloc de slăbire a lucrării lor îl constituie cunoaşterea autentică de sine. Prin aceasta, vom experia măreţia şi dragostea divină, pe de o parte, şi micimea şi slăbiciunea noastră, pe de altă parte. Omul va ajunge astfel, prin exerciţiul discernământului duhovnicesc, să deosebească adevărata valoare a lucrurilor şi să se poarte faţă de ele cu luciditate duhovnicească.

Sfântul Marcu Ascetul numeşte “uriaşii puternici” prin care se lucrează patima: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Aceştia pot fi înlăturaţi prin gândul neîncetat la moarte şi la cele ce vor urma după ea, care va conduce către adevărata ştiinţă şi cunoştinţă - cea duhovnicească, a lucrurilor supranaturale.

 Paralel cu aceşti uriaşi ai patimilor, cei mai mulţi Părinţi consideră rădăcini sau căpetenii ale patimilor: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi de slavă deşartă.

 Acestea se risipesc printr-o asceză intensă, prin milostenie şi smerită cugetare.

Principiul de mare discernământ duhovnicesc în această privinţă, îl constituie lupta cu patima dominantă, adică ofensiva împotriva patimii care ne înrobeşte cel mai tare şi defensivă faţă de celalalte, iar după eliminarea celei dominante - declanşarea luptei împotriva alteia, la fel de apăsătoare şi tot aşa până la dobândirea nepătimirii.
Am văzut că Părinţii vorbesc şi despre ispite bune, de aceea, un prim lucru este discernerea lor şi a cauzelor care le provoacă.

 O ispită diavolească se recunoaşte, potrivit criteriilor duhovniceşti răsăritene prin următoarele trăsături ale sale:

 1. vine în mod neaşteptat şi prin surprindere; 

 2. se manifestă cu o deosebită violenţă sufletească, în scopul acceptării ei; 

 3. este de lungă durată, până la săvârşirea ei sau până la distrugerea ei integrală.

Ca şi în cazul păcatelor, şi în cazul patimilor, dacă vrem să avem succes în nevoinţele noastre de a le înlătura, trebuie să luptăm împotriva cauzelor care le-au produs, cu scopul de a aşeza în locul unei patimi, după legea contrariilor, virtutea opusă.
Astfel, lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragoste faţă de toţi şi prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu; slava deşartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţum pe nimeni, ca fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei de pe urmă dintre toţi.
Cel ce urăşte păcatele sale, nu le mai face - spune Sfântul Isaac Sirul, iar cel ce le mărturiseşte, dobândeşte iertarea. 


Preot  IOAN C. TEŞU TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC

procura cartea accesand acest link https://www.egumenita.ro/produse/detalii/3834-teologia-necazurilor

,,Nemilostivii nu au loc in Rai,, Sfintii Parinti

  Pâinea aceasta se numeşte pâinea îngerilor şi deci zâmbetul îngerilor. 

Personalitatea duhovnicească înseamnă ca tu să ştii de tine. 

Să ştii de ce se joacă piesa cu mustrări sau laude în faţa ta, pe seama ta. 

Să nu vinzi nimic din taină (tine) nici pentru mustrări nici pentru laude. 

E mai bine să nu fii nimic decât să fii eroul altora. Ţine-te de înger şi-ţi vezi de treabă! E bine să cobori cerul în realităţile mărunte în care păşeşti, decât să te consideri uitată pe undeva pe sus. 

Dacă alții se consideră, și pe bună dreptate, vulturi, tu, deși poți avea putere și aripi de vultur, să te mulțumești să te arăți o mică ciocârlie veselă, care zboară vertical și cântă de zor, vestind și prevestind zorile. 

Nu merge cu gândul după răsplata faptei tale bune. Răsplata nu se caută, ci va veni singură. 

Părintele Arsenie Papacioc Extras din „Scrisori către fiii mei duhovnicești”, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, pag. 47-48

                            *****

“Mare lucru şi de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). 

Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge în ceruri. 

Dar nici acolo nu stă. Trece şi de ceruri, înconjoară puterile îngereşti şi se aşează în faţa tronului Domnului. Află asta din Sfânta Scriptură, unde îngerul acela, care i s-a arătat cuviosului şi milostivului sutaş Corneliu, i-a zis: “Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). 

 

Ce înseamnă acest lucru? Că, chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu. Nu-ţi fie teamă, căci nici o putere nu i se poate împotrivi. Ea ţine în mâini un catalog şi cere achitarea datoriilor. 

Pentru că însuşi Hristos a spus: “Cel ce face un bine unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi l-a făcut” (parafrază la Matei 25, 40). 

Prin urmare, oricâte păcate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate şi le ţine piept tuturor. N-ai citit în Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au păzit fecioria dar n-au avut milostenie au rămas afară din cămara nunţii. 

Căci din zece, cinci erau înţelepte şi ainci fără de minte. Cele înţelepte luaseră untdelemn pentru candelele lor.

 

Cele fără de minte nu luaseră, şi de aceea candelele au început să li se stingă. Atunci au cerut untdelemn de la cele înţelepte. 

Acelea însă au răspuns: “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsă de milă sau din răutate, ci pentru că nu mai era vreme, căci venea deja mirele, şi din teamă, ca nu cumva să rămână toate pe afară. 

Şi le sfătuiesc: “Mai bine mergeţi la cei ce vând untdelemn şi cumpărati-vă”. Aveau şi cele neînţelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela înseamnă feciorie, untdelemnul milostenie; şi aşa cum candela, dacă nu este întreţinută cu untdelemn, se stinge, la fel şi fecioria, dacă nu este însoţită de milostenie, îşi pierde valoarea. Însă cine sunt cei care vând asemenea untdelemn? Săracii. Şi cât cer pe el? Cât vrei. Preţul nu este stabilit, şi în felul acesta nu te poţi dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul; nu pentru că cerul este ieftin, ci pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni. 

N-ai nici un ban? Dăruieşte un pahar cu apă rece; căci “cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceşti mici, adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata” (Matei 10, 42). 

Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari. Dă lucruri stricăcioase şi ia-le pe cele nestricăcioase. Dacă ar exista un bazar, unde ai putea să găseşti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ţi stă în putinţă ca să cumperi mărfurile acelea? Aşadar cum pentru cele stricăcioase arăţi atâta bunăvoinţă, iar pentru o marfă nepieritoare eşti nesârguincios şi nepăsător? Dă-le celor săraci şi, dacă tu taci în ceasul judecăţii, nenumărate guri te vor apăra; căci milostenia va fi acolo şi va depune mărturie pentru mântuirea ta. 

Nu te dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Văduva care l-a găzduit pe proorocul Ilie era foarte săracă, dar sărăcia n-a împiedicat-o să-l ospăteze şi să-l milostivească cu ceea ce avea. De aceea s-a şi învrednicit să se bucure de roadele milosteniei ei. Poate că-mi vei spune: “Dă-mi-l şi mie pe proorocul llie şi-l voi găzdui”. De ce-l ceri pe Ilie? Ţi-l dau pe Stăpânul fui Ilie, şi tu nu-i dăruieşti milostenie; cum l-ai milostivi pe Ilie dacă l-ai întâlni? Hristos, Stăpânul tuturor, a spus limpede:“întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). 

Gândeşte-te deci că Hristos în ziua aceea va spune despre tine în faţa îngerilor şi a lumii întregi: “Acesta m-a ospeţit pe pământ; acesta mi-a făcut bine în nenumărate feluri; acesta, pe când eram neocrotit, mi-a oferit adăpost”. Ce îndrăzneală vei avea atunci în faţa îngerilor! Cât de mândru vei fi în faţa puterilor cereşti! 

Mare lucru este milostenia, fraţilor. Şi păcatele le şterge şi osândirea o îndepărtează. 

Să dăm, aşadar, mâncare celui sărac. Nu avem mâncare? Să-i dăm un bănuţ.. Nu avem nici bani? Să-i dăm un pahar cu apă. Nu-l avem nici pe acesta’? Să-i compătimim pentru nefericirea lui, şi ne vom lua răsplata; căci Dumnezeu nu ne răsplăteşte pentru faptă, ci pentru buna noastră intenţie.

 Sf. Ioan Gură de Aur – Milostenia, împărăteasa virtuţilor

                                *****

  

  Întru aceasta să cunoaşteţi, fiilor, cât de mare lucru este milostenia, pentru că şi în acest veac ajută şi întru cel de dincolo, de bucurie duhovnicească umple, spre Dumnezeu apropie şi asemenea cu îngerii ne face. Că despre ea se zice în Scriptură: "Faceţi milostenie, ca şi vouă să vă fie milostiv Domnul. Daţi, zice, şi vi se va da vouă. Că scris este: "Pe focul cel aprins îl stinge apa, iar milostenia curăţeşte păcatele."

Şi iarăşi zice: "Să ascundeţi milostenia în sânurile săracilor, că aceştia se roagă pentru voi." Şi iarăşi, ne învaţă pe noi, bunul Dumnezeu, zicând: "Dacă ai îndestulare multă, apoi mult să dai, iar dacă ai mai puţin, apoi după putere să te sârguieşti a da cu bucurie." Că, fraţilor, mare este puterea postului şi a primirii de străini, precum se scrie: "Cela ce primeşte pe prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua şi cela ce primeşte pe cel drept, în nume de drept, plata dreptului va lua."

Deci, acestea să ne fie ştiute, iubiţilor fraţi, şi să ne silim a face mai ales milostenie, care este vârful tuturor bunătăţilor, ca să câştigăm viaţa cea veşnică, intru cereştile lăcaşuri, Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea.

cuvînt al Sfântului Grigorie, despre milostenie

                                

                                 *****

  Rugăciunile, Liturghiile şi milosteniile pentru morţi folosesc foarte mult sufletelor. Pentru că nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu, căci Domnul le dă înapoi însutit. 

Cât despre cuvântul profetului, „Cine se va pocăi înaintea Ta?” (Psalmi 6, 6), am spus deja că ameninţările Atotputernicului Dumnezeu sunt înfricoşătoare, dar în cele din urmă le pierde iubirea Sa de oameni negrăită. De altfel, şi după acest cuvânt al profetului s-a găsit oricum pocăinţă în iad. Mă refer la pocăinţa celor care au crezut acolo, când Domnul S-a pogorât ca să-i mântuiască. Dar şi în iad, Dătătorul de viaţă nu i-a mântuit pe toţi, ci doar pe cei care au crezut. Acestea nu înseamnă că se desfiinţează profeţia. Niciodată. Aici se arată în mod simplu că preabunul Dumnezeu este „biruit” de iubirea Sa faţă de om.

La fel s-a întâmplat şi cu cuvântul profetic al lui Iona: „Ninive va fi distrusă!” (Ioan 3, 4). Însă n-a pierit, pentru că bunătatea lui Dumnezeu a biruit dreptatea Lui. Şi lui Iezechia i-a zis prin gura profetului Isaia: „Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri” (IV Regi 20, 1), însă n-a murit. Lui Ahab din nou i l-a trimis pe profetul Isaia, ca să-l înştiinţeze: „Îţi voi trimite nenorociri” (III Regi 20, 21), şi nu i-a trimis. De ce? 

Dumnezeu i-a explicat profetului: „Ai văzut cum s-a pocăit Ahab: de aceea nu-i voi trimite nenorociri cât timp va trăi” (III Regi 20, 29). Din nou, bunătatea a biruit hotărârea Lui, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe situaţii, şi cum se va întâmpla până la sfârşitul lumii, când se va încheia sărbătoarea, când nu va mai fi timp pentru ajutor, ci fiecare om se va afla singur cu povara lui. (Sfântul Ioan Damaschin)

Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 363-364

PARINTELE EFREM FILOTHEITUL -- DESPRE RAZBOIUL DUHOVNICESC

De suflet trebuie să ne îngrijim mai întâi. Să-l îmbrăcăm, să-l hrănim, și să-l scoatem din închisoare osândei, vinovăției și păcatului.

Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curățim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. 

Deși moartea este o certitudine, nu ne gândim deloc la ce vom face după ce ne vom muta la cele cerești. 

Trebuie “să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăință, întoarcere, sfârșit bun și răspuns bun înaintea marelui Judecător.”

 Închidem ochii, și îndată ce-i închidem pe aceștia ni se deschid ceilalți, și începe imediat cealaltă viață. 

PARINTELE EFREM FILOTHEITUL

,,DESPRE RAZBOIUL DUHOVNICESC,,

Parintele  ne vorbeste despre subiectul razboiului duhovnicesc, aducand in discutie tehnicile pe care diavolul le foloseste ca sa ne faca sa cadem in pacat,

Apostolul Pavel ne spune in scrisoarea catre Efeseni ca noi nu ne luptam cu trupuri (din carne si sange), dar desi nu este un razboi fizic, corp la corp, este un razboi spiritual si mental, o batalie in duh. Pentru ca fiecare dintre noi avem un duh launtric, care este dupa chipul lui Dumnezeu. 

Acest duh launtric isi gaseste expresia in trupurile noastre, este parte din noi, partea reala care lupta impotriva diavolului.

 Si evident, diavolul doreste foarte mult sa ne aduca la cadere. 

Diavolul are extraordinar de multa experienta, stie toate metodele si tehnicile prin care sa-si atinga telul de a face pe cineva sa ajunga la o cadere, stie cum sa determine un pacat.

De exemplu, gandurile sunt unele din metodele principale ale diavolului, punerea de ganduri rele in mintile noastre. De asemenea, el lucreaza foarte mult cu fantezii, le mai numim si imagini mentale. 

Acestea, de asemenea, ne trag in directia pacatului, ne duc la intuneric si din nou la murdaria diavolului.

De ce diavolul face aceste lucruri, de ce este asa de plin de ura, si rauvoitor, de ce vrea asa de mult sa lucreze impotriva lui Dumnezeu? In primul rand, din gelozie. Este posedat si consumat de gelozie, pentru ca stie toate lucrurile bune pe care Domnul le are pastrate pentru noi toti, lucururi minunate. 

Din aceasta cauza el lucreaza cu sarg, pentru ca stie ca el insusi a fost taiat de la aceste binecuvantari din cauza propriei lui apostazii, a propriei lui razvratiri impotriva lui Dumnezeu.

El a adoptat o opozitie totala impotriva lui Dumnezeu ca sa poata sa-i spuna Domnului, din acest act de ura, din aceasta gelozie:

Stim de la Sfintii Parinti ai Bisericii, ca diavolul si pacatul sunt asemuite la inceput cu nistefurnicute. La inceput, ele vin ca ceva foarte mic, aparent nesemnificativ, foarte mic, foarte subtil, miscari ale sufletului aproape neobservabile. 

Chiar si fanteziile, chiar si acele mici ganduri despre care avem fantezii, acele lucruri marunte care par neimportante si inocente sunt potentiale capcane in razboiul acesta spiritual.

Ne-am putea spune noua insine ca devreme ce este ceva mic, ca o furnica, va trece. 

Dar, spun Sfintii Parinti, ca daca nu gonim imediat aceasta “furnica”, incetul cu incetul se devine mai puternica si poate ajunge la punctul unde are putere sa ne traga in jos. 

De unde la inceput era o furnicuta, ce parea mica si inocenta, mai tarziu devine ca un leu, si situatia poate deveni foarte periculoasa si aproape imposibil de eradicat.

Sfantul Isaac Sirul ne spune ca este usor sa ai de-a face cu diavolul la inceput, dar odata ce a pus piciorul in prag este mult mai dificil sa ai de-a face cu el.
Ideea este sa incerci sa stergi in totalitate orice fel de imaginatii, de miscari subtile ale sufletului si orice gand de la cel rau sa fie inlaturat imediat. Pentru a face aceasta, trebuie cat putem de repede sa gonim acele ganduri, iar arma prin care putem sa inlaturam aceste ganduri rele este numele lui Iisus Hristos,

Fii atent la gandurile tale, monitorizeaza-ti gandurile, ai grija ca inima sa nu aiba nimic ascuns in ea care are putea sa fie foarte destructiv in viata ta spirituala!
Monitorizeaza tot! Pune un filtru! Ai grija ca ‘poluarea’ care exista, poate sa ne pateze, poate sa ne duca la pacat”.
Altfel, este ca situatia unei femei, de exemplu, care are un chist sau un nodul la san si ii ignora forta sau puterea si nu se duce la doctor, amagindu-se ca este ceva minor care o sa treaca. 

Incetul cu incetul chistul va continua sa creasca si va deveni o primejdie pentru viata ei.

 Dar in momentul in care simtim ca ceva este in neregula trebuie imediat sa avem grija de el ca sa nu mai creasca.

In acest razboi spiritual in care suntem angajati, Hristos ne da armele luminii. Acestea sunt darurile Duhului Sfant. 

De exemplu darul dragostei ne ajuta sa contracaram ura, cu gandurile bune venite de la Duhul Sfant, putem contracaram gandurile rele, indoielile care ne vin in minte, le opunem invatatura adevarata a credintei noastre, ca o contra-masura.

Procesul de respingere a raului cu binele poate fi comparat cu ceea ce se intampla intr-o operatie chirurgicala cand un nerv este taiat.

 Cand nervul este taiat dintr-o anumita parte a trupului nostru, acea parte a trupului pare moarta, si inceteaza sa mai aiba viata in ea, nu pare sa mai aiba energie si miscare. In acelasi fel este taiata si energia pacatului.

Daca taiem aceste ganduri inainte ca ele sa devina pacate, si daca folosim aceste mijloace care ne-au fost date si continuam sa avem ganduri sfinte, vom opri raul si energia diavolului si acestea nu ne vor mai duce la necuratie.

Asadar trebuie sa fim atenti. Avem doua mijloace prin care putem verifica oricare din aceste ganduri care ne ies in cale: unul este Legea lui Dumnezeu, ca o referinta ca sa stim ce este drept si ce este gresit, si altul este Duhul Sfant care ne lumineaza. Atat timp cat ne controlam cu Duhul lui Dumnezeu si cu Legea lui Dumnezeu, aceste ganduri pot fi monitorizate si le putem opri inainte sa prinda radacini in viata noastra.
Sau alta pilda: daca traiesti undeva si sunt o multime de oameni care trec pe langa usa ta, nu deschizi usa oricui vine si bate la usa. Deosebesti, verifici cine este inainte sa deschizi usa si sa-i permiti unuia sa intre.

 La fel este si in viata duhovniceasca. Cineva vine si bate la usa mintii noastre, diavolul are niste ganduri pe care vrea sa ni le trimita, sau orice alte ganduri ne vin, trebuie sa le verificam, sa le oprim inainte sa prinda radacini.
Dar daca permitem acestor ganduri sa intre, daca permitem aceastei persoane sa intre inainte sa apucam sa vedem cine este, el intra si ramane in casa noastra. 

Si dupa o vreme devine mai indraznet, si nici n-apuci sa te dezmeticesti, ca te leaga si preia controlul in intregime. Cel care cu cateva momente mai inainte era doar cineva care a batut la usa, acum stapaneste intreaga casa.

NU DESCHIDE USA! 

Daca vezi cine este, si vezi ca este o persoana cu o reputatie proasta, inchide-i usa si goneste-l cu rugaciunea lui Iisus, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”.

Cu alte cuvinte, nu intretine nici un dialog cu aceste ganduri cand vin la tine, nu le da nici un loc, pentru ca imediat ce faci aceasta, imediat ce le faci putin loc, ele pun piciorul in prag, caci asta-i tot ce vor, si incep imediat sa-si faca loc, iar incet incet ajung sa controleze intreaga casa. Si in loc de lumina ajungem in intuneric. 

In loc de Rai mergem in Iad. In loc sa fim cu Domnul, petrecem eternitatea cu demonii in jurul nostru tot timpul, sufocandu-ne, necajindu-ne, chinuindu-ne, avand tovarasie cu ei.
Avem doar doua optiuni: ori vrem sa fim cu Domnul in Rai, ori vom petrece vesnicia separati de Dumnezeu in compania demonilor. Asadar, unde vrem sa mergem, cu cine dorim sa fim impreuna in vesnicie?

Deci totul incepe cu gandurile. Totul incepe de la bun inceput cu acele ganduri marunte care ne vin in minte. Ideea este sa facem tot ce putem sa ne pastram mintea curata.

continua sa citesti accesand acest link http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-efrem-filoteitul-arizona-video-subtitrat-romana/