sâmbătă, 30 decembrie 2023
Importanța și puterea Rugăciunii lui Iisus – O noapte în pustia Sfântulu...
"Inainte de a descoperi rugaciunea lui lisus - marturiseste autoarea jurnalului-, relatia cu Dumnezeu era prin Biserica, dar fara entuziasm. Aveam o credinta slaba, fara o cunoastere adanca, adevarata, a darurilor lui Dumnezeu pentru oameni, fara a cunoaste ca Dumnezeu este viu lucrator in noi. li credeam departe, in cer..."
1. Dupa invatatura parintelui V., pentru deprinderea rugaciunii lui lisus este absolut necesar ca, la inceput, sa se spuna rugaciunea cu glas tare, sau se poate rosti direct in minte?
- Parintele V. considera ca rostirea graita este foarte necesara pentru deprinderea rugaciunii lui lisus. Rugaciunea trebuie facuta cu glas tare, cat mai des si fara intrerupere, iar mintea sa fie atenta la cuvintele spuse, ca sa se invete cu acestea. Trebuie facute multe rugaciuni, dar nu mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ne aude si ne vede. In anumite imprejurari, pentru a nu fi auziti de cei din jurul nostru, rugaciunea se poate spune fie soptit, fie cu mintea, ajutandu-ne de miscarea limbii.
Graba si nerabdarea nu sunt bune in lucrarea duhovniceasca. Toate trebuie facute la timpul lor, dupa randuiala lasata de Sfintii Parinti. E bine, deci, sa se inceapa lucrarea rugaciunii lui lisus spunand-o cu gura, chiar daca se cunosc si cazuri in care aceasta sa facut altfel.
2. Care erau cuvintele rugaciunii cand ati inceput aceasta lucrare?
- Eu am inceput sa spun rugaciunea, ca si pelerinul rus, cu cuvintele: „Doamne lisuse Hiistoase, miluieste-ma!" Pe atunci nu eram povatuita de parintele V., dar si dansul recomanda 'incepatorilor forma mai scurta a rugaciunii, pentru ca apoi, inaintand in lucrare, sa se adauge pe rand si celelalte cuvinte, pana la forma intreaga: „Doamne lisuse Hiistoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!"
3. Cum si dupa cat timp sa produs la dvs. trecerea de la rugaciunea graita la cea a mintii?
- Dupa doua-trei luni de rostire multa si deasa cu voce tare, rugaciunea a trecut in minte de la sine mai bine spus, din lucrarea lui Dumnezeu. Dupa un timp, m-am trezit dimineata cu rugaciunea care se spunea singura in minte. De atunci, aproape in fiecare zi ma trezesc rugandu-ma.
4. Cand faceati rugaciunea cu mintea, va ajutati cateodata si de rostirea cu gura?
- In timp ce ma rugam cu mintea, la inceput, din cand in cand, o mai rosteam si cu gura, ca sa ajut mintea sa tina rugaciunea.
5. Ce cugetati atunci cand spuneati rugaciunea cu mintea?
- Cugetam cu mintea ca in ea este Dumnezeu viu si lucrator si eram atenta la cuvintele rugaciunii.
6. Cand spuneati rugaciunea doar cu mintea, priveati spre locul inimii?
- Mai intai am spus rugaciunea simplu, in minte. Apoi, la sfatul parintelui V., am inceput sa si privesc spre locul inimii.
7. Pentru a inainta in lucrarea rugaciunii, este suficient sa ne rugam cu mintea numai in timpul altor indeletniciri zilnice?
- Ar fi foarte bine daca am putea rezerva un timp anume in care sa stam intr-un loc linistit si sa facem rugaciuni pe matanii, pe degete sau cu ceasul, socotind cam 1.000 de rugaciuni pe ora (forma scurta}. In acele zile insa in care suntem prea ocupati, sa ne straduim sa spunem rugaciunea neincetat, cu gura, cu mintea sau cu mintea in inima, fiecare dupa puterea sa, oriunde am fi si orice am lucra.
8. Cum pot fi depasite dificultatile care apar in rostirea cu mintea a rugaciunii?
- Uitarea de rugaciune si gandurile amestecate sunt cei mai puternici dusmani ai rugaciunii. Cand ni se intampla acestea, trebuie sa ne caim, sa cerem iertare Domnului lisus Hristos si apoi sa continuam rugaciunea. Uitarea de rugaciune poate fi biruita prin aducerea aminte de Dumnezeu, folosind pentru aceasta si mijloace materiale - mataniile sau alte obiecte, diferite semne, fiecare gasindu-si metoda cea mai potrivita. Eu aveam un pulover cu un nasture mare de metal pe piept. Faceam treaba si ma rugam, iar cand uitam de rugaciune, auzeam deodata cum mi se atingea cruciulita de la gat de nasturele de metal. Tresaream atunci si incepeam iar rugaciunea, multumind lui Dumnezeu ca mi-a facut semn. De gandurile amestecate putem scapa tinand mintea atenta numai la cuvintele rugaciunii. Cum apar alte ganduri si mintea aluneca spre ele si se risipeste, imediat s-o intoarcem la cuvintele rugaciunii.
9. Unii dintre Sfintii Parinti ii indeamna pe nevoitori sa se straduiasca, prin anumite metode „mestesugite", sa coboare mintea in locul inimii, altii spun ca este mai bine ca lucratorul sa nu incerce coborarea mintii prin aceste metode si sa astepte darul de la Dumnezeu. Care erau sfaturile parintelui V. in aceasta privinta?
- Coborarea mintii in inima este inceputul invierii launtrice a omului. Mintea coboara in inima numai din darul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfant. In zadar ar incerca cineva sa se forteze prin diferite metode psiho-fizice sa coboare mintea in locul inimii. E bine ca fiecare sa astepte darul lui Dumnezeu. Parintele V. spunea: „Tu roaga-te linistit, cu atentie, si Dumnezeu va da harul Sau, dupa dragostea si osteneala ta".
10. De unde stim ca mintea a coborat in inima? Avem si ceva semne „fizice" care insotesc starile sufletesti deosebite pe care le-ati descris in jurnal?
- Cand mintea coboara in inima prin lucrarea Duhului Sfant, atunci simti ceva sublim, dumnezeiesc, de nedescris, o iubire sfanta pentru Dumnezeu. Aceasta inmoaie inima si lacrimi de bucurie curg din ochi, fara efort, simtind ca te-ai intalnit in inima cu Dumnezeu, cu intreaga Sfanta Treime. Simti ca traiesti in cer, uiti de trup si de tot ceea ce este lumesc. Ai vrea ca fericirea aceasta sa nu te paraseasca niciodata. Aceste simtiri duhovnicesti dau in inima o caldura buna, linistita, blanda, ca si cum ai sta la soare. Ea dogoreste neincetat sufletul din inima omului, ii bucura, amintindu-i de iubirea lui Dumnezeu.
11. Pot aparea si perioade de rostire mecanica, de stramtorare si impietrire a inimii atunci cand rugaciunea este facuta cu mintea in inima?
- Dragostea, bucuria, pacea si dorul de Domnul lisus Hristos ar trebui sa ne insoteasca tot timpul, mai ales cand ne rugam. Altfel, Duhul Sfant se retrage de la cel care indrazneste sa se apropie de El cu vreun duh de ura sau de credinta slaba, sau cu gandul de a forta venirea Sa. Apar cateodata si perioade de rostire mecanica si de impietiire a inimii, din cauza intristarii Duhului Sfant prin vreun gand sau cuvant pacatos sau prin fapte impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aceste perioade pot veni si pentru incercare, pentru smeri rea lucratorului, sau din slabirea datorata unei boli si din alte cauze.
12. Spuneti-ne, va rugam, cate ceva despre simtirea caldurii inimii.
- Caldura inimii are mai multe nuante si fiecare o simte altfel, dar in chip asemanator unui mic foc in inima. Ea se simte fie 'ca un beculet aprins", fie precum caldura soarelui, fie ca o durere; depinde de starea in care ne aflam. Trebuie sa fim in pace, din care vine bucuria prezentei Domnului, si atunci vine in inima o caldura buna. Caldura care aduce durere sau apasare in inima provine de cele mai multe ori din prea multa incordare fizica in lucrarea rugaciunii sau, spun Parintii, din cauza nevredniciei.
13. La inceput ati rostit rugaciunea cu mintea in inima fara a fi atenta la ritmul respiratiei?
- Da, o rosteam simplu, fara respiratie.
14. Cum ati facut trecerea la ritmarea rugaciunii dupa respiratie?
- Parintele V. ne recomanda niste exercitii de respiratie pe care le faceam de patru ori pe zi, pentru a putea rosti apoi cat mai mult rugaciunea pe respiratie. Inspiram usor, tragand aer in piept, in patru timpi, spunand "Doamne lisuse Hristoase", tineam aerul in piept inca patru timpi, spunand „Fiul lui Dumnezeu", apoi expiram in patru timpi, spunand "miluieste-ma" sau "miluieste-ma pe mine pacatoasa". Insa rugaciunile pe care le numaram nu Ie faceam in acest fel, cu o respiratie atat de prelungita.
15. Ati simtit foloase din rostirea rugaciunii in ritmul respiratiei?
- Da, am prins putere si vindecare in trup si parca mi s-a luminat mintea.
16. Ce recomanda parintele V. acelora care nu puteau rosti toate cuvintele rugaciunii pe respiratie?
- Celor care nu puteau rosti rugaciunea in intregime Ie recomanda sa o spuna intr-o forma mai scurta. Cateodata, mai ales in timpul unei boli, nu putem prelungi atat de mult respiratia.
17. Coborarea mintii in inima poate fi ingreunata sau chiar oprita pentru un timp de catre Dumnezeu pentru anumite simtiri, ganduri, cuvinte sau fapte ale rugatorului?
- Orice pacat, lucrarea oricarei patimi, oricat de usoare ni s-ar parea, despart pe om de Dumnezeu, intristeaza pe Duhul Sfant, care se retrage, si arunci inima se raceste; ne simtim goi pe dinauntru, parasiti. Trebuie sa ne ferim de orice ganduri, simtiri, cuvinte si fapte care ne apasa constiinta. Orice lucrator al rugaciunii va simti din experienta proprie cum, pentru un anumit pacat, fie el cat de subtire, pierde pacea si bucuria si i se risipeste caldura inimii.
Cele mai importante cauze care duc la racirea inimii, la pierderea rugaciunii cu mintea in inima sunt: gandurile, cuvintele si faptele de mandrie si slava desarta si fiicele acestora, dintre care parerea, inchipuirea, multumirea si increderea de sine, nadejdea in ostenelile proprii sunt cele mai rele; pacatele impotriva iubirii aproapelui, cum sunt gandurile de judecata, de osandire, de ura, de manie, tinerea de minte a raului; apoi. orice cuvant rau despre faptele sau viata aproapelui, chiar daca este adevarat, faptele de nemilostivire, de manie si altele; nepaza simturilor, mai ales a vazului, a auzului si a limbii. Aici trebuie spus ca rugatorul trebuie sa evite cu orice pret vorbirile lungi, chiar si cele pe teme duhovnicesti, flecareala, vorbirea desarta, glumele si rasul fara rost; gandurile, simtirile si faptele trupesti; iubirea si grija de cele lumesti; somnul fara masura, trandavia. Imbuibarea si toate celelalte pacate si lucrari ale patimilor.
Mai sunt si cauze care vin din lucrarea fara cunostinta a rugaciunii, cum ar fi: ravna necumpatata, nerabdarea, folosirea gresita sau fara masura a mijloacelor din afara, a metodelor "mestesugite" pentru deprinderea rugaciunii. Inchipuirea de sine si inselarea din cauza caldurii fizice din inima.
Boala poate fi si ea, cateodata, o piedica in lucrarea rugaciunii.
18. Cam cate rugaciuni faceati pe zi in perioada in care va rugati cu mintea, sau cu mintea in inima?
- La inceput numaram pe matanii 1.000 de rugaciuni. Am marit apoi numarul la 2.000 si, dupa un timp, la 5.000 de rugaciuni, iar restul zilei spuneam rugaciunea fara sa numar, si cred ca ajungeam cam la 10.000 de rugaciuni in total. Parintele V. spunea ca "oricine face rugaciunea lui lisus, reusind sa numere 5.000 de rugaciuni, acela face o Sfanta Liturghie in inima sa, unde iau parte Maica Domnului si tot soborul ingerilor si al sfintilor".
19. Cum ati dobandit dvs. rugaciunea inimii?
- Dupa opt luni de rugaciune neincetata, m-am trezit intr-o dimineata in bataile inimii si am inceput sa rostesc rugaciunea in ritmul batailor ei. Simteam atunci in inima lucrarea Duhului Sfant, ca o mangaiere dulce si catifelata ca aripioarele unui fluturas care batea in sufletul meu, anuntandu-ma: "Sunt aici. Eu sunt Ce! ce lucreaza, tu roaga-te". Un timp mi-am tinut respiratia, ca sa simt dulceata si bunatatea Duhului Sfant. Am primit in suflet o pace sfanta, dumnezeiasca. Slava indelung rabdarii si bunatatii Tale. Doamne!
20. De ce numesc Sfintii Parinti aceasta rugaciune a inimii si "de sine miscatoare?'' Ce lucrare are mintea unui rugator al inimii?
- Rugaciunea inimii e numita si "de sine miscatoare" de Sfintii Parinti pentru ca ei spun ca Duhul Sfant se salasluieste in sufletul omului, in inima, si o misca pe aceasta, facandu-se simtit cu dulceata si cu o caldura buna. Aceasta dulceata urca spre gat si aduce o fericire cereasca, cum nu a fost simtita vreodata in viata. Mintea trebuie sa taca. sa fie atenta si sa asculte rugaciunea si ritmul inimii. Cand bataile inimii nu se mai simt, atunci nevoitorul trebuie sa inceapa sa spuna rugaciunea cu mintea, pana cand Duhul Sfant va misca inima din nou. Deci mintea "intretine" si pazeste rugaciunea inimii.
21. Ati pierdut vreodata rugaciunea inimii?
- Mi s-a intamplat sa pierd rugaciunea inimii din cauza slabirii atentiei si, poate, a dragostei fierbinti de Dumnezeu.
22. Este neincetata rugaciunea inimii?
- Rugaciunea inimii nu e neincetata pentru toti, cel putin la inceput, cand se primeste acest dar. Totul este dupa voia lui Dumnezeu, dar nevoitorul trebuie sa se pazeasca si sa lucreze rugaciunea. La cei din lume, rugaciunea inimii e de cele mai multe ori cu intreruperi, pentru ca slabeste atentia mintii. Rugaciunea neincetata a inimii au avut-o sfintii si o au poate acum unii monahi. Numai rugaciunea inimii poate fi rugaciune neincetata, pentru ca inima miscata de Duhul Sfant se poate ruga si in timp ce lucram altceva sau chiar cand dormim.
23. Este rugaciunea inimii o rugaciune curata? Apar si acum lupte cu gandurile?
- Rugaciunea curata e rugaciunea desavarsita si este mare dar de la Dumnezeu. Ea se da din cand in cand lucratorului rugaciunii neincetate. In vremea rugaciunii nu apar nici macar ganduri nevinovate, care sa tulbure starea neclintita a mintii in fata lui Dumnezeu. In mod obisnuit insa, in timpul rugaciunii inimii mai apar si ganduri nevinovate sau, foarte rar, si ganduri pacatoase, cu care trebuie dusa lupta inca de la prima aparitie.
24. Ce este rugaciunea contemplativa?
- A-L contempla pe Dumnezeu in rugaciune inseamna a-L cunoaste, a-L simti, a-L vedea viu cu ochii mintii in inima. Omul nu se poate ridica la aceasta stare si nici la rugaciunea curata prin eforturi proprii. Totul este din lucrarea si darul lui Dumnezeu.
25. Care sunt piedicile cele mai frecvente pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii?
- Piedicile pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii sunt: uitarea, necunostinta, gresalele cu mustrari de constiinta, care nu te lasa sa te apropii de rugaciune, si slaba lucrare dupa voia lui Dumnezeu. Sunt foarte multe piedici care vin de la noi, prin pacate si patimi, din lipsa dragostei, de Ia diavoli, din lume, prin lucruri si altele.
26. Care sunt mijloacele de a inainta mai rapid in aceasta lucrare? Ce virtuti trebuie lucrate in special?
- Mijloacele de inaintare rapida in rugaciune sunt: purificarea prin pocainta, spovedanie si implinirea canonului, lucrarea dupa voia Domnului, implinirea poruncilor dumnezeiesti. Dintre virtuti, trebuie lucrate mai ales iubirea de Dumnezeu si de aproapele, precum si celelalte virtuti teologice - credinta si nadejdea, smerenia, intelepciunea sau chibzuinta, curajul sau barbatia, cumpatarea, dreptatea si celelalte.
27. Ce fel de paza a mintii, a simturilor si a limbii trebuie sa lucreze in permanenta nevoitorul rugaciunii?
- Nevoitorul rugaciunii trebuie sa se fereasca cu toata puterea de orice gand, simtire, cuvant sau fapta pacatoasa, care ar fi impotriva poruncilor evanghelice, dar si de tot ceea ce este desertaciune, fara folos, adica fapte, cuvinte si ganduri desarte.
28. Cum trebuie dus razboiul cu gandurile?
- Lupta cu pacatul si cu patimile trebuie dusa prin trezvie, deoarece asceza exterioara nu poate opri decat pacatul cu fapta. Parintele V. spunea ca ”trezvia sau paza mintii este o treapta mai inalta, ce se opune pacatului din cugetare, curatind omul launtric. Regulile razboiului interior pe care II poarta trezvia sunt: respingerea gandurilor si a inchipuirilor de la prima lor aparitie, curatirea mintii de ele impotrivirea fata de acestea chemarea fara incetare a numelui Domnului Iisus Hristos, cu dragoste si bucurie".
29. Pentru ca ati amintit de parintele V., in afara de sfintia sa, cu ce parinti duhovnici mai cunoscuti noua ati mai discutat despre starile si lucrarea dumneavoastra?
- Aveam incredere deplina in indrumarea pe care o primeam de la parintele V., dar deoarece dansul era diacon, trebuia sa vorbesc, macar in parte, atunci cand ma spovedeam, si cu alti parinti. Am vorbit despre rugaciune mai mult cu parintii Arsenie Boca si Constantin Galeriu. Acestia au citit chiar o parte din jurnalul meu duhovnicesc. Am mai avut discutii mai scurte despre rugaciune si cu parintele Sofian Boghiu.
30. Va rugam ca in incheiere sa adresati un cuvant cititorilor.
- Rugaciunea lui Iisus este numita de Sfintii Parinti "arta duhovniceasca" si „mestesugul mestesugurilor'. Ea poate fi lucrata drept, fara inselare, numai in sanul Bisericii, cu spovedanie, cu binecuvantarea si indrumarea unui parinte duhovnicesc. Roadele rugaciunii sunt daruri de la Dumnezeu si vin pe masura dragostei pe care o avem pentru El si a ravnei in lucrarea rugaciunii.
Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul invatator al rugaciunii, sa le daruiasca tuturor duh de rugaciune si mantuirea sufletelor. AMIN!
Extras din "JURNAL DUHOVNICESC - Din insemnarile unui lucrator mirean al rugaciunii lui Iisus”, Ed. Bizantina
Crestinii in vremea lui antihrist
„Va fugi fiecare să se ascundă în munți. Unii vor muri de foame, alții de sete se vor topi ca ceara”– Proorociile Sfântului Efrem Sirul:
Sfantul Efrem Sirul
Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta Lui venire.
Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea?
Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata.
Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean.
Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre.
Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant.
Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari.
Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare.
Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli.
Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor.
Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata.
Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.
Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, Cel prea curat si infricosat si prea slavit.
Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.
Proorociile Sfântului Efrem Sirul despre venirea antihristului
Pocăința ne sfințește – Sf. Porfirie Kavsokalivitul
Numai că trebuie subliniat un lucru: pocăinţa e mult mai mult decât o simplă părere de rău. Grecii denumesc această lucrare „μετάνοια”, care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăuntrică, schimbarea modului de a gândi. Latinii îi spun „paenitentia”.
Și încercând oarecum să rezumăm toate acestea la un loc, îl vom cita pe Sfântul Ioan Damaschinul, care dă o definiţie potrivită pentru această lucrare duhovnicească: „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli de la starea contra naturii, la starea cea naturală, şi de la diavolul la Dumnezeu”
Orice om, oricât de păcătos şi decăzut ar fi, are deschise în faţă uşile pocăinţei, care îi dau posibilitatea de a se reînnoi lăuntric.
Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor: ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa duhovnicului.
Pocăinţa este „mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comunicarea cu Dumnezeu şi cu aproapele”
Pocăinţa este o lucrare de moment, o Taină a Bisericii prin care primim iertarea păcatelor, iar pe de altă parte este o lucrare de durată, este o stare lăuntrică de părere de rău pentru păcatele făcute şi o dorinţă puternică de a deveni tot mai buni.
Ne oprim la primul înțeles al pocăinței, ca lucrare de moment, ca Sfântă Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune lucrul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor: ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa duhovnicului.
Pocăinţa este „mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comunicarea cu Dumnezeu şi cu aproapele”
Pocăinţa este o lucrare de moment, o Taină a Bisericii prin care primim iertarea păcatelor, iar pe de altă parte este o lucrare de durată, este o stare lăuntrică de părere de rău pentru păcatele făcute şi o dorinţă puternică de a deveni tot mai buni.
Ne oprim la primul înțeles al pocăinței, ca lucrare de moment, ca Sfântă Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune lucrul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Un lucru extraordinar: Dumnezeu prin mărturisire ne iartă păcatele.
Cui să mărturisim păcatele? În Evanghelia după Ioan citim lucrul următor: „Și zicând acestea Domnul Hristos, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
Asupra cui a suflat Domnul Hristos? Asupra Apostolilor! Iar Apostolii au transmis prin hirotonire episcopilor și preoților această putere de a lega și dezlega. Așadar, Spovedania ne spală de toate păcatele făcute după Botez. Și, dacă ar fi să definim această lucrare de moment, această Sfântă Taină, putem spune așa: „Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei, sau Taina Mărturisirii este lucrarea prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește prin puterea Duhului Sfânt iertarea păcatelor mărturisite”[3].
Este cuprinzătoare această definiție și dacă ar fi să facem o analiză a ei, putem puncta cinci momente sau cinci etape ale Tainei Mărturisirii. Le enumerăm: primul moment este părerea de rău pentru păcate; al doilea moment este hotărârea de îndreptare; al treilea moment este mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului; al patrulea moment este canonul și al cincilea este dezlegarea.
Sfântul Ciprian ne îndeamnă să facem spovedania cu toată seriozitatea: „Căiți-vă, scumpii mei frați și cercetați-vă păcatele voastre cu inima frântă, recunoașteți greșeala cea mare a cugetului vostru, deschideți-vă ochii inimii spre a pricepe greșeala și nici nu deznădăjduiți de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu așteptați grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat și bun este Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în maiestatea Sa de Judecător”
Iar Sfântul Macarie Egipteanul face o subliniere de forță: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”
Avem două exemple absolute de pocăință, unul biblic, cu Fiul Risipitor, și unul patristic, cu Sfânta Maria Egipteanca. Și unul și celălalt sunt paradigmatice și convingătoare.
Parabola Fiului Risipitor, pe care ne-o relatează Mântuitorul, spune că „Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Iar după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis l-a turmele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porci, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mei și îi voi pune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi! Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 11-20).
Pot fi urmărite în această parabolă toate cele cinci momente ale pocăinței: părerea de rău a Fiului Risipitor pentru starea în care a ajuns, hotărârea de a se întoarce la tatăl său și a-și îndrepta viața, mărturisirea păcatelor pe care le-a făcut și faptul că tatăl îl primește cu multă dragoste și-l dezleagă de situația în care se găsește, reintegrându-l în familie. Este un exemplu magistral de pocăință și de spovedanie sinceră.
Maria Egipteanca a trăit în veacul al 5-lea. Istorisirea vieții ei ne-a lăsat-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Este această sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe în bine viața lor.
Maria Egipteanca, cum îi spune numele, era din Egipt[6]. Încă de vârsta de 12 ani și-a părăsit casa părintească și a mers la Alexandria. Fiind tânără și frumoasă a căzut într-o viață de desfrânare greu de descris. Șaptesprezece ani a petrecut în această viață ticăloasă ademenindu-i pe mulți cu desfrânările ei.
Într-o zi, a văzut o corabie care mergea la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. A dorit și ea să meargă, pe drum păcătuind atât cu corăbieri, ca plată de drum, cât și cu pelerini. Sosind la biserica Sfântului Mormânt, când să se apropie să se închine Sfintei Cruci, o putere nevăzută n-o lăsa să intre în sfânta biserică. Încercând de mai multe ori și nereușind, și-a dat seama că n-o lasă Dumnezeu pentru viața ei păcătoasă.
Așa a început pocăința și plânsul ei. Văzând icoana Maicii Domnului, s-a rugat ei, și-a luat-o chezașă, a putut intra să se închine Sfintei Cruci și s-a hotărât pentru o viață curată. Cu trei pâini uscate, după ce se împărtășește la o mănăstire de lângă Iordan, trece râul și petrece în pustie nevoindu-se 47 de ani cu o viață aspră și cu rugăciune.
Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ. „Și așa, biruind firea omenească, prin nevoința ei și cu harul lui Hristos, și dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr”
Biserica o pomenește pe 1 aprilie și-n a 5-a duminică din Postul Mare. Sfântul Sofronie menționează, referitor la viața Mariei Egipteanca, că „am scris după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul. Dumnezeu, care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi”[8]. Pocăința Mariei Egipteanca ne cutremură.
Am trecut în excursul nostru penitențial cazul Fiului Risipitor, cazul Mariei Egipteanca, însă relatările duhovnicești pe care le avem la îndemână ne dau și multe altele. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul ne istorisește cazul unui tâlhar notoriu care, la un moment dat, și-a revenit în sine și și-a dat seama că viața lui nu-i viață. A intrat într-o mănăstire și i-a cerut starețului să-l călugărească. Ce condiție i-a pus starețul? Ca în mijlocul bisericii, cu voce tare, să-și mărturisească toate fărădelegile. Și, pe când își făcea mărturisirea, unul dintre părinții duhovnicești văzător cu duhul, îl vedea pe îngerul care avea în mână o coală mare cu păcatele tâlharului, cum pe măsură ce și le spovedea, radia unul câte unul și coala a rămas albă[9]. Tâlharul a devenit un călugăr bun.
În toate cazurile relatate putem urmări pocăința și ca lucrare de moment, ca spovedanie, dar și ca efort de toată viața pe calea desăvârșirii. Ca Sfântă Taină, ca spovedanie, repetăm mărturisirea de câte ori ne simțim sufletul greu.
Pocăința ca lucrare de durată, ca stare sufletească, acoperă toată viața noastră. Ea este mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl animă păcatul și e readus la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele său. Este extraordinară această lucrare. Lucrare de durată, de toată viața, care îl face pe om conștient de greșelile sale și doritor de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, doritor mereu de progres spiritual.
Legat de pocăință vreau să mai fac o subliniere, și anume aceea că monahismul, cinul călugăresc, prezent în toată istoria Bisericii Ortodoxe, inclusiv în contemporaneitate, este stare de pocăință continuă. Sfântul Siluan spune că „monahul e un om care se roagă și plânge pentru întreaga lume; aceasta e principala lui ocupație”
Sfântul Siluan dă și o interpretare pragmatică a pocăinței: „Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria și pacea vor domni din nou în suflet. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”
Dacă tot omul contemporan nouă, care are atâtea probleme și e neliniștit, ar apela la spovedanie pocăindu-se, și-ar găsi liniștea. Viața i-ar deveni mai echilibrată, și stresul de care e cuprins ar dispărea. Lucrul acesta l-au experimentat mulți dintre semenii noștri și au ajuns fericiți.
Îl lăsăm pe Sfântul Nicodim Aghioritul să încheie acest capitol: „Tatăl, care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: «Pocăiți-vă» (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiți-vă» (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiți-vă» (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: «pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor»”. (Matei 3, 2).
†ANDREI
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și
Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului
Cui să mărturisim păcatele? În Evanghelia după Ioan citim lucrul următor: „Și zicând acestea Domnul Hristos, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
Asupra cui a suflat Domnul Hristos? Asupra Apostolilor! Iar Apostolii au transmis prin hirotonire episcopilor și preoților această putere de a lega și dezlega. Așadar, Spovedania ne spală de toate păcatele făcute după Botez. Și, dacă ar fi să definim această lucrare de moment, această Sfântă Taină, putem spune așa: „Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei, sau Taina Mărturisirii este lucrarea prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește prin puterea Duhului Sfânt iertarea păcatelor mărturisite”[3].
Este cuprinzătoare această definiție și dacă ar fi să facem o analiză a ei, putem puncta cinci momente sau cinci etape ale Tainei Mărturisirii. Le enumerăm: primul moment este părerea de rău pentru păcate; al doilea moment este hotărârea de îndreptare; al treilea moment este mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului; al patrulea moment este canonul și al cincilea este dezlegarea.
Sfântul Ciprian ne îndeamnă să facem spovedania cu toată seriozitatea: „Căiți-vă, scumpii mei frați și cercetați-vă păcatele voastre cu inima frântă, recunoașteți greșeala cea mare a cugetului vostru, deschideți-vă ochii inimii spre a pricepe greșeala și nici nu deznădăjduiți de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu așteptați grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat și bun este Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în maiestatea Sa de Judecător”
Iar Sfântul Macarie Egipteanul face o subliniere de forță: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”
Avem două exemple absolute de pocăință, unul biblic, cu Fiul Risipitor, și unul patristic, cu Sfânta Maria Egipteanca. Și unul și celălalt sunt paradigmatice și convingătoare.
Parabola Fiului Risipitor, pe care ne-o relatează Mântuitorul, spune că „Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Iar după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis l-a turmele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porci, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mei și îi voi pune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi! Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 11-20).
Pot fi urmărite în această parabolă toate cele cinci momente ale pocăinței: părerea de rău a Fiului Risipitor pentru starea în care a ajuns, hotărârea de a se întoarce la tatăl său și a-și îndrepta viața, mărturisirea păcatelor pe care le-a făcut și faptul că tatăl îl primește cu multă dragoste și-l dezleagă de situația în care se găsește, reintegrându-l în familie. Este un exemplu magistral de pocăință și de spovedanie sinceră.
Maria Egipteanca a trăit în veacul al 5-lea. Istorisirea vieții ei ne-a lăsat-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Este această sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe în bine viața lor.
Maria Egipteanca, cum îi spune numele, era din Egipt[6]. Încă de vârsta de 12 ani și-a părăsit casa părintească și a mers la Alexandria. Fiind tânără și frumoasă a căzut într-o viață de desfrânare greu de descris. Șaptesprezece ani a petrecut în această viață ticăloasă ademenindu-i pe mulți cu desfrânările ei.
Într-o zi, a văzut o corabie care mergea la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. A dorit și ea să meargă, pe drum păcătuind atât cu corăbieri, ca plată de drum, cât și cu pelerini. Sosind la biserica Sfântului Mormânt, când să se apropie să se închine Sfintei Cruci, o putere nevăzută n-o lăsa să intre în sfânta biserică. Încercând de mai multe ori și nereușind, și-a dat seama că n-o lasă Dumnezeu pentru viața ei păcătoasă.
Așa a început pocăința și plânsul ei. Văzând icoana Maicii Domnului, s-a rugat ei, și-a luat-o chezașă, a putut intra să se închine Sfintei Cruci și s-a hotărât pentru o viață curată. Cu trei pâini uscate, după ce se împărtășește la o mănăstire de lângă Iordan, trece râul și petrece în pustie nevoindu-se 47 de ani cu o viață aspră și cu rugăciune.
Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ. „Și așa, biruind firea omenească, prin nevoința ei și cu harul lui Hristos, și dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr”
Biserica o pomenește pe 1 aprilie și-n a 5-a duminică din Postul Mare. Sfântul Sofronie menționează, referitor la viața Mariei Egipteanca, că „am scris după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul. Dumnezeu, care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi”[8]. Pocăința Mariei Egipteanca ne cutremură.
Am trecut în excursul nostru penitențial cazul Fiului Risipitor, cazul Mariei Egipteanca, însă relatările duhovnicești pe care le avem la îndemână ne dau și multe altele. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul ne istorisește cazul unui tâlhar notoriu care, la un moment dat, și-a revenit în sine și și-a dat seama că viața lui nu-i viață. A intrat într-o mănăstire și i-a cerut starețului să-l călugărească. Ce condiție i-a pus starețul? Ca în mijlocul bisericii, cu voce tare, să-și mărturisească toate fărădelegile. Și, pe când își făcea mărturisirea, unul dintre părinții duhovnicești văzător cu duhul, îl vedea pe îngerul care avea în mână o coală mare cu păcatele tâlharului, cum pe măsură ce și le spovedea, radia unul câte unul și coala a rămas albă[9]. Tâlharul a devenit un călugăr bun.
În toate cazurile relatate putem urmări pocăința și ca lucrare de moment, ca spovedanie, dar și ca efort de toată viața pe calea desăvârșirii. Ca Sfântă Taină, ca spovedanie, repetăm mărturisirea de câte ori ne simțim sufletul greu.
Pocăința ca lucrare de durată, ca stare sufletească, acoperă toată viața noastră. Ea este mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl animă păcatul și e readus la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele său. Este extraordinară această lucrare. Lucrare de durată, de toată viața, care îl face pe om conștient de greșelile sale și doritor de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, doritor mereu de progres spiritual.
Legat de pocăință vreau să mai fac o subliniere, și anume aceea că monahismul, cinul călugăresc, prezent în toată istoria Bisericii Ortodoxe, inclusiv în contemporaneitate, este stare de pocăință continuă. Sfântul Siluan spune că „monahul e un om care se roagă și plânge pentru întreaga lume; aceasta e principala lui ocupație”
Sfântul Siluan dă și o interpretare pragmatică a pocăinței: „Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria și pacea vor domni din nou în suflet. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”
Dacă tot omul contemporan nouă, care are atâtea probleme și e neliniștit, ar apela la spovedanie pocăindu-se, și-ar găsi liniștea. Viața i-ar deveni mai echilibrată, și stresul de care e cuprins ar dispărea. Lucrul acesta l-au experimentat mulți dintre semenii noștri și au ajuns fericiți.
Îl lăsăm pe Sfântul Nicodim Aghioritul să încheie acest capitol: „Tatăl, care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: «Pocăiți-vă» (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiți-vă» (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiți-vă» (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: «pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor»”. (Matei 3, 2).
†ANDREI
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și
Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului
Rugăciuni la sfârșit de an
SFÂRȘİT DE AN
La sfârșit de an, Doamne vin in Faţa Ta
Să îți mulțumesc Părinte , c-ai păzit ființa mea;
İar în anul care iată, că aproape a trecut,
Mi-ai fost Doamne călăuza, mi-ai fost Pavăza și Scut!
Mulțumesc că-n orice clipă am simţit iubirea Ta,
Că ai fost în barca vieții când furtuna era grea.
İar când însetam pe cale și credeam că sunt înfrânt;
Tu mi-ai dat din apa vie, care curge din Cuvânt!
Mulțumesc de pacea sfântă ce mă-nvăluie mereu ,
De când Te-am primit în viață ca Stăpân și Dumnezeu;
Și de Sfânta Părtășie, Doamne vreau să-ți mulțumesc ,
Când m-aplec în rugăciune și îți spun cât Te iubesc.
Mulțumesc pentru îndurarea revărsată zi de zi, Peste lume, peste țară și peste ai Tăi copii;
Pentru apă, pentru pâine, pentru tot ce ai creat,
Mulțumesc că ești İUBİRE și ești Doamne minunat!
Și Te-aș mai ruga Părinte pentru anul care vine ,
Fă ca lumea-ntreagă Doamne să se-ntoarcă către Tine ;
Sa răsune-ntreg pämântul de cântări si bucurie,
Rugăciuni și osanale
Închinate Doamne Ţie!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)