Numai în unirea unei inimi drepte și smerite cu faptele bune se află mântuirea. Smerenia este temelia clădirii vieții noastre duhovnicești. Faptele bune, ascultarea poruncilor, rugăciunea și postul sunt zidurile casei dreptății. Iar harul lui Dumnezeu, dăruit inimii smerite, este cununa și acoperișul ei ocrotitor. Fără temelia smereniei, cele mai frumoase ziduri ale faptelor se vor prăbuși la primul vânt duhovnicesc. Dar nici o temelie goală nu este încă o casă în care să poți locui veșnic.
Nevoința duhovnicească și smerenia
Postul este școala unei asemenea uniri. Ne înfrânăm de la mâncare, înmulțim rugăciunea, facem milostenie nu pentru a ne pune acestea drept merit, asemenea fariseului, ci pentru ca, prin lucrarea exterioară, să vindecăm lăuntrul, să zdrobim mândria și să creștem în inimă smerenia. Faptele fără smerenie duc la înșelare. Smerenia aparentă, fără fapte, duce la nepăsare și fățărnicie.
Dumnezeu nu este un contabil care numără păcatele și meritele. El este un Tată iubitor, care dorește o dragoste sinceră și smerită din partea copiilor Săi. De aceea îl îndreptățește pe vameșul pocăit și îl primește în rai pe tâlharul răstignit de-a dreapta Sa, care a spus doar: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” El nu privește la cantitatea faptelor, ci la calitatea inimii din care se nasc faptele.
Cercul vicios al mândriei
Mândria este un cerc închis, un șarpe care își mușcă propria coadă. Etapele ei sunt: iubirea de sine (înăuntru) → afirmarea de sine (în afară) → ciocnirea cu ceilalți → suferința → îndreptățirea de sine și osândirea altora → și iarăși o iubire de sine și mai puternică. Oamenii mândri merg pe acest cerc chinuitor ca niște ocnași, iar sfârșitul acestui drum este pieirea.
Ieșirea din cerc
Însă în acest cerc există un punct slab, unde el poate fi rupt. Acesta este suferința. În clipa durerii, a jignirii sau a neputinței, omul mândru își pune întrebările fatale: „De ce? Cine este vinovat?” Mândria șoptește: „Alții sunt vinovați, este nedrept!” Dar tocmai aici se deschide și ușa spre libertate. Dacă omul găsește în sine puterea de a da un alt răspuns: „Eu însumi sunt vinovat de toate, merit aceasta pentru păcatele mele” — acesta va fi începutul smereniei mântuitoare.
Calea dreaptă a smereniei
Smerenia este opusul direct al mândriei. Dacă mândria este un cerc vicios care atrage în prăpastie, smerenia este un drum drept care urcă spre Cer. Etapele ei sunt: simțul vinovăției și pocăința → osândirea de sine și pocăința înaintea lui Dumnezeu → lepădarea de sine și slujirea aproapelui → pacea cu Dumnezeu și cu oamenii → fericirea și harul.
Cei mândri se închid în fortăreața propriului „eu”, iar cei smeriți își deschid inimile, devenind temple ale Duhului Sfânt.
Cel smerit se învinuiește pe sine, nu pe alții, Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele mai mult decât pe sine, slujește altora și nu cere să fie slujit. Un astfel de om nu poate fi cu adevărat jignit sau ofensat, căci îi iubește pe toți, le dorește tuturor binecuvântare și se roagă pentru toți. El nu are vrăjmași.
Cel smerit este întotdeauna un făcător de pace. El trăiește în pace cu Dumnezeu, cu sine, cu aproapele și cu întreaga creație.
În această stare se umple de har dumnezeiesc și gustă încă de aici, de pe pământ, începutul fericirii veșnice.
Intrând în perioada de pregătire pentru Sfântul și Marele Post, să ne întrebăm: de partea cui suntem noi în această pildă? Nu s-a transformat oare evlavia noastră exterioară într-o siguranță fariseică a propriei dreptăți? Nu am uitat că lucrul cel mai important este inima noastră zdrobită și smerită, fără de care toate nevoințele noastre sunt nimic?
Să-I cerem, așadar, Domnului darul adevăratei smerenii, pentru a zidi casa sufletului nostru pe piatra cea tare, nu pe nisipul mulțumirii de sine. Și atunci, împodobind această casă cu fapte bune inspirate de iubire, ne vom învrednici să auzim, la sfârșitul drumului nostru pământesc, glasul milostiv al Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai.”
Ieromonah Tarasie Borozenet
traducere din limba rusa Livia Radu Mr
saitul https://pravoslavie.ru/
