Totalul afișărilor de pagină

luni, 30 mai 2016


PILDE CU TALC





  Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor. Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi, de aceea, se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschise brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: `Sări! Aruncă-te`. Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: `Tată, dar nu te văd!`. Şi tatăl îi spuse: `Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sări!`. Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.

___
Omule, Dumnezeu îţi spune în fiecare zi să sări din focul întunericului. Lasă-ţi inima şi conştiinţa să audă vocea lui Dumnezeu şi, deşi Tu nu Îl vezi, sări din focul întunericul în care, poate, eşti cuprins, mai mult sau mai puţin, având credinţa nezdruncinată că vei fi prins de El. Sărind îţi vei găsi salvarea în braţele lui Dumnezeu, care te va sălăşlui în lumină. Încercă, nu vei regreta, aşa cum sigur vei regreta dacă nu vei încerca.

****
 "Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi"


****

 În Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea, spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.


sursa http://jurnalspiritual.eu/

Învăţături si sfaturi duhovnicesti alese ale  ale Sfântului Serafim de Sarov



   Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.



  Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

  Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.


  Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.


  In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.


  Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.



  Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

  In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.


Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.



Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.


Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.


    Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

   Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

  
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

   Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.



  


Sfantul Serafim de Sarov ,, Scopul vietii  noastre,, 

sursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/001-scopul-vietii-crestinesti.pdf


RUGĂCIUNE PENTRU PARINTELE DUHOVNIC




   Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău duhovnicul meu (N) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăinţă, eu oaia rătăcita. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga-răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.
 Amin (metanie).

Duhovnicul


   Asa cum am spus si in alt loc, duhovnicul trebuie sa fie povatuitorul nostru in drumul catre mantuire. Desi credinciosii apeleaza la preotul din parohia de care apartin pentru slujbele de botez, cununie, inmormantare, si alte rugaciuni pe care le poate face acesta, totusi pentru taina spovedaniei, ei sunt liberi sa-si aleaga duhovnic de la alta parohie, sau de la manastire.Problema este insa, atat faptul ca ne lipseste experienta necesara pentru a face o alegere, cat si faptul ca aparentele insala.

Slabirea trairii duhovnicesti din zilele noastre este compensata de abundenta cartilor duhovnicesti, din care putem invata nenumarate lucruri, insa adevarata invatatura este atunci cand punem in practica lucrurile pe care le-am citit. In acel moment ne dam seama mai bine ce diferenta mare este de la teorie la practica, de la un timp la altul, si de la o persoana la alta.

Cei care cauta in vremurile noastre duhovnici ca in “Vietile Sfintilor”, arata prin aceasta ca ei insisi nu au pus in practica ceea ce scrie in “Vietile Sfintilor”, si nu au ajuns la o anumita traire duhovniceasca, necesara pentru a-si da seama de diferenta si contextul de pe vremea sfintilor si ceea ce traim noi acum. Mai sunt unii care incearca sa mimeze aspectele exterioare ale vietii sfintilor, insa din pacate, majoritatea nu ajung la trairea interioara a sfintilor, si desi traiesc in singuratate, si mananca vegetarian, nu ajung sa culeaga roadele Duhului Sfant. De aceea vreau sa spun: cat de mult pot sa ne insele aparentele si doar daca castigam o traire duhovniceasca si punem unele intrebari pe muchie de cutit unui duhovnic, ne putem da seama in urma rugaciunii pe care o facem daca este sau nu ceea ce avem nevoie.

Multi cad in capcana dorintei de a avea ca duhovnic o persoana importanta, si nu iau aminte la cuvintele inteleptului:

„Multi oameni mari si slaviti sunt, dar tainele se descopera celor smeriti” (cf. Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 19).

Multe dintre aceste persoane cad in mandria ca au un duhovnic renumit, pe cand adevarul este ca datorita faptului ca duhovnicul respectiv, fiind renumit, este foarte ocupat, relatia dintre ucenic si duhovnic este una foarte superficiala, ajungandu-se ca asa zisul ucenic sa se povatuiasca singur. Acest fapt este un pacat cu atat mai mare, cu cat sunt multe manastiri, care au multi preoti si duhovnici destul de putin solicitati. Oamenii nu se gandesc cat de mult ajuta programul de slujbe, pe care il are manastirea zilnic, si faptul ca preotul respectiv slujeste acolo este un lucru deosebit, si fiind conditii ca sa fie pomeniti cat mai des la rugaciune de preotul respectiv este ceva de un real folos in lucrarea duhovniceasca, pe care o avem de facut.

Daca dorim duhovnici buni trebuie sa ni-i facem. Parintele Rafail Noica spunea ca nu avem duhovnici buni, pentru ca nu avem ucenici buni. Multi dintre duhovnicii tineri, ba si unii mai in varsta, lancezesc in lucrarea lor, pentru ca nu sunt solicitati cat ar trebui. Oamenii vor duhovnici in varsta si cu experienta, insa si acesti duhovnici au fost la randul lor tineri, si daca nu ar fi fost solicitati, de unde ar fi avut experienta? Un raspuns bun necesita o intrebare buna, si mai mult decat atat, credinta cu care intrebi. Sfintii Apostoli, majoritatea dintre ei au fost tineri, insa, iata, ei au schimbat lumea, deoarece harul, care lucra prin ei, nu tinea cont de tineretea lor, ci mai mult de curatia inimii lor. Asa spune si inteleptul Solomon:

„Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete, si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata” (cf. Intelepciunea lui Solomon 4,8-9).

Sunt duhovnici care pot deveni buni prin ucenicii lor. Din pacate insa, in cele mai multe cazuri, totul se rezuma la o relatie superficiala. Daca venim la cineva de la care avem pretentia sa ne calauzeasca in viata duhovniceasca, si nu avem pacate de spus, si nici macar o singura intrebare, atunci suntem in pericolul in care mergem orbeste fara sa stim ce facem cu adevarat, si suntem nepasatori la ceea ce avem de facut. Daca duhovnicul are mai multa experienta in viata duhovniceasca (decat ucenicul), si nu am sa-l intreb nimic, atunci arat prin aceasta onepasare in lucrarea duhovniceasca, sau un fel de totul este bine si nu s-a intamplat nimic deosebit. Nu s-a intamplat nimic deosebit, deoarece noi nu ardem pentru Hristos, ne zbatem doar sa ne rezolvam problemele, si nu ne intereseaza sa traim duhovniceste.

Duhovniceste traim atunci cand in centrul atentiei si a tot ceea ce facem este Hristos, si nimic altceva din ceea ce facem noi. Pare cam pretentios spus, dar nu este greu deloc. In primul rand, in tot ceea ce facem trebuie sa fie Hristos, nu manastirea, nu biserica, nu tata si mama, nu sora si fratele, ci lucrarea lui Hristos.

Din pacate, lumea se schimba pe nesimtite, credinta slabeste si isi face loc printre noi un curent de innoire, care vrea sa dea la o parte invatatura sanatoasa a Sfintilor Parinti. Se roaga si se impartasesc impreuna cu cei de alte credinte, le spun la oameni sa nu mai mearga pe la manastiri ca au preotul lor de la parohie. Si batalia dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna ia acum o alta forma, in care cei care se lupta intre ei par sa aiba aceleasi uniforme, difera doar ceea ce propovaduiesc; unii propovaduiesc un curent de innoire, care sa schimbe viata duhovniceasca sanatoasa; ceilalti incearca sa tina canoanele si randuielile Sfintilor Parinti, atat cat este cu putinta in zilele noastre.

Cei cu curentul de innoire sunt deranjati de preotii de manastire, care inca incearca sa mai tina ceva din invatatura sanatoasa a sfintilor, si le spun la oameni sa nu se mai spovedeasca pe la manastiri, ci sa mearga la preotul lor de parohie. Ei incearca sa-i convinga pe oameni spunandu-le ca preotii din manastire nu au familie, si nu o sa-i inteleaga in problemele lor, de parca harul lui Dumnezeu si experienta pe care o au preotii de manastire, prin miile de cazuri pe care le-au cunoscut si le-au trait si ei, prin cei care au venit la ei, nu ar fi indeajuns.

Mai mult, preotii de manastire trebuie sa fie intr-o permanenta rugaciune, si aceasta va avea un mare aport in rezolvarea duhovniceasca a celor care il solicita. Spun rezolvare duhovniceasca, pentru ca, din pacate, oamenii s-au obisnuit sa mearga la biserica pentru niste dorinte personale, si nu pentru a fi mai buni, si de aceea ne rugam in zadar, si nu primim nimic, deoarece omul nu vrea sa fie mai bun, si nu face nimic concret pentru asta.

Sa ne deschidem ochii si sa ne luam mantuirea in serios. Sa nu alergam dupa minuni, ci sa ne silim sa ne schimbam viata. Sa ne spovedim cum trebuie, sa citim cartile de invatatura ortodoxa, si sa punem inceput bun in trairea duhovniceasca.
Razboi si pace

In Razboiul dintre bine si rau sunt foarte multi care nu se lupta deloc. Ei spun ca sunt in pace, dar de fapt sunt stapaniti de patimi. Daca raul stapaneste in noi, si noi nu-i opunem nicio opozitie, traim intr-o pace inselatoare. De ce oamenii nu-si dau seama? Ei sunt inselati de aparente si de cursul lumii. Fac si eu ce face toata lumea, zice omul care se spovedeste o data pe an, si nici atunci nu o face cum trebuie. Poate preotul sa-i ajute? Destul de greu, pentru ca daca ar vrea sa faca ordine, s-ar putea sa vorbeasca la pereti.

Noi asa ne-am deprins dintotdeauna, raspunde omul care se spovedeste o data pe an. Atunci, din cauza multimii oamenilor si a aglomeratiei de slujbe dinaintea Sfintelor Pasti, preotul ia om dupa om, sidin pacate, multi dintre ei pleaca la fel cum au venit. Exista si situatii cand oameni merg mai des la spovedit, si chiar daca au pacate mai grele, nu primesc niciun canon si nici nu dau niciun semn de indreptare. O impartasanie deasa cu Sfintele Taine, fara spovedanie cum trebuie, fara rugaciunea si curatenia necesara, ne face vinovati de o lipsa de evlavie fata de cele sfinte, si de nepasare fata de credinta. Faptele bune, ca rugaciunea, postul, milostenia, trebuie insotite si de smerenie, iar smerenia trebuie sa stie sa se marturiseasca.

Preotii care ii odihnesc pe oamenii care nu au o credinta lucratoare, si le dau de inteles ca sunt bine, impartasindu-i fara niciun canon de indreptare, sunt acei prooroci mincinosi care

„duc poporul in ratacire, spunand: Pace, atunci cand nu este pace;… mana mea va fi impotriva acestor prooroci“ (cf. Iezechiel 13, 9-10),

zice Dumnezeu, prin glasul Proorocului Iezechiel.

Astfel, oamenii nu trebuie sa se linisteasca atunci cand nu fac nimic, si nici preotul nu le spune ce sa faca, ci sa caute singuri povatuire, in carti si in manastiri, pe care sa o urmeze.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Dupa ganduri se poate cunoaste starea duhovniceasca.


 Creşterea Duhului Sfânt  îi şterge toate gândurile rele şi devine un copil nevinovat.


 Dumnezeu este Cel ce face minuni prin Sfinţii Săi! Oamenii nu sunt decât instrumente prin care lucrează puterea Creatorului.

 Nu Ilie a oprit ploaia şi pe urmă a dăruit-o iar, nu Moise a transformat toiagul în şarpe sau a despicat marea în două. 
Firea omenească nu putea face aceste lucruri. Dar la Dumnezeu toate fiind cu putinţă, El a făcut ca prin aceşti oameni să se arate puterea Lui nemărginită.

Toate minunile petrecute în Vechiul Testament sunt opera puterii dumnezeieşti, transmisă unor oameni curaţi şi sfinţi, ce ascultau cu frică poruncile Lui. Duşmanii poporului evreu erau zdrobiţi prin ridicarea mâinii lui Moise spre cer. Tot aşa creştinul ce-şi ridică în rugăciune mâinile sufletului său spre Cer doboară puterile duhurilor rele şi dărâmă zidurile Ierihonului. Când sufletul îl caută pe Dumnezeu, gândurile rele dispar, fug, se topesc.


Dumnezeul cel ascuns lucrează minuni în sufletul celui ce-L caută. 
Aşa lucra Duhul Sfânt în profeţi, dar ei nu prooroceau totdeauna, ceea ce nu însemna însă că Duhul Sfânt îi părăsea în clipele când nu vorbeau despre tainele cele nevăzute. Ei erau mereu ocrotiţi de Duhul. 
Deci dacă în Vechiul Testament Duhul Sfânt a lucrat atât de mult, cu atât mai mult a lucrat în Noul Testament, când El S-a revărsat ca un şuvoi de foc în inimile Apostolilor şi ale martirilor şi sfinţilor de mai târziu?!


„Căci voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” – spune Domnul. „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Tot cel ce caută va afla. Şi dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să dăruiţi lucruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel ceresc va dărui pe Duhul Sfânt celor ce i-L cer cu putere şi credinţă multă”. Lupta şi numai lupta cu sine însuşi, susţinută de ajutorul ceresc, îl coboară pe Duhul Sfânt în sufletul omului.

Degeaba îşi cunoaşte omul patimile sale şi se străduieşte să lupte cu ele; dacă nu cere ajutorul lui Dumnezeu nu le va putea birui, căci scris este: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi iarăşi se lasă înşelat acela care, primind bucuria ajutorului şi a harului ceresc, îşi închipuie că a scăpat definitiv de păcat. Viclenia satanei pândeşte din umbră să otrăvească această bucurie. Sufletul nu pricepe nici esenţa subtilă a răutăţii şi nici sporirea în desăvârşire spirituală. Omul nu-şi dă seama de perfecţiunea lui, căci creşterea Duhului Sfânt din el îi şterge toate gândurile rele şi devine un copil nevinovat, ce nu-şi dă seama ce s-a petrecut cu dânsul. El atât ştie: că-L iubeşte numai şi numai pe Dumnezeu, că de El îi este dor, că El este mama lui, că nu mai poartă vreo grijă pentru altceva şi nu mai vede nimic în jurul lui decât pe Dumnezeu.


Trebuie să ne cercetăm fiecare dintre noi în ce stadiu de curăţenie am ajuns, ce a mai rămas în inimile noastre din poftele şi grijile lumeşti, ce a mai rămas în mintea noastră din gândurile rele şi nefolositoare, ce rădăcini ascunse mai are încă păcatul în sufletele noastre. Să nu ne amăgim singuri crezând că am făcut tot ce a trebuit şi am ajuns deci la ultima treaptă a desăvârşirii, ci să lucrăm neîncetat, „cu frică şi cu cutremur”, la mântuirea noastră. Niciodată nu vom putea spune că am terminat această lucrare! Şi iarăşi trebuie să avem frică de viclenia satanei în lupta ce ne stă înainte, pentru că Hristos ne-a poruncit: „Indrăzniţi, Eu am cucerit lumea”. Şi iarăşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din Ceruri”. Şi cum vom ajunge oare la aceasta altfel decât numai şi numai luând mereu exemplu de la Hristos, Cel care a fost „blând şi smerit cu inima”?! Numai aşa ne vom învrednici şi noi, prin stăruinţă neînvinsă, să stăm drepţi în faţa Dreptului Judecător în ziua înfricoşătoarei Judecăţi.


Sfântul Macarie Egipteanul