Conştiinţa este o simţire a duhului omenesc, subţire, luminoasă, care deosebeşte binele de rău. Această simţire deosebeşte mai limpede binele de rău decât mintea.
Este mai greu să amăgeşti conştiinţa decât mintea. Şi cu mintea amăgită, care e sprijinită de voia iubitoare de păcat, conştiinţa se războieşte îndelung.
Conştiinţa 1-a călăuzit pe om până la Legea scrisă. Omenirea căzută şi-a însuşit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine şi rău: raţiunea cu nume mincinos a împărtăşit nedreptatea sa conştiinţei. Legea scrisă a devenit un lucru de neapărată trebuinţă pentru călăuzirea spre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi spre lucrarea bineplăcută Lui. învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de viclenia cu care a molipsit-o păcatul (Evr. X, 22). După ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă a conştiinţei e sprijinită şi înălţată de urmarea învăţăturii lui Hristos. Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei ce$ dreaptă sunt cu putinţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă.
Păcatele de bună voie întunecă, înăbuşă, adorm conştiinţa. Orice păcat necurăţit prin pocăinţă lasă o întipăriră vătămătoare în conştiinţă. Viaţa păcătoasă îndelungată, aleasă în chip liber, omoară oarecum. A omorî conştiinţa este, de fapt, cu neputinţă. Ea îl va însoţi pe om până la înfricoşatal judecata al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.
După tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vrăjmaşul omului pomenit în Evanghelie (Mt. V, 25) este conştiinţa. Intocmai: ea este un vrăjmaş, fiindcă se împotriveşte oricărei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem. Păstrează pacea cu acest vrăjmaş pe calea ta către cer, în vremea vieţii pământeşti, ca să nu te pârască în vremea când se va hotărî soarta ta pentru veşnicie. Spune Scriptura: Mântuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26).
Martorul credincios este conştiinţa nespurcată: ea izbăveşte sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de greşale până a veni moartea şi de muncile veşnice după moarte. Precum tăişul cuţitului e ascuţit de gresie, aşa şi conştiinţa e ascuţită de Hristos: ea se luminează prin învăţarea poruncilor evanghelice şi se ascute prin plinirea lor.
Conştiinţa luminată şi ascuţită de Evanghelie arată omului, cu deamănuntul şi desluşit, toate greşalele lui, până şi cele mai mărunte. Nu fă silnicie vrăjmaşului tău - conştiinţa: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovnicească; păcatul te va robi şi te va lega. Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce îşi calcă în picioare conştiinţa, ce îşi întind curse loruşi: Asuprit-a Efraim pe vrăjmaşul său şi a călcat judecata, că a început a merge după deşertăciuni (Osie V, 11).
Tăişul conştiinţei e foarte gingaş: el trebuie păzit mereu. El e păzit atunci când omul plineşte toate cerinţele conştiinţei şi spală călcarea fie din neputinţă, fie din nepăsare, a oricărei dintre aceste cerinţe prin lacrimi de pocăinţă. Să nu socoti cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate: orice păcat e o călcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire fată de voia lui Dumnezeu, călcare în picioare a conştiinţei. De la părutele fleacuri, de la păcate neînsemnate la arătare, trecem treptat la căderi mari. „Ce însemnătate are asta". „Doar nu e un păcat mare !" „Ce, asta e păcat! ?" „Asta nu e păcat!". Astfel judecă cel nepăsător faţă de mântuirea sa atunci când se hotărăşte să guste din roadă păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu, întemeindu-se pe astfel de judecăţi neîntemeiate, el nu conteneşte a călca în picioare conştiinţa sa. Tăişul acesteia se toceşte, lumina ei se înnegurează; în suflet se revarsă întunericul şi frigul nepăsării şi nesimţirii.
Nesimţirea devine în cele din urmă starea obişnuită a sufletului. Sufletul este adesea mulţumit de ea; adesea o socoate stare plăcută lui Dumnezeu, tihnă a conştiinţei, în vreme ce ea este pierdere de către suflet a simţirii păcătoşeniei sale, pierdere a simţirii vieţii harice , duhovniceşti, adormire şi orbire a conştiinţei. Intr-o astfel de stare de întunecare şi nesimţire înfricoşată, feluritele păcate intră slobod în suflet, tocmindu-şi în el bârlog.
Păcatele, învechindu-se în suflet, se preschimbă în obiceiuri la fel de puternice ca şi firea, iar câteodată şi mai puternice decât ea.
Obiceiurile păcătoase se numesc patimi.
Omul nu bagă de seamă asta şi este ferecat din toate părţile, pe nesimţite, în lanţurile păcatului, intrând în robia lui.
Sfântul Ignatie Briancianinov, sfaturi duhovnicesti
Crestine, păzeşte-ţi conştiinţa faţă de lucruri, îndepărtându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepăsare, de cadere in pacat si patimi. Păzeşte-ţi conştiinţa faţă de tine însuţi. Nu uita că eşti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că eşti dator să înfăţişezi acest chip, întru curăţie şi sfinţenie, lui Dumnezeu însuşi.
Vai, vai! Vai şi amar va fi dacă Domnul nu va recunoaşte chipul Său, nu va găsi în el nici o asemănare cu Sine. El va rosti înfricoşata osândă:,, Nu vă cunosc pe voi,, (Mt. XXV, 12). Chipul netrebnicii va fi aruncat în văpaia nestinsă a gheenei.
Nesfârşită bucurie va cuprinde acel suflet la care căutând Domnul, va recunoaşte în el asemănarea cu Sine, va vedea în el frumuseţea pe care El, în nesfârşita Sa bunătate, a împropriat-o lui atunci când 1-a zidit, pe care a refăcut-o şi a înmulţit-o atunci când 1-a răscumpărat, pe care i-a poruncit să o păzească întreagă întru neprihănire prin îndepărtarea de tot păcatul, prin păzirea tuturor poruncilor evanghelice. Netăcutul, nepărtinitorul paznic şi aducător aminte al acestei îndepărtări şi păziri e conştiinţa.
Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până si cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată. Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă.
Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii ?
Omul împrăştiat se aseamănă unei case fără uşi şi fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într-o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoţi, tâlhari şi desfrânate. Viaţa împrăştiată, plină de griji si preocupari desarte( placeri ) lumeşti, îi aduce omului slăbănogire, la fel ca îmbuibarea cu mâncare şi băutură (Le. XXI, 34). Un asemenea om este ţintuit de pământ, e prins numai cu cele vremelnice şi deşarte; slujirea lui Dumnezeu devine pentru cel împrăştiat un lucru de mâna a doua; însuşi gândul la această slujire e pentru el sălbatic, plin de întuneric, nesuferit de apăsător.
Sfântul Ignatie Briancianinov Cuvinte către cei care vor să se mântuiască Experienţe ascetice vol. II Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Bucureşti, 2000, Editura Sophia
Despre smerenie (convorbire între stareţ si ucenic)
-Ucenicul: Ce e smerenia ? -Stareţul: Este virtutea evanghelică ce uneşte puterile omului prin pacea lui Hristos, ce covârşeşte înţelegerea omenească.
-Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de înţelegere, cum ştim că ea este ? Mai mult, cum putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ? - Stareţul: Că este ştim prin credinţă, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine o cunoaştem din cercare, după măsurra dobândirii ei .
Ucenicul: De ce aşa ? Stareţul: Fiindcă smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului: învăţati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima (Mt. XI, 29) Sfântul loan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor: „învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăsluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi, că sunt blând si smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu cugetul".
Cum să pricepem însuşirea şi lucrarea lui Hristos ? Ele, precum şi simţirea lor, sunt nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos lisus (Filip. IV , 7). Pacea lui Dumnezeu este si începutul, şi urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi începutul acestei lucrări. Ea lucrează asupra minţii si a inimii prin atotputernica putere a lui Dumnezeu. Atât puterea cât si lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse.
Ucenicul: în ce fel se poate atinge smerenia ? Stareţul: Prin plinirea poruncilor evanghelice şi mai ales prin rugăciune. Lucrarea harică a smereniei se potriveşte foarte bine cu lucrarea harică a rugăciunii, sau mai bine zis, este una si aceeaşi lucrare. Ucenicul: Nu te da în lături să îmi arăţi amănunţit amândouă mijloacele de dobândire a smereniei. Stareţul: Amândouă mijloacele sunt înfăţişate în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Sfântul loan Scărarul spune că unii, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, pot judeca în chip îndestulător despre smerenie; iar Sfântul Isaac Şirul spune că Sfântul Duh îl învaţă smerenia în chip tainic pe omul pregătit pentru aceasta.
Noi, adunând fărâmiturile ce cad de la trapeza duhovnicească a domnilor noştri - Sfinţii Părinţi - am primit despre smerenie cea mai săracă înţelegere; pe aceasta ne si străduim s-o păstrăm şi s-o dăm mai departe celor ce ne întreabă despre ea, ca pe o predanie de mult preţ a Părinţilor. Cu toată dreptatea pot fi numite „fărâmituri" concepţiile primite de noi despre smerenie; comoara în sine, în toată plinătatea ei, o are cel ce a dobândit în sine pe Hristos. Preacuviosul Avvă Dorotei spune că „smerenia se plăsmuieşte în chip firesc în suflet în urma lucrării poruncilor evanghelice...
Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când învaţă cineva ştiinţele ori meşteşugul tămăduirii. Atunci când le învaţă şi le deprinde bine cineva, îi intră în obicei, fără ca el să poată spune şi tâl-cui cum s-a întâmplat aceasta - fiindcă sufletul s-a obişnuit cu lucrul îndeletnicindu-se cu el în chip statornic. La fel şi cu dobândirea smereniei: din făptuirea poruncilor se naşte obiceiul smerit, ce nu poate fi tâlcuit în cuvinte". Din această învăţătură a Preacuviosului Avvă Dorotei reiese limpede că cel ce doreşte a dobândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evanghelia şi cu aceeaşi osârdie a împlini toate poruncile Domnului nostru lisus Hristos. Lucrătorul poruncilor evanghelice poate ajunge la cunoaşterea păcătoşeniei sale şi a păcătoşeniei întregii omeniri şi, în fine, la conştiinţa şi încredinţarea că el este cel mai păcătos si mai rău dintre toţi oamenii.
Ucenicul: Mi se pare că este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineşte cu toată râvna poruncile evanghelice să ajungă la conştiinţa că este cel mai mare păcătos ? Urmarea ar trebui să fie cu totul dimpotrivă. Cel ce săvârşeşte necontenit faptele bune, şi le săvârşeşte cu deosebită râvnă, nu poate să nu se vadă pe sine îmbunătăţit. Stareţul; Ceea ce spui tu îi priveşte pe cei ce fac binele cel părut „din sine", din firea lor cea căzută. Aceasta este falsa smerenie. Cel ce face acest bine, după înţelegerea sa, după aplecarea şi ghesul inimii sale, nu poate să nu vadă acest bine, nu poate să nu fie mulţumit si să nu se încânte de el; singur se slăveşte în deşert cu el şi se desfată de laudele omeneşti - le caută, le cere, se mânie pe cei ce nu vor să îl laude si-i vrăjmăşeşte. I-şi socoteşte faptele bune; după mulţimea lor îşi face si părerea despre sine şi, potrivit părerii despre sine, îşi alcătuieşte şi părerea despre aproapele, ca fariseul pomenit în Evanghelie.
Acest fel de lucrare îl aduce pe om la părerea că este drept, dă naştere unor „drepţi" care sunt lepădaţi de Domnul şi se leapădă de El sau îl mărturisesc numai la arătare şi în chip rece, cu o mărturisire moartă (Mt. IX, 13). Plinirea poruncilor evanghelice naşte urmări cu totul potrivnice, îndată ce începe să le plinească, nevoitorul vede că le plineşte în chip foarte neîndestulător, necurat, că în fiecare clipă e abătut de patimile sale, adică de voinţa vătămată, spre lucrarea neîngăduită de porunci. După aceea, el va vedea cu limpezime că firea căzută este vrăjmaşă Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multă putere după Evanghelie, i se descoperă din ce în ce mai desluşit cât de neîndestulătoare sunt faptele lui bune, i se descoperă mulţimea aplecărilor şi încredinţărilor sale, nefericita stare a firii căzute, înstrăinate de Dumnezeu, care a dobândit faţă de Dumnezeu o aşezare vrăjmaşă. Cercetând viaţa sa trecută, vede că ea a fost un lanţ necontenit de păcate, de căderi, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu, şi cu inimă nefăţarnică se recunoaşte pe sine drept cel mai mare păcătos, vrednic de muncile vremelnice si de cele veşnice. Lucrarea poruncilor naşte în el pe nesimţite o astfel de părere despre sine. Se poate spune fără greş că cel ce se călăuzeşte în vieţuirea sa după Evanghelie nu se va da în lături să dea încredinţare deplină că nu cunoaşte in sine nici măcar o singură faptă bună. El socoate felul în care plineşte poruncile o schimonosire şi spurcare a lor, precum grăieşte sfântul Petru Damaschinul. „Invaţă-mă să fac voia Ta" (Ps. CXLII, 11), strigă el plângând către Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai poruncit s-o fac, pe care mă străduiesc s-o fac, însă nu pot, fiindcă firea mea căzută nu o pricepe şi nu i se supune. Zadarnice au fost şi vor fi sforţările mele, dacă Tu nu-mi vei tinde mână de ajutor. Duhul Tău Cel Bun, şi numai El, mă va călăuzi la pământul cel drept" (Ps. CXLII, 12).
Ucenicul: Să presupunem că prin lucrarea după îndreptarul poruncilor evanghelice ajung la cunoaşterea si recunoaşterea păcătoşeniei mele; dar cum să ajung a mă socoti mai păcătos decât toţi oamenii, printre care se află nelegiuiţi, răufăcători cumpliţi ? Stareţul: Aceasta este, din nou, o urmare firească a nevoinţei. Dacă în faţa ochilor noştri se află două Iucruri si pe unul dintre ele îl cercetăm cu toată luarea aminte si fără contenire, iar pe celălalt nu îl băgăm deloc în seamă, asupra celui dintâi ne facem o părere limpede şi amănunţită, iar în privinţa celuilalt rămânem cu cunoştinţele cele mai superficiale. Cel ce lucrează poruncile evanghelice are ochii minţii pururea aţintiţi asupra păcătoşeniei sale; mărturisindu-o lui Dumnezeu si plângând pentru ea, se îngrijeşte să descopere în sine noi răni şi pete.
Descoperindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, sârguieşte iarăşi spre noi descoperiri de acest fel, tras de dorinţa curăţiei bineplăcute lui Dumnezeu. La greşelile aproapelui nu se uită. Dacă ajunge, din întâmplare, să vadă vreo greşeală a aproapelui, nu se uită la ea decât superficial şi în treacăt, aşa cum obişnuiesc oamenii care sunt prinşi cu lucruri însemnate. Din însuşi felul său de a vieţui, reiese în chip firesc si logic părerea despre sine că este păcătosul păcătoşilor. Această aşezare sufletească o cer de la noi Părinţii. Fără asemenea părere despre sine, însăşi nevoinţa rugăciunii e socotită de Sfinţii Părinţi ca rătăcită.
Un oarecare frate i-a zis Preacuviosului Sisoe cel Mare: „Văd că în mine rămâne aducerea aminte necurmată de Dumnezeu". Preacuviosul a răspuns: „Nu e lucru mare acesta, că gândul tău este la Dumnezeu: mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toată zidirea". Temelia rugăciunii este cea mai adâncă smerenie. Când smerenia este neîndestulătoare, nevoinţa lesne se pleacă spre amăgire de sine si înşelare demonică.
Sfântul Ignatie Briancianinov Cuvinte către cei care vor să se mântuiască Experienţe ascetice vol. II Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Bucureşti, 2000
- Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane?
- Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau.
Bunaoara zeitei Nemzida, îi puneau un inel de aur în nas si cercei de aur în urechi si legau urechile de nas. Si pe urma îi puneau par si în par îi puneau pene de vultur, îi puneau câte minunatii; clopotei îi puneau în haine, ca atunci când sufla vântul sa sune clopoteii. Toata împodobirea asta este închinare de idoli.
Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe zeul diavolesc "noroc" si pe Baal si pe Maranas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
- Parinte Cleopa, am gasit în Filocalie ca poti sa-ti dai seama de starea duhovniceasca în care te gasesti, dupa visuri. Cum vedeti Sfintia voastra?
- Care sunt visurile? Daca te tulbura visurile pacatoase cu femei, sa stii ca esti patimas si ai nevoie de rugaciune multa si de înfrânare.
Daca te tulbura visurile mâniei si ai spaima mare prin visuri, sa stii ca esti biruit de mânie.
Daca vin visuri din partea rationala, pentru ca îti încurca întelegerea Scripturii si-ti da credinta strâmba si hula si nebunie si eres si uitare, sa stii ca nu esti lamurit în întelepciune.
Iata ce spune Sfântul Maxim: "Când stapânesc în suflet doua virtuti, dragostea si înfrânarea, nici un vis nu poate sa-l însele pe om. Dragostea ucide toate visurile care sunt din partea mânioasa si rationala, si înfrânarea ucide pe cele din partea poftitoare. Când se întâlnesc aceste doua virtuti în om, nici un vis nu-l mai poate însela".
- Parinte, daca superi pe fratele tau fara sa vrei, si vezi ca se necajeste si îti ceri iertare de la el, dar el ramâne cu mânie asupra ta, ce sa faci?
Tu fa-ti datoria si sa zici: "Iarta-ma, frate, ca am gresit!" Si el, daca nu te iarta, asupra lui ramâne pacatul. Tu ti-ai cerut iertare, ti-ai facut datoria. Si daca nu te iarta, el raspunde, ca nu mai poate zice "Tatal nostru".
Ai vazut ce spune în Pateric. Doi frati de-o mama, calugari, veniti la manastire, au trait în pustie 30-40 de ani si nu s-au sfadit niciodata. Se duceau dracii la satana si ziceau: "Sunt doi calugari si au dragoste mare si sinceritate si iubire între ei si nu putem sa-i facem sa se sfadeasca". Dar un drac mai mare zice: "Eu îi fac sa se bata!" Era unul dintre aceia mesteri, ca si ei sunt si prosti si mai destepti - soldati, capitani, generali, de tot felul.
Când stateau fratii amândoi la rugaciune, linistiti în chilia lor, apare dracul. La unul s-a aratat porumbel si la unul s-a aratat cioara. Cel care a vazut cioara, a zis:
- Mai frate, uite o cioara!
- Mai, dar tu nu vezi ca-i porumbel?
- Mai, dar tu esti chior, nu vezi ca-i cioara? De când erau ei, nu vorbisera asa.
- Tu esti chior! Nu vezi ca-i porumbel? Si-i da o palma celuilalt. Atunci acela a zis:
- Iarta-ma, frate!
Când a zis "Iarta-ma", n-a mai vazut nici cioara, nici porumbelul. Era dracul! Atunci au cunoscut ca sunt batjocoriti.
Si degeaba i-a facut sa se bata, ca au cerut iertare unul de la altul. Au cerut iertare si tot ei au ramas mai mari decât dracul. Dracul niciodata nu zice "iarta-ma".
-Prea Cuvioase Parinte Cleopa, pentru cei ce au murit nespovediti, se mai poate face ceva?
Care au murit nespovediti si neîmpartasiti toata viata, nu mai au legatura cu Biserica. În fundul fundului iadului se duc. Daca vezi ca au murit necununati, care au trait necununati, sau cei ce mor nespovediti si neîmpartasiti de ani de zile, nu mai poti sa te rogi pentru ei. Daca au trait în preacurvie nu poti sa-i unesti cu Biserica!
Dar stiti cum îi mai poti ajuta? Cu un pomelnic sobornicesc- toata viata. Biserica noastra, asa a ramas cu traditia de la apostoli, se roaga în doua feluri: soborniceste si nominal. Ati vazut preotul, când începe dupa "liturghia celor chemati"? …Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii. …Sa-i uneasca pe dânsii cu Sfânta sa soborniceasca si apostoleasca Biserica…
Pentru cine se roaga atunci Biserica? Pomeneste pe cineva? Se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptatii.
În felul acesta se face, am gasit scris, pentru cei care mor nespovediti de multa vreme sau în pacate de moarte. Daca stii ce preot l-a botezat, si-i mort, pui preotul acela; si ce preot l-a cununat, daca a fost casatorit, daca-i mort; si nasii lui de botez; rudeniile spirituale. Îi pui pe aceia, fara sa-i pui numele la acesta, si zici: "si cu tot neamul lor cel adormit". Aici intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.
Asa se poate face pomelnic pentru acei ce traiesc toata viata necununati, nespovediti, neîmpar-tasiti sau în alte pacate grele. Putem sa-i punem pe acestia, dar fara nume, soborniceste.
-Parinte, cum trebuie judecata o fapta?
Sfântul Maxim spune: "Este feciorie si rugaciune si milostenie si ascultare si înfrânare care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, când acestea nu se fac dupa voia Lui".
Pavel Apostolul ne-a spus: Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, sa fie spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se uita la ceea ce facem noi. Fapta buna are trup, are si suflet. Trupul faptei bune este sa postesc, sa ma rog, sa fac metanii, sa fac milostenii, sa ma marturisesc, sa sfatuiesc. Acestea sunt trupul numai. Iar sufletul faptei bune este scopul cu care fac eu fapta buna.
Sfântul Ioan Scararul spune: "Ia seama, ca scopul este întreit. Unul îl lauda pe altul, ca sa câstige ceva de la dânsul; ori bani ori altceva. Altul se face prieten cu cineva, ca-i da bani. S-a facut prieten pentru bani. Se poarta cu lingusire si îl lauda, ca sa capete parale. Altul are prietenie cu o femeie, o fata pe care o iubeste cu iubire de patima, trupeasca.
Toate acestea sunt scopuri dracesti, ale iubirii de trup, ale iubirii de slava si ale iubirii de bani. Ai vazut scopuri dracesti? Si daca fapta ai facut-o cu scopul acesta, ea trece totdeauna de partea scopului. Se face una cu el. Se face urâciune înaintea lui Dumnezeu, ca nu-i spre slava Lui. Ci este cu scopul de a dobândi, ori fata aceea pe care o iubeste cu patima, ori banii, ori lauda de la oameni.
Când se face fapta buna cu scopuri de acestea, este urâciune la Dumnezeu. Ca a pierdut omul tot, din cauza ca le face cu alt scop. Nu cu scopul de a placea lui Dumnezeu si a i se ierta pacatele, ca sa se mântuiasca. Deci, întru toate trebuie ispitit scopul!
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Omul care a ales ca Rugăciunea lui Iisus să fie Calea Vieţii sale nu mai are alte interese, sau mai bine spus, toate celelalte interese ale vieţii sale nu-şi mai află sensul, consistenţa şi împlinirea decât în Rugăciune. Şi, ca orice om care lucrează la opera vieţii sale, se lasă cu totul absorbit de ea, se închide în Iisus, face din El o adevărată mănăstire şi vede şi trăieşte totul numai în El şi prin El…
Acestui om, dacă i-am putea pune, în orice moment al vieţii sale, întrebarea pe care le-a pus-o Mântuitorul primilor Săi ucenici: „Ce căutaţi?”, l-am putea auzi răspunzând netulburat, oricare i-ar fi nevoile exterioare: „pe Iisus!”.
Acest exclusivism absolut, singurul care permite realizarea marilor opere, îl unifică şi totul devine simplu pentru că Iisus este prezent în toate. El este „Adevărul şi Viaţa, El este soluţia tuturor problemelor, împlinirea a toate.
Rugăciunea lăuntrică şi stăruitoare menţine în conştiinţa celui ce se roagă, aflată într-o neîncetată prefacere şi adâncire, conştiinţa unui prezent fără sfârşit. Treptat, dispar din conştiinţă gândurile şi, mai ales, dorinţa multiplicată, acest mare simbol al egoului. Sfântul Nume ne impregnează cu această Prezenţă faţă de care devenim transparenţi, înăuntru şi în afară, aşa cum devine transparentă la lumină hârtia îmbibată cu untdelemn.
De aici şi sensul cuvântului grec „eleison” – „miluieşte”. Şi, de îndată ce pierdem sentimentul acestei Prezenţe, sentiment care nu e o emoţie, simţim o mare lipsă, totul devine opac iar noi redevenim ca nişte somnambuli.
Aceasta însemnă că există un adevărat stil de viaţă în Hristos, o manieră de a fi şi de a înţelege totul în El, de a privi în lumina Lui până şi problemele care par banale sau „profane”. Rugăciunea lui Iisus le dă tuturor acestor probleme o dimensiune contemplativă.
La început, după nevoile şi posibilităţile fiecăruia, Rugăciunea poate fi rostită cu buzele, fără oprire, într-un ritm mai mult sau mai puţin rapid, dar care să permită orientarea plină de dragoste a inimii, a minţii şi a atenţiei către Dumnezeu, iar fiecare cuvânt al Rugăciunii să absoarbă întreaga conştiinţă.
În alte momente, în funcţie de circumstanţe sau de oboseala ce se poate face simţită, Rugăciunea poate fi spusă cu lungi intervale de tăcere în timpul cărora se poate gusta pur şi simplu această atmosferă a Prezenţei care nu ne mai părăseşte nici o clipă. E cam ca zborul unei păsări mari care bate odată di aripi şi apoi se lasă purtată de aerul căruia se încredinţează … Precum pasărea care, dând din aripi, descoperă că sub ea nu este vid, omul descoperă prin Rugăciune Prezenţa care-l aşteaptă şi-l însoţeşte pretutindeni, îl poartă şi îl transportă spre sferele dumnezeieşti care, în acelaşi timp, nu sunt în lume şi totuşi atât de lăuntrice sieşi aici şi acum.
Numele lui Iisus este o revelaţie şi lucrează, în noi şi în jurul nostru, ca o permanentă revelaţie. Când orbii din Evanghelie – şi cine dintre noi nu este încă orb – au rostit această Rugăciune, au aflat lumina şi au văzut şi lumea li s-a revelat…
Dar, pentru ca într-o bună zi întregul univers să devină pentru noi lumină, trebuie să începem, după însăşi chemarea Mântuitorului, prin a „coborî în cămara inimii noastre”, acolo unde se află scânteia divină şi, în ascuns şi singurătate, s-o lăsăm să ia foc.
Într-o zi, Avva Arsenie, uriaşul isihasmului din primele veacuri, a primit chiar de la Domnul acest cuvânt: „fugi, taci, linişteşte-te!”. Acestea sunt cele trei trepte ale Tăcerii.
La începutul urcuşului duhovnicesc este necesară o ruptură care ne desparte de ceea ce este inutil, oferind condiţiile indispensabile re-orientării fiinţei noastre. Această ruptură este, bineînţeles, o necesitate fizică, prin ea ne cufundăm în singurătate şi aceasta taie totul scurt şi radical.
Dar acest spaţiu fizic, odată deschis, devine şi o realitate lăuntrică în care mă pot retrage oricând şi oriunde, chiar şi în mijlocul zgomotelor. Se creează astfel o stare sufletească în care nu mai încape nimic şi care nu mai răspunde la provocările lumii.
După instalarea în acest loc de singurătate lăuntrică, începe adevărata luptă pentru dobândirea Tăcerii.
E o luptă de o viaţă întreagă, o luptă de suprimare a tuturor gândurilor rele, pentru că aici se află „izvorul şi principiul oricărui păcat”, cum spune Origen. Fiecare gând care se prezintă minţii este aşadar cercetat: „eşti de partea noastră, sau împotriva noastră?”, şi, după caz, este zdrobit sau transfigurat cu Rugăciunea. Fără această aspră asceză nu există nici Rugăciune, nici Tăcere. Este un adevăr mărturisit şi repetat de Sfinţii Părinţi în unanimitate şi pe toate tonurile.
Şi când această tăcere a minţii devine efectivă, apare starea de re-culegere şi coborârea spre preaplinul inimii în care tăcerea devine Tăcere, Tăcerea despre care mărturisea Sfântul Ignatie al Antiohiei că I-a dat naştere lui Iisus Hristos.
Cu această Tăcere se naşte şi Rugăciunea lui Iisus în noi. În linişte veghetoare, omul întreg devine ascultare. Este chiar ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură: „Schema Israel – Ascultă Israele!”, adică o atitudine ce conţine deodată toate cele trei caracteristici ale tăcerii: „fugi, taci, linişteşte-te!” într-o continuă înaintare spre tăcerea-feciorelnică şi tăcerea-roditoare.
Numai când ajungem cu totul Tăcere ca Domnul, poate Tatăl să nască în noi Cuvântul şi numai când suntem cu totul Tăcere Îl putem auzi spunând: „Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi!. Şi Se va pogorî în cămara inimii noastre aşa cum S-a pogorât în peştera din Bethleem. Dar spaţiul de Tăcere deschis astfel în lume pentru a o re-crea nu ar fi fost posibil fără Tăcerea noastră lăuntrică: Tăcerea din Betlheem a fost mai întâi Tăcerea Mariei, adâncul adâncului celui fără de sfârşit.
Această Tăcere îşi află mai întâi mediul potrivit, locul de îmblânzire, acasă la noi, în laboratorul gospodăriei noastre, cum ne îndeamnă şi Sfântul Ioan Gură de aur spunând: „Să fie casa ta o biserică”! Şi în casă, ca într-un templu, se află o sfântă a sfintelor, „colţul cel frumos” cum spun ortodocşii ruşi, cu una sau mai multe icoane, o candelă sau o lumânare, un covoraş pentru rugăciune şi, eventual, o băncuţă sau un scăunel.
Icoanele din „colţul meu frumos” îmi amintesc întotdeauna de legătura minunată dintre rugăciunea personală şi cea liturgică: aceeaşi Viaţă se prăznuieşte şi aici şi acolo. Cea mai însingurată şi de nimeni ştiută Rugăciune a lui Iisus este şi un eveniment liturgic de cel mai înalt nivel, sacramental. Şi flacăra candelei mele e de faţă pentru a-mi aminti cum trebuie să veghez asupra vieţii mele de zi cu zi şi cu ce foc trebuie să mă aprind pentru lume…
Aici voi veni, o dată sau de două ori pe zi, sau de mai multe ori dacă am posibilitatea, dacă şi numai dacă, eu însumi am luat această hotărâre, căci fără hotărâre nu poate exista nimic, nici libertate, nici om, nici sens al vieţii… Nimeni nu poate lua hotărârea în locul meu, şi e o hotărâre care trebuie reluată mereu pentru că numai ea poate fundamenta o existenţă, poate face să se nască omul pentru sine însuşi, îl structurează în adânc dându-i o direcţie, o orientare.
Prin această hotărâre totul capătă o motivaţie şi numai prin ea devine posibilă atenţia (trezvia), acest nerv al vieţii isihaste. Hotărârea cuprinde întreaga fiinţă a omului indicându-i în fiecare moment care sunt priorităţile. Atâta timp cât hotărârea omului de a-L urma pe Hristos nu este completă şi totală şi nu este reînnoită în fiecare zi, acesta nu va avea nici o garanţie că-I va fi credincios sau că nu-L va trăda în privinţa timpului pe care voieşte să I-l ofere în rugăciune şi meditaţie.
Căci acolo ne verificăm hotărârea şi autenticitatea angajamentului nostru. Avem dreptul să fim Iuda cel sinucigaş, sau Sfântul Ioan cel care se odihneşte la pieptul lui Iisus, dar alegerea ne aparţine numai nouă şi trebuie să fie conştientă. Exigenţa este totală: pe Această Cale nu se poate face câte un exerciţiu pe ici pe colo, după cum avem chef…, ci e nevoie de o angajare a întregii persoane. Rugăciunea nu se adaugă la restul vieţii noastre, ci face tot acest rest să aducă roade. Dumnezeu nu este ceva ce se poate număra printre altele pentru că: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte”.
Acest nou stil de viaţă care face să ţâşnească frumuseţea timpului se naşte în timp. Fiecare e chemat să-şi găsească ritmul său şi să i se supună acestuia cu regularitate. Scopul Rugăciunii lui Iisus fiind să devină permanentă, e de la sine înţeles că nu există limite. Mulţi obişnuiesc să-şi ia o jumătate de oră dimineaţa şi o altă jumătate de oră seara.
Pretextul „lipsei de timp” nu e valabil aici: Rugăciunea este mult mai hrănitoare şi regeneratoare decât somnul, iar după studii recente, o jumătate de oră de meditaţie (contemplare) echivalează cu trei ore de somn… Astfel, fără scuze şi fără teamă putem face o fereastră în noapte. Şi dacă vom relua firul Rugăciunii în toţi timpii morţi ai zilei, când ne deplasăm, când suntem la masă, în pauze sau în alte momente în care intelectul e liber, vom constata cu surprindere că sunt multe astfel de momente care, adunate în Rugăciune, devin deosebit de roditoare!
Cei care nu au o activitate intelectuală au privilegiul de a se dărui din plin Rugăciunii în timp ce trupul e ocupat cu activitatea lui.
Această stare de veghe din timpul zilei, din ce în ce mai neîntreruptă, depinde de somnul nostru pentru că, aşa cum bine ştiu monahii care se scoală pentru a se ruga, noaptea aduce un har special. Mirenii de ce s-ar lipsi de acest har? Evanghelia se adresează tuturor şi fiecare e chemat, monah sau mirean, la aceleaşi înălţimi ale sfinţeniei.
În vechea Tradiţie creştină, exista o singură spiritualitate, fără nici o deosebire. Marii duhovnici ca Sfântul Nil sau Sfântul Ioan Gură de Aur învăţau că toate nevoinţele monahale se cer şi de la cei din lume: „Scoală-te la miezul nopţii şi laudă pe Domnul tău. În timpul nopţii sufletul e mai curat, mai uşor. Dacă ai copii, trezeşte-i ca să se roage împreună cu tine.”
Astăzi, ritmurile omului nu mai sunt cele din epocile rurale, reglate de soare şi de natura vie înconjurătoare. Astăzi, Rugăciunea ca asceză trebuie asumată în adânc pentru a mântui un om epuizat de tehnică, urbanizare şi beton. Deşi viaţa spirituală are mereu aceleaşi principii, acestea se înscriu într-un alt context. Unei existenţe deja încovoiată sub povara uzurii şi a surmenajului, ar fi de-a dreptul demonic să-i adaugi mortificări şi dolorisme… Or, Rugăciunea lui Iisus îi dă omului contemporan putinţa de a primi toată această întreaga viaţă contemporană ca pe o asceză, de a o transfigura în loc de a o trăi ca pe o mortificare, şi de a aduce în ea eliberarea necesară pentru a întrupa Harul. În acest sens, Rugăciunea ne plasează într-o atitudine de rupere lăuntrică, de rupere de lume în chiar mijlocul ei: angajare şi neangajare, întrupare, dar pentru îndumnezeire. E o prezenţă în această lume, reală până la cele mai mici detalii, dar fără a mai fi sub puterea ei de atracţie care, de fapt, este a prinţului întunericului „de la început ucigător de oameni… şi tatăl minciunii”. În acest întuneric se dă lupta noastră pentru lepădare, luptă care constă mai ales în vigilenţă activă (trezvie), într-o însoţire fără nici un compromis cu această lume. În felul acesta, asceza devine permanentă ca şi rugăciunea, ajungând de altfel să se confunde una cu cealaltă pentru că e vorba de aceeaşi luptă fără nici un răgaz: „Fiţi treji, privegheaţi neîncetat. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”
Noaptea simbolizează în mod admirabil, pe de o parte întunericul acestei lumi şi, pe de altă parte, starea noastră de somnambuli. Ruperea cu ceea ce ni se pare totuşi normal şi firesc „după viziunea omenească”, ne poate conduce într-un proces de transformare radicală a întregii fiinţe, corp-suflet şi duh, la metanoia, o adevărată răsturnare care ne deschide lumea Luminii. Nu e vorba aici de o imitare a monahilor şi de a ne ruga jumătate din noapte, ci doar de a cuceri noaptea cu răbdare pentru ca, atunci când va voi, Domnul să ne dăruiască harul de a „dormi, pentru că e o nevoie a firii, în timp ce inima veghează din preaplinul iubirii”. Atunci noaptea devine o stare duhovnicească din ce în ce mai conştientă care contribuie cu putere la transformarea vieţii diurne.
Iată câteva elemente importante care trebuie respectate în această practică:
· Mai întâi, pentru ca somnul să fie corect, trebuie să fim reţinuţi şi cu măsură: a dormi prea mult înseamnă să aduci un afront propriei persoane şi lui Dumnezeu, iar Calea să poarte în ea propria negare.
· Apoi, trebuie să învăţăm să dormim: să nu cernem iarăşi şi iarăşi problemele şi grijile zilei, ci să le încredinţăm cu nădejde în mâinile lui Dumnezeu. Acest lucru presupune şi să ne încredinţăm fizic Lui printr-o destindere profundă a trupului, respirând adânc şi rărind şi lungind din ce în ce mai mult expiraţia, fără nici un efort de voinţă. Odată ajunşi în această stare de totală încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu, subconştientul se deschide şi putem începe, tot fără vreun amestec din partea voinţei, să spunem Rugăciunea lui Iisus, rar şi ascultând-o cum răsună înăuntru ca o legănare.
Adormim cu Rugăciunea care ne pătrunde, ca apa într-un burete, întreaga fiinţă, până în subconştientul fizic şi psihic. După un timp, ajungem să ne trezim în plină noapte şi să auzim în adâncul trupului şi al sufletului Rugăciunea spunându-se de la sine… Somnul devine poros şi transparent. „Subconştientul” investit de har lucrează în mod minunat!
· Dar înainte de a ajunge în acest stadiu şi pentru a-l menţine pe mai departe, e nevoie de o sculare în timpul nopţii, de o străpungere a acestui bloc opac de întuneric. Şi dacă va fi doar o mică spărtură de lumină, va fi îndeajuns pentru ca o za de somn să se deschidă şi de ea să se înlănţuie mai târziu şi altele…Se poate fixa o trezire la trei ore şi să se spună un timp Rugăciunea lui Iisus, apoi, la revenirea în pat, din nou destinderea şi intrarea în procesul adormirii descris mai sus. Astfel, putem parcurge, noapte de noapte, distanţe ameţitoare prin întunericului din noi ca să depunem în el elanul înnoitor al primilor creştini: „Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos!” Care este elanul pascal al oricărei vieţi duhovniceşti, trecere de la moarte la Viaţă.
· Şi, în sfârşit, ştiinţa de a te „trezi de dimineaţă” nu numai că a făcut parte dintotdeauna din dictoanele înţelepciunii populare, dar este şi o înţelepciune divină! O zi nouă mi-e dăruită pentru a trăi. Ce fel de viaţă? O primesc pentru a face, ce, cu ea? Orice angajament îşi are originea aici, în intervalul dintre întuneric şi lumină, dintre apus şi răsărit. Faţă de cine, pentru ce? Hotărârea pe care am luat-o, odată pentru totdeauna, de a porni pe Cale, se reînnoieşte aici în fiecare zi, se precizează şi mă repune pe direcţie. Ea îmi orientează ziua întreagă şi fiecare amănunt pe care îl conţine.
Şi chiar dacă în momentul în care o trăiesc sunt inconştient, ceea ce contează este intenţia profundă de la pornire, acolo unde se înrădăcinează fapta. Cupa unei flori nu e totdeauna conştient de rădăcinile ei şi totuşi ea primeşte totul de la ele în fiecare moment! Lucrarea inconştientă din timpul nopţii ne va ajuta să primim şi ziua care vine în aceeaşi stare de încredinţare încrezătoare: „ Iată vin, ca să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Încă de la trezire, tonalitatea de fond pe care o va dobândi repetarea Rugăciunii lui Iisus, va fi lepădarea totală de sine şi lucrarea harului. Trebuie să ne agăţăm de ea pentru a nu o pierde în timpul miilor de mici gesturi ale dimineţii, de la toaletă până la începerea lucrului, trecând prin micul dejun, călătoria până acolo, etc.
Stânca de neclintit pe care se construieşte întregul edificiu al zilei noastre şi datorită căruia rezistăm, este timpul-forte pe care îl consacrăm exclusiv Rugăciunii, fie dimineaţa, fie seara, sau şi dimineaţa şi seara. Locul acestei întâlniri de dragoste este colţul nostru „cel frumos”. Pentru nimic în lume să nu pierdem această întâlnire pentru că acolo, înainte să ajungem noi, Dumnezeu ne aşteaptă şi ne caută ca un mire iubitor: „Scoală, draga mea, şi vino! … Arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul!”.
Cine îşi încredinţează Rugăciunea dispoziţiei de moment, dovedeşte că n-a înţeles încă nimic în credinţa lui despre realismul uluitor al relaţiei dintre Dumnezeu şi om.
Ajuns la locul sfânt şi în timpul Rugăciunii, întreaga mea atitudine este determinată de Prezenţa Lui. Sunt aşteptat, căutat, iubit cu o iubire nebună de El, Cel ce Este deja acolo… Conştiinţa vie a acestei realităţi mă face să mă „cutremur” în faţa Sfinţeniei Sale şi fiecare gest va fi fără nici un cusur: Este ceea ce se cheamă ritual, suită de gesturi de tandreţe şi apropiere reciprocă între doi îndrăgostiţi care-şi fac curte. Dacă, de multe ori, ritualul ni se pare gol, este pentru că îi lipseşte acest conţinut miraculos! Şi totuşi, Liturghia este această minunată realitate şi toată viaţa noastră e chemată să devină la fel.
Şi totul începe, cum am spus, în taina acestei singurătăţi, faţă către faţă… Trupul meu este, în acelaşi timp, templul acestui ritual şi cămară de nuntă a acestei întâlniri. Mă duc la Dumnezeu mai întâi cu trupul meu. El e cuvântul cel mai puternic pe care-L adresez Creatorului şi Mirelui meu, pentru ca această rugăciune trupească să fie strigătul lumii sau cântare a frumuseţii ei: trup-mormânt sau închisoare, cum îl numeau grecii antici, trupul morţii, cum spune Sântul Pavel, trup distrus de suferinţă sau de măştile păcatului, purtând rănile torturilor din fiecare zi, pradă asasinatelor mai mici sau mai mari, dar şi trup tânăr, frumos şi încă neveştejit, semn al făgăduinţei făcute omului şi încă plin de speranţe…
Să fiu acolo, pur şi simplu, conştient de acest trup cu care mă unesc înainte de a-l oferi lui Dumnezeu pentru comuniunea de Har. Prin Rugăciune, această conştiinţă mă va face să cresc înlăuntrul Trupului lui Hristos unde, numai acolo, voi descifra sensul deplin al cuvântului care este trupul meu. Prin Hristos, întru Care „locuieşte trupeşte, toată deplinătatea dumnezeirii”, Cel ce Şi-a asumat toate durerile şi spaimele noastre până la Slava Învierii, Acest Trup de carne înălţat în sânul Sfinte Treimi, în acest Hristos, şi trupul meu devine Cale minunată, Sfântă Taină a Celui ce S-a întrupat în el. Devenit Cale, trupul exprimă, în orice stare ar fi, taina persoanei şi trăieşte Tainele lui Hristos pentru a se naşte la Realitatea dumnezeiască. Dumnezeu a luat trup pentru a trăi experienţa omului, iar omul, tăind plenar viţa în trupul său, va trăi experienţa lui Dumnezeu. Pe această Cale, trupul încetează de a mai fi un străin. Eu nu am un trup cum am un obiect: în măsura în care eu sunt şi trupul meu, mă unesc cu el şi trăiesc în tot adevărul Cuvântul pe care mi-L vesteşte. Trec de la un trup pe care îl posed sau care mă posedă posedându-i şi pe ceilalţi, la un trup de jertfă şi de slujire, un trup liturgic în transfigurare, trup în Trupul lui Hristos, mădular viu al Lui. Extras din:
Prière du Jésus. Prière du Cœurde Alphonse şi Rachel Goetmann Ed. Albin Michel, Paris, 1994 Traducere de Monahia Siluana Vlad
