Totalul afișărilor de pagină

vineri, 20 ianuarie 2017

Sfantul Ignatie Briancianinov - Constiinta




Conştiinţa


Conştiinţa este o simţire a duhului omenesc, subţire, luminoasă, care deosebeşte binele de rău.
Această simţire deosebeşte mai limpede binele de rău decât mintea.

Este mai greu să amăgeşti conştiinţa decât mintea.
Şi cu mintea amăgită, care e sprijinită de voia iubitoare de păcat, conştiinţa se războieşte îndelung.

Conştiinţa 1-a călăuzit pe om până la Legea scrisă.
Omenirea căzută şi-a însuşit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine şi rău: raţiunea cu nume mincinos a împărtăşit nedreptatea sa conştiinţei.
Legea scrisă a devenit un lucru de neapărată trebuinţă pentru călăuzirea spre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi spre lucrarea bineplăcută Lui. învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de viclenia cu care a molipsit-o păcatul (Evr. X, 22).
După ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă a conştiinţei e sprijinită şi înălţată de urmarea învăţăturii lui Hristos. Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei ce$ dreaptă sunt cu putinţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă.

Păcatele de bună voie întunecă, înăbuşă, adorm conştiinţa. Orice păcat necurăţit prin pocăinţă lasă o întipăriră vătămătoare în conştiinţă.
Viaţa păcătoasă îndelungată, aleasă în chip liber, omoară oarecum. A omorî conştiinţa este, de fapt, cu neputinţă. Ea îl va însoţi pe om până la înfricoşatal judecata al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

După tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vrăjmaşul omului pomenit în Evanghelie (Mt. V, 25) este conştiinţa.
Intocmai: ea este un vrăjmaş, fiindcă se împotriveşte oricărei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.
Păstrează pacea cu acest vrăjmaş pe calea ta către cer, în vremea vieţii pământeşti, ca să nu te pârască în vremea când se va hotărî soarta ta pentru veşnicie. Spune Scriptura: Mântuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26).

Martorul credincios este conştiinţa nespurcată: ea izbăveşte sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de greşale până a veni moartea şi de muncile veşnice după moarte. Precum tăişul cuţitului e ascuţit de gresie, aşa şi conştiinţa e ascuţită de Hristos: ea se luminează prin învăţarea poruncilor evanghelice şi se ascute prin plinirea lor.

Conştiinţa luminată şi ascuţită de Evanghelie arată omului, cu deamănuntul şi desluşit, toate greşalele lui, până şi cele mai mărunte. Nu fă silnicie vrăjmaşului tău - conştiinţa: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovnicească; păcatul te va robi şi te va lega.
Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce îşi calcă în picioare conştiinţa, ce îşi întind curse loruşi: Asuprit-a Efraim pe vrăjmaşul său şi a călcat judecata, că a început a merge după deşertăciuni (Osie V, 11).

Tăişul conştiinţei e foarte gingaş: el trebuie păzit mereu. El e păzit atunci când omul plineşte toate cerinţele conştiinţei şi spală călcarea fie din neputinţă, fie din nepăsare, a oricărei dintre aceste cerinţe prin lacrimi de pocăinţă.
Să nu socoti cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate: orice păcat e o călcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire fată de voia lui Dumnezeu, călcare în picioare a conştiinţei. De la părutele fleacuri, de la păcate neînsemnate la arătare, trecem treptat la căderi mari. „Ce însemnătate are asta". „Doar nu e un păcat mare !" „Ce, asta e păcat! ?" „Asta nu e păcat!". Astfel judecă cel nepăsător faţă de mântuirea sa atunci când se hotărăşte să guste din roadă păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu, întemeindu-se pe astfel de judecăţi neîntemeiate, el nu conteneşte a călca în picioare conştiinţa sa. Tăişul acesteia se toceşte, lumina ei se înnegurează; în suflet se revarsă întunericul şi frigul nepăsării şi nesimţirii.
Nesimţirea devine în cele din urmă starea obişnuită a sufletului.
Sufletul este adesea mulţumit de ea; adesea o socoate stare plăcută lui Dumnezeu, tihnă a conştiinţei, în vreme ce ea este pierdere de către suflet a simţirii păcătoşeniei sale, pierdere a simţirii vieţii harice , duhovniceşti, adormire şi orbire a conştiinţei.
Intr-o astfel de stare de întunecare şi nesimţire înfricoşată, feluritele păcate intră slobod în suflet, tocmindu-şi în el bârlog.

Păcatele, învechindu-se în suflet, se preschimbă în obiceiuri la fel de puternice ca şi firea, iar câteodată şi mai puternice decât ea.

Obiceiurile păcătoase se numesc patimi. 
Omul nu bagă de seamă asta şi este ferecat din toate părţile, pe nesimţite, în lanţurile păcatului, intrând în robia lui. 

Sfântul Ignatie Briancianinov, sfaturi duhovnicesti

Crestine, păzeşte-ţi conştiinţa faţă de lucruri, îndepărtându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepăsare, de cadere in pacat si patimi. Păzeşte-ţi conştiinţa faţă de tine însuţi. Nu uita că eşti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că eşti dator să înfăţişezi acest chip, întru curăţie şi sfinţenie, lui Dumnezeu însuşi.

Vai, vai! Vai şi amar va fi dacă Domnul nu va recunoaşte chipul Său, nu va găsi în el nici o asemănare cu Sine. El va rosti înfricoşata osândă:,, Nu vă cunosc pe voi,, (Mt. XXV, 12).
Chipul netrebnicii va fi aruncat în văpaia nestinsă a gheenei.

Nesfârşită bucurie va cuprinde acel suflet la care căutând Domnul, va recunoaşte în el asemănarea cu Sine, va vedea în el frumuseţea pe care El, în nesfârşita Sa bunătate, a împropriat-o lui atunci când 1-a zidit, pe care a refăcut-o şi a înmulţit-o atunci când 1-a răscumpărat, pe care i-a poruncit să o păzească întreagă întru neprihănire prin îndepărtarea de tot păcatul, prin păzirea tuturor poruncilor evanghelice. Netăcutul, nepărtinitorul paznic şi aducător aminte al acestei îndepărtări şi păziri e conştiinţa.

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până si cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată. Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă.

Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii ?
 Omul împrăştiat se aseamănă unei case fără uşi şi fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într-o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoţi, tâlhari şi desfrânate. Viaţa împrăştiată, plină de griji si preocupari desarte( placeri )  lumeşti, îi aduce omului slăbănogire, la fel ca îmbuibarea cu mâncare şi băutură (Le. XXI, 34).
Un asemenea om este ţintuit de pământ, e prins numai cu cele vremelnice şi deşarte; slujirea lui Dumnezeu devine pentru cel împrăştiat un lucru de mâna a doua; însuşi gândul la această slujire e pentru el sălbatic, plin de întuneric, nesuferit de apăsător.

Sfântul Ignatie Briancianinov
Cuvinte către cei care vor să se mântuiască Experienţe ascetice vol. II
Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Bucureşti, 2000, Editura Sophia



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu