Sfantul Ignatie Briancianinov Despre Curatie

Despre smerenie (convorbire între stareţ si ucenic)

-Ucenicul: Ce e smerenia ?
-Stareţul: Este virtutea evanghelică ce uneşte puterile omului prin pacea lui Hristos, ce covârşeşte înţelegerea omenească.

-Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de înţelegere, cum ştim că ea este ? Mai mult, cum putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ?
- Stareţul: Că este ştim prin credinţă, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine o cunoaştem din cercare, după măsurra dobândirii ei .

Ucenicul: De ce aşa ?
Stareţul: Fiindcă smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului: învăţati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima (Mt. XI, 29) Sfântul loan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor: „învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăsluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi, că sunt blând si smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu cugetul".

Cum să pricepem însuşirea şi lucrarea lui Hristos ?
Ele, precum şi simţirea lor, sunt nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos lisus (Filip. IV , 7).
Pacea lui Dumnezeu este si începutul, şi urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi începutul acestei lucrări. Ea lucrează asupra minţii si a inimii prin atotputernica putere a lui Dumnezeu. Atât puterea cât si lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse.

Ucenicul: în ce fel se poate atinge smerenia ?
Stareţul: Prin plinirea poruncilor evanghelice şi mai ales prin rugăciune. Lucrarea harică a smereniei se potriveşte foarte bine cu lucrarea harică a rugăciunii, sau mai bine zis, este una si aceeaşi lucrare. Ucenicul: Nu te da în lături să îmi arăţi amănunţit amândouă mijloacele de dobândire a smereniei. Stareţul: Amândouă mijloacele sunt înfăţişate în învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Sfântul loan Scărarul spune că unii, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, pot judeca în chip îndestulător despre smerenie; iar Sfântul Isaac Şirul spune că Sfântul Duh îl învaţă smerenia în chip tainic pe omul pregătit pentru aceasta.

Noi, adunând fărâmiturile ce cad de la trapeza duhovnicească a domnilor noştri - Sfinţii Părinţi - am primit despre smerenie cea mai săracă înţelegere; pe aceasta ne si străduim s-o păstrăm şi s-o dăm mai departe celor ce ne întreabă despre ea, ca pe o predanie de mult preţ a Părinţilor.
Cu toată dreptatea pot fi numite „fărâmituri" concepţiile primite de noi despre smerenie; comoara în sine, în toată plinătatea ei, o are cel ce a dobândit în sine pe Hristos. Preacuviosul Avvă Dorotei spune că „smerenia se plăsmuieşte în chip firesc în suflet în urma lucrării poruncilor evanghelice...

Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când învaţă cineva ştiinţele ori meşteşugul tămăduirii. Atunci când le învaţă şi le deprinde bine cineva, îi intră în obicei, fără ca el să poată spune şi tâl-cui cum s-a întâmplat aceasta - fiindcă sufletul s-a obişnuit cu lucrul îndeletnicindu-se cu el în chip statornic.
La fel şi cu dobândirea smereniei: din făptuirea poruncilor se naşte obiceiul smerit, ce nu poate fi tâlcuit în cuvinte".
Din această învăţătură a Preacuviosului Avvă Dorotei reiese limpede că cel ce doreşte a dobândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evanghelia şi cu aceeaşi osârdie a împlini toate poruncile Domnului nostru lisus Hristos. Lucrătorul poruncilor evanghelice poate ajunge la cunoaşterea păcătoşeniei sale şi a păcătoşeniei întregii omeniri şi, în fine, la conştiinţa şi încredinţarea că el este cel mai păcătos si mai rău dintre toţi oamenii.

Ucenicul: Mi se pare că este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineşte cu toată râvna poruncile evanghelice să ajungă la conştiinţa că este cel mai mare păcătos ? Urmarea ar trebui să fie cu totul dimpotrivă. Cel ce săvârşeşte necontenit faptele bune, şi le săvârşeşte cu deosebită râvnă, nu poate să nu se vadă pe sine îmbunătăţit.
Stareţul; Ceea ce spui tu îi priveşte pe cei ce fac binele cel părut „din sine",
din firea lor cea căzută. Aceasta este falsa smerenie.
Cel ce face acest bine, după înţelegerea sa, după aplecarea şi ghesul inimii sale, nu poate să nu vadă acest bine, nu poate să nu fie mulţumit si să nu se încânte de el; singur se slăveşte în deşert cu el şi se desfată de laudele omeneşti - le caută, le cere, se mânie pe cei ce nu vor să îl laude si-i vrăjmăşeşte.
I-şi socoteşte faptele bune; după mulţimea lor îşi face si părerea despre sine şi, potrivit părerii despre sine, îşi alcătuieşte şi părerea despre aproapele, ca fariseul pomenit în Evanghelie.

Acest fel de lucrare îl aduce pe om la părerea că este drept, dă naştere unor „drepţi" care sunt lepădaţi de Domnul şi se leapădă de El sau îl mărturisesc numai la arătare şi în chip rece, cu o mărturisire moartă (Mt. IX, 13).
Plinirea poruncilor evanghelice naşte urmări cu totul potrivnice, îndată ce începe să le plinească, nevoitorul vede că le plineşte în chip foarte neîndestulător, necurat, că în fiecare clipă e abătut de patimile sale, adică de voinţa vătămată, spre lucrarea neîngăduită de porunci.
După aceea, el va vedea cu limpezime că firea căzută este vrăjmaşă Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multă putere după Evanghelie, i se descoperă din ce în ce mai desluşit cât de neîndestulătoare sunt faptele lui bune, i se descoperă mulţimea aplecărilor şi încredinţărilor sale, nefericita stare a firii căzute, înstrăinate de Dumnezeu, care a dobândit faţă de Dumnezeu o aşezare vrăjmaşă. Cercetând viaţa sa trecută, vede că ea a fost un lanţ necontenit de păcate, de căderi, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu, şi cu inimă nefăţarnică se recunoaşte pe sine drept cel mai mare păcătos, vrednic de muncile vremelnice si de cele veşnice. Lucrarea poruncilor naşte în el pe nesimţite o astfel de părere despre sine. Se poate spune fără greş că cel ce se călăuzeşte în vieţuirea sa după Evanghelie nu se va da în lături să dea încredinţare deplină că nu cunoaşte in sine nici măcar o singură faptă bună.
El socoate felul în care plineşte poruncile o schimonosire şi spurcare a lor, precum grăieşte sfântul Petru Damaschinul. „Invaţă-mă să fac voia Ta" (Ps. CXLII, 11), strigă el plângând către Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai poruncit s-o fac, pe care mă străduiesc s-o fac, însă nu pot, fiindcă firea mea căzută nu o pricepe şi nu i se supune. Zadarnice au fost şi vor fi sforţările mele, dacă Tu nu-mi vei tinde mână de ajutor. Duhul Tău Cel Bun, şi numai El, mă va călăuzi la pământul cel drept" (Ps. CXLII, 12).

Ucenicul: Să presupunem că prin lucrarea după îndreptarul poruncilor evanghelice ajung la cunoaşterea si recunoaşterea păcătoşeniei mele; dar cum să ajung a mă socoti mai păcătos decât toţi oamenii, printre care se află nelegiuiţi, răufăcători cumpliţi ?
Stareţul: Aceasta este, din nou, o urmare firească a nevoinţei. Dacă în faţa ochilor noştri se află două Iucruri si pe unul dintre ele îl cercetăm cu toată luarea aminte si fără contenire, iar pe celălalt nu îl băgăm deloc în seamă, asupra celui dintâi ne facem o părere limpede şi amănunţită, iar în privinţa celuilalt rămânem cu cunoştinţele cele mai superficiale. Cel ce lucrează poruncile evanghelice are ochii minţii pururea aţintiţi asupra păcătoşeniei sale; mărturisindu-o lui Dumnezeu si plângând pentru ea, se îngrijeşte să descopere în sine noi răni şi pete.

 Descoperindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, sârguieşte iarăşi spre noi descoperiri de acest fel, tras de dorinţa curăţiei bineplăcute lui Dumnezeu. La greşelile aproapelui nu se uită. Dacă ajunge, din întâmplare, să vadă vreo greşeală a aproapelui, nu se uită la ea decât superficial şi în treacăt, aşa cum obişnuiesc oamenii care sunt prinşi cu lucruri însemnate. Din însuşi felul său de a vieţui, reiese în chip firesc si logic părerea despre sine că este păcătosul păcătoşilor. Această aşezare sufletească o cer de la noi Părinţii. Fără asemenea părere despre sine, însăşi nevoinţa rugăciunii e socotită de Sfinţii Părinţi ca rătăcită.

Un oarecare frate i-a zis Preacuviosului Sisoe cel Mare: „Văd că în mine rămâne aducerea aminte necurmată de Dumnezeu". Preacuviosul a răspuns: „Nu e lucru mare acesta, că gândul tău este la Dumnezeu: mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toată zidirea".
Temelia rugăciunii este cea mai adâncă smerenie.
Când smerenia este neîndestulătoare, nevoinţa lesne se pleacă spre amăgire de sine si înşelare demonică.


Sfântul Ignatie Briancianinov
Cuvinte către cei care vor să se mântuiască Experienţe ascetice vol. II
Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Bucureşti, 2000