Filocalia ll - Maxim Mărturisitorul-Cuvântul 7-Despre cunoştinţa de Dumn...

  Vedeţi cum cei ce se ceartă pentru faptul de a avea totul aici, nici nu vor avea totul aici, iar în lumea de dincolo vor pierde totul?
 Într-atât este de rău să nu rămâi în limitele pe care ni le-a rânduit Dumnezeu dintru început.
 Asemenea şi Adam, nădăjduind să obţină o slavă mai mare, a pierdut şi modul său propriu de a fi. La fel se petrece şi cu iubitorii de arginţi; deseori, mulţi dintre ei, dorind averi mai mari, le pierd şi pe cele pe care le deţin în prezent. Tot astfel, cei care se aşteaptă să aibă totul aici au lăsat să le scape şi ceea ce este în parte.
Aşadar, vă îndemn să vă feriţi de nebunia lor, căci, mărturisesc, este cu adevărat cea mai mare nebunie disputa legată de faptul de a şti ceea ce este Dumnezeu în esenţa sa. 
 Şi pentru a pricepe că aceasta este cea mai mare nebunie, vă voi face limpede acest lucru prin cuvintele celor inspiraţi de Dumnezeu.
 Cei inspiraţi nu numai că se arată lipsiţi de cunoaşterea referitoare la ceea ce este esenţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu nici măcar cât de mare este înţelepciunea Lui; aceasta, cu toate că nu esenţa provine din înţelepciune, ci înţelepciunea din esenţă. De vreme ce aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu nu pot înţelege în chip precis înţelepciunea lui Dumnezeu, cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie spre folosinţă însăşi esenţa Lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente? 
Vom asculta, aşadar, ce spune profetul în această privinţă:
„Minunată este pentru mine ştiinţa ta.” (Ps. 138,6).
Dar să ducem mai departe cuvântul său:
„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă”                           (Ps. 138,14).
Ce înseamnă „plin de teamă”? De multe lucruri numai ne minunăm, fără să fim cuprinşi de teamă, aşa cum ne minunăm de frumuseţea coloanelor , a frescelor, etc.
Iarăşi, ne minunăm de întinderea mării şi de adâncimea sa nemărginită, dar ne cuprinde teama când ne îndreptăm privirea către adâncurile ei.
 În acelaşi chip, profetul şi-a îndreptat privirea către întinderea nemărginită şi atotcuprinzătoare a înţelepciunii lui Dumnezeu şi, cutremurându-se, s-a minunat cuprins de mare teamă, pentru ca apoi, revenindu-şi în fire, să prindă a exclama cuvintele:
„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă: minunate sunt lucrările tale.”(Ps. 138,14).
Iar după aceasta: „minunată este pentru mine ştiinţa ta, preaînaltă, şi nu o pot pricepe”  (Ps. 138, 6).
Vezi de câtă chibzuinţă dă dovadă slujitorul? „Pentru aceasta îţi mulţumesc - pare el să spună - pentru că am un Domn cu neputinţă de înţeles”. Şi spunând acestea nu se referă la esenţă, lasă deoparte acest subiect, considerând ca de la sine înţeles faptul că esenţa sa este cu neputinţă de cunoscut, în schimb, rosteşte aceste cuvinte cu privire la atotprezenţa lui Dumnezeu, urmărind să arate că nici măcar acest lucru nu ştie, cum este cu putinţă ca Dumnezeu să fie prezent peste tot. Ca dovadă că acestea sunt într-adevăr lucrurile despre care vorbeşte, ascultă cele ce urmează: ,,de mă voi sui la cer, acolo eşti, şi de mă voi coborî în iad, eşti şi acolo” (Ps. 138, 8).
Ţie îţi este cunoscut cum de este cu putinţă să fie prezent peste tot? Profetul însă nu o ştie; el, însă, se cutremură, se pierde şi este copleşit numai gândindu-se la aceasta. 
 Cum să nu fie, aşadar, cea mai mare nebunie ca unii care se află aşa departe de harul aceluia să iscodească însăşi esenţa lui Dumnezeu? Şi, bagă de seamă, avem de-a face cu acelaşi profet care spune: „cele nevăzute şi cele ascunse ale înţelepciunii tale mi le-ai dezvăluit” (Ps. 50, 8).
Dar, cu toate că aflase cele nevăzute şi cele ascunse ale înţelepciunii sale, el susţine că înţelepciunea însăşi este cu neputinţă de atins  şi cu neputinţă de înţeles . Căci spune:„Mare este Domnul şi mare este tăria Lui şi înţe¬lepciunea Lui este nemăsurată” (Ps. 138, 8) adică nu poate fi înţeleasă. Ce zici? Înţelepciunea îi este profetului cu neputinţă de înţeles şi nouă să ne fie cu putinţă înţelegerea esenţei? Nu-i clar că e curată nebunie? Întinderea sa nu are hotar şi tu îi circumscrii esenţa?
Şi Isaia spune acestea, filosofând: „Cine va putea descrie natura Lui?” (Is. 53,8).
Nu a spus: „cine poate descrie?”, a spus însă „cine va putea descrie?”, pentru a nu exclude viitorul. David rosteşte „minunată este pentru mine ştiinţa ta”, în timp ce Isaia nu se referă la el însuşi, ci la întreaga fire umană, căreia i-a fost oprit accesul la descrierea naturii divine. Dar să vedem dacă nu cumva ştia acest lucru Pavvel, ca unul care s-a bucurat de harul cel mai bogat. Ştim că Pavel este cel care afirmă: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”.
 Şi nu numai în acest loc, dar şi în altele, nu se referă la esenţă, ci la înţe¬lepciunea pe care o manifestă providenţa. Nu vreau să se înţeleagă că vorbesc de providenţa generală care are în grijă îngerii, arhanghelii, şi puterile de sus, căci Pavel cercetează acea providenţă particulară care se îngrijeşte de oamenii de pe pământ, ba încă şi aceasta este tratată în particular. Pentru că [Pavel] nu a cercetat providenţa particulară în întregul ei, aceea care face ca soarele să răsară, sufletele să prindă viaţă, corpurile să capete formă, oamenii de pe pământ să se hrănească, cea care stăpâneşte Universul şi dă roadele proprii fiecărui anotimp; pe toate acestea le lasă deoparte, oprindu-se să cerceteze acea mică parte a providenţei divine, în numele căreia iudeii au fost respinşi, iar neamurile primite.
Şi s-a cutremurat chiar şi înaintea acestei părţi mici a providenţei, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea unei întinderi nemărginite şi ar fi avut în faţă imensitatea adâncului. Apoi, retrăgându-se de îndată din această stare, îşi înălţă glasul şi rosti:
„O, adânc al bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetat judecăţile Lui.” (Rom. 11, 33).
Nu a spus cu neputinţă de înţeles, ci „de necerce¬tat”. Iar dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu este cu putinţă să fie înţelese. „Şi cât de nepătrunse căile Lui”. 

  Căile Lui sunt nepătrunse, în timp ce El este cu putinţă de înţeles ? Răspunde-mi. Dar ce vorbesc eu de căile Sale? Premiile hărăzite nouă pentru luptă ne sunt şi ele cu neputinţă de înţeles (akatalepta), pentru că: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).
Chiar şi darul oferit de El este de negrăit, căci Pavel spune: „mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15) precum şi: „pacea lui depăşeşte orice minte” (Fil. 4, 7).

 ,,  Judecăţile Lui sunt de necercetat, căile Lui de nepătruns, pacea depăşeşte orice minte, darul este negrăit, cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc . Măreţia Sa nu are margini, înţelepciunea Lui e nemăsurată, toate acestea sunt, aşadar, cu neputinţă de înţeles. ,,

Iar El Însuşi să rămână singurul lucru care poate fi înţeles? Şi cum ar fi cu putinţă să afirmi aşa ceva fără să ajungi la culmea nebuniei?
Ţine-l în loc pe eretic, să nu-l laşi să se întoarcă pe căile sale. Spune-i: ce zice Pavel? „În parte cunoaştem”. Ereticul are să spună: nu se referă la esenţă, ci la cele ce ţin de oikonomia divină. Ei bine, de-ar fi ca acest cuvânt să se refere Ini r adevăr la cele ce ţin de oikonomia divină, chiar şi aşa ne-am apropia mai tare de câştigarea trofeelor victoriei; căci, dacă cele ce ţin de oikonomie sunt de neînţeles, cu atât mai mult nu poate fi înţeles Dumnezeu Însuşi. Dar pentru a vedea că aici nu este vorba de cele ce ţin de oikonomie, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă următoarele; după ce a spus „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”, a adăugat:
„astăzi cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum eu însumi sunt cunoscut” (I Cor. 13, 12).
De cine să fie, aşadar, cunoscut - de Dumnezeu,  ori de cele ce ţin de oikonomia Sa? Evident, de către Dumnezeu; prin urmare, pe Dumnezeu Îl cunoaşte în parte. Şi nu spune „în parte” fiindcă ar cunoaşte numai o parte a esenţei, iar pe o alta nu - căci Dumnezeu este fără părţi - ci fiindcă ştie că Dumnezeu este, dar ce este în esenţa lui nu cunoaşte; fiindcă are ştiinţa faptului că Dumnezeu este înţelept, dar cât de înţelept este nu cunoaşte; fiindcă nu-i este necunoscut că Dumnezeu este mare, dar cum şi în ce fel este măreția sa, aceasta nu o ştie; fiindcă are ştiinţă de atotprezența sa, dar ştiinţa modului în care se realizează aceasta nu o are; fiindcă nu îi este necunoscut faptul că Dumnezeu le prevede, le susţine şi le stăpâneşte pe toate în amănunţime, dar modul în care face toate acestea nu-l cunoaşte. Iată, de aceea spune: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”.
Dar, dacă tu vrei asta, să-i părăsim pe Pavel şi pe profeţi şi să ne înălţăm la ceruri, să vedem dacă nu cumva or fi acolo vreunii care să ştie ce este Dumnezeu în esenţa sa. Însă, în cel mai bun caz, dacă s-ar găsi unii care să ştie, n-ar avea nimic în comun cu noi, deoarece deosebirea dintre îngeri şi oameni este prea mare.
 Dar, numai pentru a şti cu prisosinţă că nu-i este dat nici unei puteri create să cunoască aceasta, îi vom asculta pe îngeri. Cum aşa? Stau ei acolo de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu şi o cercetează pornind de la ei înşişi? Nicidecum. Dar ce fac atunci? Preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cânturi de laudă şi imnuri mistice cu o adâncă înfri¬coşare. Şi unii rostesc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Lc. 2,14); iar serafimii: „Sfânt, sfânt, sfânt” (Is. 6, 3) şi îşi pleacă ochii, neavând putere să îndure nici măcar coborârea lui Dumnezeu spre a fi laolaltă cu ei;24 iar heruvimii: „Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el” (Iez. 3,12),

Sfantul Ioan Gura de Aur ,,Despre necunoaşterea lui Dumnezeu,, EDITURA HERALD,  Bucureşti

sursa ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Ioan_Gura_de_Aur/Ioan%20Gura%20de%20Aur%20-%20Despre%20necunoasterea%20lui%20Dumnezeu.pdf

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 30-Despre multumirea ce trebuie adusă...

Mulțumirea sau recunoștința adusă lui Dumnezeu

  Dumnezeul nostru este Atotputernic și Atotdesăvîrșit și n-are nevoie de niciuna dintre mulțumirile și darurile omului așa cum auzim în cîntarea lui David: „Că bunătățile mele nu-ți trebuie” (Psalmul 15, 2).

 Deoarece însă mulțumirea oferită Acestuia prin cuvinte sau prin fapte este un indiciu al sufletului deosebit și bineplăcut Lui, de aceea Dumnezeu o primește cu bunăvoință, acceptă și cuvintele și darurile omului mulțumitor pentru recunoștința sufletului său. 

Prin măreția acestei virtuți a recunoștinței noi primim răsplătirile Sale cele bogate.

Virtutea recunoștinței o întîlnim atît la drepții Vechiului Testament, cît și în cărțile Noului Testament, înălțîndu-se la desăvîrșirea cuvenită lui Dumnezeu.

 Samarineanul din Evanghelia de astăzi n-a zidit nici altare, n-a adus nici animale ca ardere de tot, nici daruri materiale n-a oferit Domnului Hristos, Binefăcătorul și Vindecătorul lui, ci inima și sufletul său. Inima lui a simțit binefacerea și s-a plecat, căci „s-a întors cu glas mare preamărind pe Dumnezeu” , sufletul lui s-a umplut de recunoștință față de Iisus Hristos, căci „ a căzut cu fața la picioarele Lui, mulțumindu-I. 

Cucernicia si recunoștința lui i-au deschis gura și l-au învățat cuvintele de mulțumire. 

Și, pentru că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este inima înfrîntă și smerită, după cum ne învață Proorocul David, Iisus Dumnezeu-Omul a primit prin cuvînt mulțumirea lui ca o mireasă curată și ca o ardere de tot desăvîrșită. Deci a zis: „Scoală-te și mergi! Credința ta te-a mîntuit!”. 

Apostolul Pavel, scriind tesalonicenilor, i-a învățat porunca recunoștinței datorate lui Dumnezeu: „Mulțumiți în toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus pentru voi” ( I Tesaloniceni 5, 18). 

Aceasta înseamnă că în orice situație, în orice lucrare, în toate cîte ni se întîmplă, fie îmbucurătoare, fie triste, fie sănătate, fie boală, trebuie să aducem mulțumire lui Dumnezeu. Căci nu numai binefacerea, ci și pedeapsa lui Dumnezeu înseamnă binefacere.

 Căci în suferință ne amintim de Dumnezeu și devenim credincioși.

 Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, ne pedepsește pentru a ne întări în virtute precum Iov, ne macină ca să ne întoarcem de la păcat precum Manase.

 Este la fel ca și doctorul care nu dă să bem un medicament și ni se amărăște gura, dîndu-ne peste cap stomacul și provocîndu-ne stare de greață și scîrbă. 

La fel și chirurgul, cînd vede că este nevoie, arde carnea stricată a rănii, și taie mădularele care au avut de suferit. 

Și acestora le aducem mii de mulțumiri și daruri. La fel este și Dumnezeu, Care prin necazuri curățește sufletul nostru și cu biciul vindecă rănile noastre și pentru pedeapsa trecătoare ne dăruiește Împărăția veșnică.

 Deci se cuvine întotdeauna și pentru orice să aducem mulțumiri lui Dumnezeu, să zicem asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Nu voi înceta să repet întotdeauna, pentru toate cîte mi se întîmplă!” (Epistola 11-a către Olimpiada). Nu există nimic mai sfînt decît limba care înlăuntrul relelor mulțumește lui Dumnezeu.

 Dacă nu exista chin, păcatul și răul s-ar fi prelungit la infinit și niciodată n-ar fi avut sfîrșit.

 Căci și Sfîntul Teoctist Studitul, într-un tropar închinat Domnului nostru Iisus Hristos, zice: „Și în iad Îți mulțumesc„ pentru că chinul nu este rău în sine, ci, mai mult, este și bine. 

Pe de o parte pentru că împiedică și limitează păcatul și nu-l lasă șă lucreze la nesfîrșit. Pe de altă parte pentru că chinul este pedeapsa și pedepsirea răului și prin aceasta se împlinește dreptatea lui Dumnezeu.

În toate mulțumiți lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava și puterea in vecii vecilor. Amin.

sursa http://manastireacurchi.md

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL  ,,Meşterii cei mincinoşi aduc pe diavolul la meseriile lor ,,

  Voi, pe de o parte, rugaţi pe Dumnezeu ca să se afle cu darul Său la meşteşugul vostru, ca să blagoslovească osteneala mâinilor voastre şi ca să se înmulţească averile voastre, iar pe de altă parte aduceţi pe diavolul prin cuvintele voastre cele mincinoase şi izgoniţi pe Dumnezeu; pentru că unde se grăiesc minciuni, de acolo fuge Dumnezeu, Cel ce urăşte minciuna, şi vine diavolul, tatăl minciunii. Iar la meşteşugul la care nu este Dumnezeu, ci diavolul, ce binecuvântare sau ce bine poate să mai urmeze? Cu adevărat nimic.

 Ba chiar acolo este blestem şi nenorocire şi orice altă răutate. Apoi să mai socotiţi şi aceasta: că, arătându-vă o dată mincinoşi, mai pe urmă şi adevărul de-1 veţi grăi, nimenea nu vă mai crede; precum zice dumnezeiescul Hrisostom: „Nu te face pe sineţi necrezut prietenului cu minciuna, ca nu atunci când spui adevărul, să nu fii crezut; că cel ce se va afla întruna mincinos, nu va mai fi vrednic de crezut nici când ar grăi vreodată adevărul" (Cuv. Că trebuie a fugi de chipul cel prefăcut). Pentru aceea, ca să nu găsiţi pricină, fraţii mei, şi să spuneţi minciuni când vin mulţi muşterii şi cer să le lucraţi, nu daţi făgăduinţă la toţi, ci trimiteţi-i şi la alţii de aceeaşi meserie. Deoarece neputând a păzi făgăduinţa voastră, vă faceţi mincinoşi şi smintiţi şi pe acei fraţi; iar dacă gândul vă tulbură că altul ia muşteriul vostru, nu ascultaţi acel gând, ci îndată, aruncând nădejdea la Dumnezeu, El va trimite alţi muşterii când veţi avea trebuinţă.

Cât de rău este vicleşugul şi că meseriaşii nu trebuie să viclenească. Măsurile cele cu vicleşug sunt urâte la Dumnezeu şi cei ce le fac pe acestea

 Păziţi-vă, fraţilor, de a mai face vicleşuguri la meseriile voastre, pentru că Dumnezeu urăşte şi se îngretosează de omul viclean, precum zice David: „Pe bărbatul viclean urăşte Domnul" (Ps. 5, 5). Vicleşug este şi aceea, adică, a pune voi, lucrătorii de pământ, grâu sau făină bună şi curată deasupra în sac spre a amăgi pe cumpărători, iar înăuntru să aveţi pus nisip şi paie, mei şi altele de acest fel. Vicleşug este a lustrui voi, ţesătorilor şi cizmarilor, cele mai slabe pânzeturi şi piei, ca să înşelaţi pe oameni spre a le cumpăra. Vicleşug este a avea voi, negustorilor, cântare false şi două feluri de măsuri, mai mici când vindeţi şi mai mari când cumpăraţi şi a pune înainte spre arătare la orice lucru de vânzare, probă şi mostră bună, iar înăuntru să nu fie lucrul bun; a uda grâul ca să înmulţească la măsură şi a amesteca orezul cu sare. Vicleşug este a avea voi, zarafi, ţevuşoară mică, ca cu acest meşteşug să suflaţi într-o parte a tereziei-spre a o îngreuia când cântăriţi galbenii şi lirele, fără să simtă stăpânul lor care e de faţă şi priveşte. Vicleşug este a amesteca voi, cârciumarii şi băcanii, vinul şi mierea cu apă; untdelemnul cu cel de sămânţă de dovleac, ceara cea curată şi untul cu seu; şi la altele asemenea care vindeţi, să amestecaţi pe cele bune cu cele rele şi în urmă să le vindeţi toate deopotrivă drept curate şi bune. Si cum pot eu a număra cu de-amănuntul vicleşugurile cele de multe feluri şi împestriţate, pe care le întrebuinţează orice meşter în meşteşugul lui, ca să amăgească pe altul? însuşi diavolul nu poate să născocească vicleşugurile pe care le născocesc meseriaşii. Atât numai, zic, că simplu şi cuprinzător se zice vicleşug orice lucru mincinos şi făţarnic pe care îl întrebuinţaţi voi, meşterii, spre a înşela pe cumpărători ca să le luaţi banii; căci toate sunt urâte şi greţoase înaintea lui Dumnezeu, precum şi cei ce le fac. Pentru aceasta a zis Solomon: „Cumpenele viclene, urâciune sunt înaintea Domnului" (Pild. 11,1). Şi iarăşi, acesta zice: „Cântarul mare şi mic şi măsurile îndoite, necurate sunt înaintea Domnului amândouă şi cei ce fac acestea" (Pild. 20, 13). Şi iarăşi, acesta: „Urâciune este Domnului cântarul îndoit" (acolo 23). Pentru aceasta porunceşte Dumnezeu la Leviticon, să nu aibă cineva cântar nedrept, ci drept, „Să nu faceţi nedreptate în măsuri, în greutăţi şi în cumpene. Cumpene drepte să fie la voi" (Lev. 19, 35). Şi la a doua Lege: „Să nu fie în sacul tău cumpănă mare şi mică. Cumpănă adevărată şi dreaptă să ai" (25,13). Ce faceţi, nenorociţilor meseriaşi? Ce faceţi, cârciumarilor şi neguţătorilor? întrebuinţaţi vicleşug ca să înşelaţi pe fratele vostru? Şi nu auziţi cum Dumnezeu porunceşte în Legea Veche, să nu viclenească cineva în neamul său? „Să nu umbli cu vicleşug întru neamul tău" (Lev. 19, 16). Şi dacă Dumnezeu oprea pe evreii care erau începători şi nedesăvârşiţi şi ca nişte prunci, a nu întrebuinţa vicleşug ca să înşele pe fraţii lor, cu atât mai mult vă opreşte pe voi, creştinii, a nu înşela. Pe voi, zic, creştinii, care sunteţi fii ai Evangheliei şi aţi ajuns la bărbat desăvârşit al vârstei lui Hristos. Vicleniţi? Si nu auziţi pe Proorocul David care zice că Dumnezeu dă multe rele şi pagube asupra celor ce fac vicleşuguri.„însă, pentru vicleşugurile lor, le-ai pus lor rele" (Ps. 72, 18). Nu auziţi cum zice Hrisostom că: „Ceea ce este otrava la şarpe, aceasta este vicleşugul la om?" (Cuv. asupra iudeilor, la şarpele cel de aramă). Nu auziţi cum pierde Domnul buzele cele ce grăiesc cuvinte viclene? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene" (Ps. 13, 3). Ah! Şi cum vă ţine inima, fraţilor! Să vicleniţi pe săraci şi pe scăpătaţi? Cum rabdă sufletul vostru să amăgiţi văduvele şi orfanii şi să le luaţi banii şi pâinea ce o au ca să trăiască? Că ei, sărmanii, vin să cumpere de la voi, socotind că sunteţi credincioşi fraţi ai lor şi creştini curaţi şi temători de Dumnezeu; iar voi vă arătaţi cu totul din contră către ei, necredincioşi, vicleni şi nedrepţi; vrăjmaşi şi nu fraţi; grăind cuvinte prieteneşti şi având inima vicleană; după cea scrisă: „Buzele viclene ascund inima tristă" (Pild. 26, 23). La glas, Iacov, iar la mâini, Isav, alţii întru arătare şi alţii întru cele dinlăuntru; pietre ascunse în mare, care pe deasupra se văd că n-au nici o primejdie, iar când se apropie corăbiile de ele, le sfărâmă şi le îneacă.

 Meşterii cei vicleni sunt meşteri mincinoşi — Dumnezeu pedepseşte pe cei vicleni

Si acestea e voie să le facă creştinii? Creştinii, ucenicii lui Iisus Hristos? Celui credincios? Celui fără vicleşug? Celui fără de păcat? în a Cărui gură nu s-a aflat vreun vicleşug? „Care păcat n-a făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui" (I Petru, 2, 22). O! Cutremură-te suflete al meu de această netemere de Dumnezeu! Pentru aceasta e cu dreptate ca cineva să numească pe meşterii cei de acum, meşteri mincinoşi şi lucrători vicleni; precum numeşte Apostolul Pavel pe apostolii cei mincinoşi: „Că unii ca aceia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni" (I Cor. 11,13). Este drept să asemene cineva pe meseriaşii cei de astăzi cu cei vechi închinători de idoli. Că după cum aceia erau plini de viclenie şi de furtişag, cum zice Solomon: „Toate amestecate sunt, sângele şi uciderea, furtişagul şi vicleşugul" (Inţelep. 14, 25); aşa şi meşterii cei de acum sunt plini de aceste vicleşuguri. Şi, în sfârşit, pentru aceasta are dreptate şi Dumnezeu, să nu mai rabde îndelung, nici să mai îngăduiască pe oamenii cei vicleni, ci să le răsplătească şi să-i pedepsească; precum zice prin Proorocul Ieremia: „Vicleşug peste vicleşug n-au vrut să mă ştie pe mine, zice Domnul Pentru aceasta aşa zice Domnul puterilor: Iată eu voi lămuri pe ei şi voi ispiti pe ei... viclene sunt graiurile gurii lor, cu aproapele său grăieşte de pace, şi întru sine are vrajbă. Au asupra acestora nu voi socoti, zice Domnul? Sau la popor ca acesta nu va izbândi sufletul meu?" (Ier. 9, 6).

 Cu cei drepţi se numără şi cei ce nu fac vicleşug

Pentru aceea ca să nu fiţi pedepsiţi de Dumnezeu şi voi, fraţilor, lepădaţi-vă de orice răutate şi făţărnicie şi nici cu limba să grăiţi vicleşuguri şi momeli, ca să atrageţi pe muşterii, nici cu lucrul să faceţi vicleşuguri, ci ca nişte prunci fără de răutate si ca nişte adevăraţi creştini, poftiţi laptele cel cuvântător şi curat, grăind cu simplitate, cinstit lucrând, cinstit şi cu dreptate vindeţi şi cumpăraţi lucrul mâinilor voastre; aşa vă sfătuieşte Petru, căpetenia Apostolilor: „Deci, lepădând toată răutatea şi vicleşugul şi făţărniciile... ca nişte prunci de curând născuţi, să iubiţi laptele cel cuvântător şi fără vicleşug, ca printr-însul să creşteţi spre mântuire" (I Petru 2, 1). Dacă aşa veţi face, nu numai aici vă veţi binecuvânta de Dumnezeu la toate meşteşugurile şi lucrul mâinilor voastre, dar şi acolo vă veţi număra împreună cu cei drepţi, în a căror gură nu s-a aflat vicleşug, precum scrie în sfântul Apocalips:, Aceştia sunt care merg după miel oriunde se va duce... şi în gura lor nu s-a aflat vicleşug" (Apoc. 14, 4); si veţi afla îndrăzneală către Dumnezeu, înaintea Căruia nu este nici un vicleşug, precum zice Iov: „Că înaintea Lui vicleşug nu va intra" (Iov. 13, 16).

NICODIM AGHIORITUL ,,HRISTOITIA ,,
(BUNUL MORAL AL CREŞTINILOR), EDITURA BUNAVESTIRE 2001
sursa ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/2niko.pdf

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL
 ,,Orice minciună este rea — Cei ce mint se lipsesc de împărăţia cerurilor si se osândesc ,,

Câte răutăţi fac meşterii şi lucrătorii de pământ

   In zece părţi pot să se împartă, pentru mai bună lămurire, răutăţile şi păcatele pe care le fac meşteşugarii şi meseriaşii. 1) în făgăduinţele cele mincinoase pe care le fac meseriaşii către cei ce le poruncesc lor să le lucreze; 2) în vicleşugurile ce le întrebuinţează cei care lucrează meşteşugul lor; 3) în furtişagul ce-l fac; 4) în hulele pe care le grăiesc;
5) în lăcomii; 6) în jurământuri; 7) în jurământul strâmb, pe care îl fac când au să dea sau să vândă lucrul mâinilor lor; 8) în covârşitoarea împătimire ce o au să lucreze, nădăjduind în meşteşugul lor; 9) în mândria ce au că sunt meseriaşi buni; 10) şi cea din urmă, în zavistia ce o au unul asupra altuia. 

 Toate aceste răutăţi poate să le vadă cineva întâmplându-se la toate meseriile cele trebuincioase ale lumii, atât la cele mai de căpetenie, cât şi la cele slujitoare acelora.

 Spre exemplu, să se aducă în mijlocul nostru meşteşugul plugăresc, care nu numai că este cel dintâi şi mai de nevoie decât toate meşteşugurile ce se află în viaţa omenească, dar şi cel mai obositor şi mai cu dreptate decât celelalte, precum este scris: „Să nu urăşti lucrarea cea cu osteneală şi lucrarea pământului, cea făcută de Cel Prea înalt" (Sir. 7,18). Să vină, zic, în mijloc, ca să vedem dacă urmează şi la el acestea. Şi oare, câţi plugari şi lucrători de pământ sunt caje se făgăduiesc adică, să meargă în cutare zi ca să semene sau să secere holda altui creştin ce i-a rugat, iar ei când vine ziua cea hotărâtă se leapădă de făgăduinţele ce au dat şi rămân mincinoşi?

 Câţi plugari întrebuinţează vicleşuguri şi furtişaguri lucrând plugăria? Căci unii din ei, când ogorăsc şi întorc ţarinile, lucrează ca să isprăvească degrabă şi fac brazdele ori strâmbe, ori rare, sau prea la suprafaţa pământului, cât numai să se vadă că negreşte pământul ţarinii; şi aşa amăgesc pe proprietari că au ogorât ţarinile şi primesc cu nedreptate plata lor cea tocmită. Alţii mută hotarul ţarinii lor, cu scop de a răpi loc din ţarina aproapelui; alţii seamănă grâul şi orzul rar — când ţarinile şi sămânţa sunt străine — ca să prisosească sămânţa şi să o fure ei. 

Unii când seceră, fură pe ascuns de la stăpân mănunchi şi snopi; şi alţii când treieră, înainte de a se măsura grâul sau orzul, fură din el cât îi lasă ştiinţa lor, fără să ştie stăpânul. Şi cine poate să povestească răutăţile pe care le fac lucrătorii de pământ, când au să vândă rodurile lor la alţii? Ei aruncă în grâu orz, porumb, mei, pământ, paie şi altele asemenea, ca să-l înmulţească, iar deasupra sacului pun grâu bun şi curat, ca să amăgească pe cumpărători. Tot aşa fac şi când vor să vândă făină, pentru că o amestecă cu materiile cele mai sus zise şi deasupra sacului pun făină bună şi curată, amăgind mulţimea săracilor şi luându-le banii cu nedreptate. Ei fac o lăcomie covârşitoare pentru că vând rodurile lor totdeauna cu preţ mai mult decât costă şi pentru a încredinţa pe cumpărători, adaugă mii de jurăminte mincinoase. Ei zavistuind celor de un meşteşug cu dânşii, îi clevetesc adică şi defăima lucrul şi rodurile lor, iar pe ei se laudă şi lucrurile şi rodurile lor, pentru ca să atragă cu aceasta pe oameni spre a alege mai mult marfa lor şi a o cumpăra. La fel fac şi cultivatorii de vii, grădinarii şi toţi ceilalţi care lucrează pământul. 

 Meşteşugurile nu pricinuiesc vreo răutate, ci reaua alegere a celor ce le lucrează 

 

Fraţii mei creştini, ce este această înşelăciune care v-a stăpânit? Ce este atâta mulţime de răutăţi care a înecat meşteşugurile voastre? Voi, pentru aceasta aţi învăţat meşteşug, ca să scăpaţi de păcatele ce se nasc din şedere şi iarăşi acum voiţi să faceţi meşteşugul organ a toată răutatea? Voi pentru acest scop lucraţi lucrul mâinilor ca să nu furaţi, şi voi iarăşi să uneltiţi acum în lucrul mâinilor voastre atâtea furtişaguri şi nedreptăţi? Voi aţi aflat osteneala mâinilor voastre, ca pe un liman prea liniştit, spre a vă izbăvi din furtuna nesaţiului de câştig şi ca un zid de cetate tare, ca să scăpaţi şi să vă apăraţi de războiul călcării de jurământ şi ca o pavăză doctorească, ca să vă izbăviţi de patimile zavistiei, ale minciunii şi ale mândriei, şi voi să vă înecaţi iarăşi îhlăuntrul limanului? Să vă răniţi înlăuntrul zidului cetăţii şi să muriţi, având acest fel de doctorie? O! vai mie! Aceasta este la fel, ca şi cum aţi face lumina întuneric; dulcele, amar; bunul, rău şi viaţa, moarte. La voi este potrivită zicerea Apostolului Pavel: „Legea sfântă este şi porunca sfântă, dreaptă şi bună. Deci, oare ce era bun mie mi s-a făcut moarte? Să nu fie. Ci, păcatul ca să se arate păcat prin ce era bun, lucrându-mi mie moarte; ca să se facă peste măsură păcătos, păcatul prin poruncă" (Rom. 7,13). Pentru că porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Adam şi la toţi oamenii să lucreze şi să muncească, este sfântă şi dreaptă şi foarte folositoare, fiindcă scapă pe cei ce lucrează după Dumnezeu, de orice răutate; şi ea nu se face niciodată pricină răului de la sine, să nu fie! Ci răzvrătita de sine alegerea voastră care lucraţi fără frica lui Dumnezeu şi reaua uneltire ce o întrebuinţaţi la meşteşuguri şi la lucrul mâinilor, aceasta este care vă pricinuieşte răutăţi şi moarte sufletelor voastre, prin bunele meşteşuguri şi folositoare de suflet lucruri, „prin ce era bun, lucrându-mi mie moarte". 

 Orice minciună este rea — Cei ce mint se lipsesc de împărăţia cerurilor si se osândesc 

 

Toată minciuna, în orice fel ar fi ea şi în orice chip s-ar zice, este rea şi urgisită şi nu se cade a o grăi creştinii, deoarece îşi fac obicei rău, precum zice înţeleptul Sirah:,,Nu voi a spune nici o minciună, că minciuna deasă nu este bună" (Sir. 7, 14) şi într-alt loc zice acelaşi Sirah că, mai bine este a fura cineva, decât a se deprinde să spună minciuni întruna; măcar că amândoi moştenesc pierzarea şi munca: „Mai bine este furul, decât cel ce pururea minte; iar amândoi pierzarea vor moşteni" (Sir. 20, 26); cu cât mai mult nu se cade a grăi creştinii minciuni, ca să amăgească pe fraţii lor cu viclenia şi răutatea, precum faceţi voi, meşterii? Şi mai mult voi, toţi doctorii, dar mai cu seamă cei neiscusiţi chirurgi şi doctori mincinoşi, voi care vă gândiţi că cel bolnav este bogat şi are buzunarul plin şi întindeţi mâna ca să vă dea din destul, întrebuinţaţi minciuna ca pe o materie şi pricină de câştig, spunând către ei minciuni: „N-ai nimic, frate; încă puţin şi ai să te faci bine desăvârşit", precum zice dumnezeiescul Simeon Metafrastul (în viaţa Sfântului Luca din Stiru). Iar după ce mâncaţi toţi banii acelui sărman bolnav şi încetează mâna lui de a vă mai da, atunci schimbându-vă, vă faceţi iubitori de adevăr şi-i ziceţi lui cele din contră: „Frate, boala ta n-are vindecare, patima ta este mai pe sus de orice meşteşug omenesc, numai Dumnezeu poate să o vindece, Căruia îi sunt toate cu putinţă şi cu lesnire" (după acest dumnezeiesc Simeon. Acolo).

 Tot aşa spuneţi minciuni şi la doctoriile pe care le daţi; pentru că de multe ori daţi bolnavului o buruiană prea de nimic si o doctorie de cinci bani şi apoi spuneţi minciuni că doctoria voastră a fost scumpă şi aşa cereţi de la nenorocitul bolnav o plată prea mare; şi ca să întăriţi minciuna, adăugaţi şi jurământ mincinos fără frică de Dumnezeu. 

 Deci, temeţi-vă de Dumnezeu şi încetaţi de a mai întrebuinţa cuvinte mincinoase la lucrul mâinilor voastre; pentru că Dumnezeu obişnuieşte a pierde pe toţi cei ce grăiesc minciuni, precum este scris la dumnezeiescul David: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună" (Ps. 5, 6). Că Dumnezeu dă atât de mari pagube celor ce grăiesc minciuni, încât ajung în stare ticăloşii să poarte haine de piele cu părul pe ele, din pricina sărăciei, precum este scris la Zaharia: „Şi vafi în ziua aceea, ruşinase-vor prooroci... şi se vor îmbrăca cu haine de păr, pentru că au minţit" (Zah. 13, 4). Fiindcă Dumnezeu urăşte şi se întoarce de la cei ce grăiesc minciuni; precum zice Solomon: „Urâte sunt la Domnul buzele mincinoase" (Pild. 23). Si pentru că, în sfârşit, Dumnezeu scoate afară din împărăţia Sa pe toţi cei ce iubesc a grăi cuvinte mincinoase, precum mărturiseşte sfântul Apocalips: „Iar afară câinii şi tot cel ce iubeşte şi face minciuna" (Apoc. 22,15); şi-i aruncă pe ei în iezerul cel de foc: „Iar celor fricoşi şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea a doua" (Apoc. 21, 8). 

 

NICODIM AGHIORITUL ,,HRISTOITIA ,,
(BUNUL MORAL AL CREŞTINILOR), EDITURA BUNAVESTIRE 2001
sursa ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/2niko.pdf

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL

,, Toate muncile şi chinurile nu sunt de ajuns să pedepsească pe hulitori precum se cade ,,

,,Nici slugile nu trebuie să fure de la stăpânii lor — Că pentru furtişagul ce-l fac meseriaşii creştini la cei de alta religie şi la păgâni, se hulesc Sfânta Evanghelie si Hristos ,,

 Fericitul Pavel, scriind către Apostolul Tit, porunceşte să înveţe pe slugi a se supune stăpânilor lor, deşi sunt necredincioşi şi păgâni, şi să nu fure de la ei nimic, ci să arate toată încrederea şi neviclenia, ca prin această încredere a lor să se cinstească şi să se dovedească adevărata Sfântă Evanghelie şi învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Slugile să se plece stăpânilor lor, întru toate să fie bine plăcuţi, nerăspunzându-le împotrivă, neviclenindu-i, ci credinţă bună arătându-le întru toate; ca pe învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu să o înfrumuseţeze întru toate" (Tit. 2, 9).

 Acum, dacă slugile au datoria să nu fure de la stăpânii lor, ci să arate către ei toată încrederea, chiar de ar fi ei şi necredincioşi, după porunca aceasta a Apostolului, cu cât mai mult voi, calfele şi meşterii, sunteţi datori a nu fura de la stăpânii la care lucraţi? Ci să păstraţi faţă de ei toată încrederea şi neviclenia, măcar evrei de ar fi ei, sau turci, ori armeni sau latini, sau măcar şi alţi păgâni şi eretici?

 Că de ve-ţi fura de la ei, vă faceţi pricină, nu numai să vă defaime păgânii şi să spună că toţi creştinii de obşte sunt furi, dar şi să hulească Sfânta Evanghelie si învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.

 Ce zic? Si pe însuşi Stăpânul nostru Hristos şi Dumnezeul nostru vă faceţi pricinuitori să-L hulească păgânii prin aceste furtişaguri pe care le faceţi, iar câtă osândă are păcatul acesta al vostru este cu neputinţă a-i arăta prin cuvânt. 

 Cât de rea este hula şi că meseriaşii nu se cade să hulească

 Luaţi aminte, fraţilor, să nu cârtiţi asupra lui Dumnezeu, nici să huliţi când lucraţi meşteşugul vostru; nu, pentru dragostea lui Dumnezeu, nu, pentru mântuirea sufletelor voastre; nu vă prăpăstuiţi pe voi înşivă în aşa de mare şi înfricoşat păcat; a) pentru că după dumnezeiescul Hrisostom, nu e alt păcat mai rău decât hula, dar nici deopotrivă şi asemenea cu ea; fiindcă hula este vârful şi capul şi adaosul tuturor păcatelor şi munca şi pedeapsa hulei este nesuferită şi neiertată. „Căci nu este şi nici nu se află altă răutate mai mare decât păcatul hulei, dar nici asemenea ei, ci adăugirea tuturor relelor este aceasta; care pe toate le tulbură şi are muncă neiertată şi pedeapsă nesuferită" (Cuv. 2, pentru pronie şi ursitori); şi b) pentru că hula este atât de înfricoşată şi îngerilor, şi dracilor, încât îngerii, cu toate că sunt atât de puternici, nu îndrăznesc însă să zică cuvânt hulitor asupra necredincioşilor, precum este scris: „Unde îngerii cu tăria şi cu puterea mai mari fiind, nu aduc asupra lor înaintea Domnului judecată cu hulă" (II Petru, 2, 11). Iar Arhanghelul Mihail, deosebit, nici un cuvânt de hulă n-a grăit asupra diavolului care este vrednic de toată hula, după Apostolul Iuda: „Iar Mihail Arhanghelul, când cu diavolul certându-se pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă" (Iuda 9).

 Şi la diavoli hula iarăşi este atât de înfricoşată, încât nu numai că nu îndrăznesc să hulească, dar nici să pomenească cândva numele hulei, ci în loc să zică aceea, adică: „Să te blesteme", zic — să te binecuvânteze — pentru cele ce a zis diavolul înaintea lui Dumnezeu despre Iov: „Fără numai de te va binecuvânta în faţă" (Iov, 1, 11).

 Ce zic? Hula este încă atât de înfricoşată şi urâcioasă maintea oamenilor, încât cei de demult nici numele ei nu îndrăzneau să-l zică asupra împăraţilor celor pământeşti, ci în loc de: să te blesteme, ziceau — să te binecuvânteze. Pentru aceea, cei care au mărturisit minciună asupra lui Navute, au zis că a binecuvântat, care este: A hulit pe Dumnezeu şi pe împăratul. „Şi a pus pe Nabat să şadă cu căpetenia poporului. Si au intrat doi oameni, fiii fărădelegilor, şi au şezut în preajma lui şi au mărturisit asupra lui zicând: A binecuvântat (hulit) Nabat pe Dumnezeu şi pe împăratul" (III împăr. 21, 12).

 Toate muncile şi chinurile nu sunt de ajuns să pedepsească pe hulitori precum se cade

 Unde sunteţi acum voi, meşterilor netemători de Dumnezeu, care îndrăzniţi de huliţi şi înjuraţi acolo unde lucraţi?

 Unde sunteţi mai cu seamă voi, neruşinaţilor corăbieri (marinari), care îndrăzniţi de înjuraţi când este furtună ori vreme potrivnică, marea şi vântul, furtuna şi locul de unde iese vântul? Aţi auzit nenorociţilor? Aţi auzit cât de înfricoşat şi încutremurat păcat este hula voastră şi înjurăturile? Sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu nu îndrăznesc să blesteme pe draci şi pe cei necredincioşi, iar voi, neruşinaţilor, blestemaţi făpturile făcute de Dumnezeu şi prihăniţi pronia lui Dumnezeu, cu care chiverniseşte lumea? 

Insuşi diavolul se înfricoşează şi se cutremură şi nu îndrăzneşte să zică cuvânt de hulă înaintea lui Dumnezeu şi voi, neruşinaţilor, nu vă cutremuraţi a blestema pe Dumnezeu? Nu vă îngroziţi să înjuraţi pe Hristos? Nu vă temeţi a blestema credinţa şi Sfintele Taine, Tainele cu care singuri voi vă împărtăşiţi şi vă hrăniţi duhovniceşte şi vă adăpaţi? O! Dumnezeul meu! Cum rabzi şi nu amuţeşti gura care Te huleşte? O! Hristoase al meu! Cum rabzi şi nu usuci buzele cele fărădelege şi nu dezrădăcinezi acea limbă spurcată? Cum nu suceşti şi nu strâmbi înapoi acea faţă neruşinată, care bârfeşte atâtea asupra Ta? 

 O! Făcătorule al tuturor Care eşti închinat şi Te slăveşti de toată suflarea şi de toate limbile îngerilor şi ale oamenilor! Cum rabzi şi nu trimiţi săgeţi fulgerătoare din ceruri şi nu desfaci pământul în prăpăstii, nu ridici marea întru înălţime ca să arzi, ca să prăpăstuieşti, ca să îneci întru adânc şi ca să pierzi de viu de pe faţa pământului pe acel vierme împuţit? Pe acea furnică spurcată? Pe cel prea de nimic ţânţar, care sade înaintea slavei Tale celei neapropiate, înfricoşate şi sfinte şi Te huleşte cu atâta neruşinare? Şi dacă cel ce înjură şi grăieşte de rău pe tatăl său sau pe mumă-sa, se osândeşte la moarte, precum porunceşte Dumnezeu. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe muma sa, cu moarte să se omoare" (leş. 21, 17); oare ce osândă este vrednic să primească acel ticălos care grăieşte de rău şi blestemă şi înjură, nu pe tată şi pe mumă, ci pe însuşi Dumnezeu, pe Făcătorul tuturor părinţilor şi mamelor, pe împăratul celor ce împărătesc şi pe Stăpânul a toate, de care toate se tem şi se cutremură de faţa puterii Sale? 

 Ce muncă se cade a primi acel nemulţumitor care îndrăzneşte să blesteme pe Iisus Hristos, pe Mântuitorul şi pe Izbăvitorul său, pe răscumpărătorul, pe Hrănitorul, pe Făcătorul de bine şi pe Dumnezeul său? O! milostiv, milostiv, milostiv fii, Dumnezeule Cel hulit, spre acest fel de păgânătate! Pentru aceasta, bine a zis Ioan, cel cu Gura Aurită, că toate schingiuirile şi muncile acestei vremi şi toate felurile de munci ale iadului care sunt gătite pentru diavolul şi pentru cei necredincioşi şi păcătoşi din toată lumea, toate acestea, zic, adunate la un loc, tot nu sunt de ajuns să pedepsească pe un hulitor, după cum trebuie şi cum i se cuvine. „Ce pedeapsă vor primi unii ca aceştia? Care muncă va fi de-ajuns şi deopotrivă cu mărimea răutăţilor lor? Si care râu de foc, care vierme fără de sfârşit, care întuneric mai dinafară, care legături, care scrâşnire a dinţilor, care plângere? Toate aceste munci, cele de acum şi cele viitoare, sunt prea puţine pentru acest suflet ce zace cufundat în atât de mari răutăţi" (Cuv. 2 pentru pronie).

Cel ce huleşte pe Dumnezeu numai pe sine se vatămă — Că Dumnezeu pedepseşte pe hulitori

 Pentru aceasta, fraţilor, temeţi-vă de muncă şi de pedeapsa pe care o vor lua hulitorii după moarte şi încetaţi de a huli. Temeţi-vă de mărirea şi împărăţia Atottiitorului şi Atotputernicului Dumnezeu şi de-acum înainte să nu îndrăzniţi a mai deschide gura şi a mai huli înfricoşatul şi preaslăvitul Său nume, care se slăveşte de toate miile si milioanele nenumăraţilor îngeri si Arhangheli, sau pronia lui Dumnezeu, ori credinţa, sau dumnezeieştile Taine: a) Că precum, cel ce aruncă cu piatra spre cer nu vatămă cerul, ci pe sine se vatămă, fiindcă se întoarce piatra şi-i zdrobeşte capul; aşa şi care huleşte pe Dumnezeu, nu vatămă pe Dumnezeu, ci numai pe sine se vatămă şi-şi munceşte ticălosul său suflet; precum zice dumnezeiescul Hrisostom: „Cei ce hulesc şi batjocoresc vatămă numai mântuirea lor". „Că cel care aruncă piatră în sus, peste capul său o aruncă" (Sir. 27, 26). Iar hulitorilor le zicea: „Căci precum piatra spre înălţime aruncată fiind, cerul a-i sparge nicicum nu va putea, nici să ajungă spre acea înălţime; iar rană va pricinui capului deasupra căruia s-a aruncat piatra. Aşa cu adevărat cel ce huleşte fericita acea fire, pe aceea niciodată nu va putea să o vatăme cândva, ci asupra sufletului său va ascuţi sabia, nemulţumitor arătându-se către Făcătorul de bine".

Deoarece Dumnezeu nu rabdă hulele ce-l faceţi, ci se mânie asupra voastră şi vă pedepseşte cu felurite pedepse şi în cele din urmă v ă omoară. Aşa îhtărâtându-se asupra lui Senahirim, împăratul asirienilor, care prin voievodul său Rapsacu a hulit dumnezeiescul Lui nume şi pentru aceasta a trimis pe ingerul Său şi a omorât din oastea asirienilor 185 de mii; şi atârnându-i belciug în nas, 1-a întors nelucrător, fără să facă vreun rău cetăţii Ierusalimului. „Pe cine ai ocărât şi pe cine ai hulit? şi asupra cui ai înălţat glasul şi ai ridicat spre înălţime ochii tăi? asupra Sfântului lui Israel?...

 Şi voi pune belciugul meu în nările tale şi zăbală în buzele tale şi te voi abate pe calea pe care ai venit... Şi a fost în noaptea aceea, a ieşit îngerul Domnului şi a ucis în tabăra asirienilor 185 de mii şi s-a sculat dimineaţa şi iată toţi erau trupuri moarte" (IV împ. 19, 22). Aşa a pedepsit pe Edom cel ce locuia în muntele Sir, pentru că a hulit asupra numelui celui sfânt, precum zice Iezechiel: „Pentru aceea, viu sunt Eu, zice Domnul, şi voi face ţie după vrăjmăşia ta, si mă voi cunoaşte ţie, când te voi judeca; şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul, auzit-am glasul blestemurilor tale" (lez. 35,11). 

NICODIM AGHIORITUL ,,HRISTOITIA ,,
(BUNUL MORAL AL CREŞTINILOR), EDITURA BUNAVESTIRE 2001
sursa  ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/2niko.pdf