,,De ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiți? ,, de Cuv. Cleopa Ilie

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material.

 N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. 

Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. 

Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. 

Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte.

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult.

 La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

  Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. 

Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. 

Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. 

Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. 

Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. 

Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Sfantul Arhidiacon Stefan, Liturgie si viata Sfantului

Scoțându-l pe Sfântul Arhidiacon Ștefan din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă.


Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârșirea tainei mântuirii noastre, înălțându-se la cer, și pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimițându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulți, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutașul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer și atunci au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânșii, ierusalimiteni.

Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elinește, pentru că aceștia fiind evrei, vorbeau elinește”. Niște elini ca aceia, care erau risipiți, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică și mai de pe urmă din hrană și din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinți Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu și a sluji meselor. Căutați dar, fraților, dintre voi șapte bărbați mărturisiți, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvântului. Și a plăcut cuvântul acesta al Sfinților Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părțile elinilor, că și numele lor nu sunt evreiești, ci elinești. Precum Ștefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credință și la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părțile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe acești șapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea și așa să se potolească mâhnirea lor și să înceteze cârtirea. Pe aceștia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se și-au pus mâinile peste dânșii și i-au făcut diaconi. Ștefan, fiind plin de credință și de putere, era cel dintâi dintre dânșii, pentru aceea și arhidiacon a fost numit, făcând semne și minuni mari în popor, pe care nu le pomenește Scriptura, ca și despre Însuși Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărțile ce s-ar fi scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ștefan, fiind asemenea cu apostolii și punându-și mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoși. Fiind și bărbat puternic în lucru și în cuvânt, întărea pe credincioși în credință, mustra pe iudeii cei necredincioși, spunându-le din lege și din prooroci, că din zavistie și din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aștepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei și saduchei și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ștefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfânta și Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, a celor din Cilicia și din Asia, întrebându-se cu Ștefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care viețuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care veniseră în Ierusalim la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau liberi, sau slobozi, așa zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a face rugăciunile”. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor și altele, întrebându-se cu Sfântul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ștefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care este în părțile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.

Aceștia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie și, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburând poporul, pe bătrâni și pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ștefan și l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au pus înainte și martori mincinoși, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii, că l-am auzit și pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6, 11-14).

Sfântul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o și s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mână, adică în sufletele omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun și pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?, grăiește Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?”.

Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum și Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânșii: Voi cei tari la cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinții voștri? Și au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari și pe tot poporul cel înrăutățit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuțeau în inimile lor și scrâșneau cu dinții asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăție și de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă și cu credință neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca și cum ar fi ieșit din trup și ar primi răsplătirea. Deci a văzut și pe Iisus Hristos, Stăpânul și Domnul său, ca și cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo și sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinților a nu arăta la alții descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porțile cerești.

Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vestește ceea ce vede, ca și cum ar chema după sine și pe alții, către aceeași cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învățaseră a ucide pe prooroci și care îndrăzniseră și asupra Domnului, împlinitorul legii și al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ștefan, singuri fiind mincinoși, ci strigând cu glas mare, își astupau urechile și au pornit cu un suflet și-au pus asupra lui mâinile cele ucigașe. Apoi, scoțându-l din cetate - precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă. Martorii cei mincinoși și ucigașii, pentru ca să le fie mai ușor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor și le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie și de o seminție cu cel ce se ucidea, mai mult se iuțea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ștefan și cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăiește despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ștefan, dar și așa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoși, ale căror haine le păzea Saul”.

Deci, fiind ucis Sfântul Ștefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugându-se cu sârguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământești, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui și cu totul roșindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sârguință se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primește sufletul meu!”. Iar pentru ei, plecându-și genunchii și cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu niște trandafiri roșii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic și a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei, ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfârșită. El fusese ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh și a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte a lunii decembrie, având de la nașterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis niște bărbați cinstiți și credincioși și, luând în taină moaștele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre și zăcând mort”.

După mulți ani, binecredincioasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

sursa https://doxologia.ro/