Sfântul Lavrentie de Cernigov ,,Inainte de sfârșitul lumii se va întări «răceala iubirii»,, Viata si scrierile Sfantului Cernigov

  

  Sfântul Lavrentie de Cernigov (1868–1950), cunoscut în viața monahală sub numele de Lavrentie, a fost un schiarhimandrit, duhovnic și călugăr remarcabil al Bisericii Ortodoxe.
Născut sub numele laic de Luca Proskura, el a crescut într‑o familie țărănească săracă din satul Karilskoe, guvernul Cernigov.
Încă de tânăr, Luca a suferit un accident care i‑a provocat o șchiovăire pe care a purtat‑o toată viața.

Din copilărie a fost legat de Biserică, cântând în corul bisericesc și dezvoltând talente muzicale notabile.
După moartea tatălui, Luca a ajutat mama bolnăvicioasă în toate treburile casnice: de la îngrijirea animalelor până la gătit și spălat.
La vârsta de 14 ani, Luca deja conducea corul parohial, datorită cunoștințelor profunde ale stilului liturgic.
După moartea mamei (1890), Luca a renunțat la parte sa din moștenire și a intrat în Mănăstirea Rîhlov, unde a devenit regent al corului.
În 1912, la vârsta de 45 de ani, a fost tuns în monahism cu numele Lavrentie, în Mănăstirea Troițkă din Cernigov.
Ca regent și duhovnic, sfântul Lavrentie a transformat corul mănăstiresc în unul dintre cele mai armonioase și bine pregătite.
El a susținut ferm unitatea Bisericii, refuzând să se alăture schismaticilor în perioada războiului civil și a represiunilor comuniste.
 Sfântul Lavrentie era cunoscut prin puterea rugăciunii sale — oamenii spuneau că el putea să vindice și să aline suferințele.
 
El a predicat că „Rusia, Ucraina și Belarus nu pot fi despărțite, căci împreună formează Sfânta Rusie”.
În perioada grea a războiului și a persecuțiilor, sfântul a organizat mese pentru săraci și a îngrijit pe cei nevoiași.
El a învățat că trebuie „să iubim, să milostim și să iertăm pe toți”, refuzând să dea epitemie căci „oamenii și așa suferă”.

  Sfântul Lavrentie a avut darul de a vedea sufletele oamenilor — uneori cunoaștea gândurile și necazurile lor înainte să le spună.
El a sfătuit călugărițele să pună mătănii înainte de a se certa, pentru a se opri din furie.
În ultimii ani de viață, chiar și când sănătatea i‑a slăbit, sfântul continua să slujească la liturghie și să îndrumă duhovnicește.


Sfântul Lavrentie a trecut la cele veșnice la 19 ianuarie 1950, lăsând după sine o amintire vie în rândurile credincioșilor.

 Sfântul Lavrentie de Cernigov (1868–1950) este pomenit oficial în Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie (ziua morții sale). În unele calendar bisericești apare și data 22 octombrie (ziua tonașului — schimonahiei — cu numele Lavrentie).

              Din învățăturile și scrierile sale

 «Iubirea către Dumnezeu se dovedește prin iubirea către oameni. Dacă nu iubești pe cel ce îl vezi, cum să iubești pe Cel ce nu‑l vezi?»
(Despre legătura dintre iubirea divină și umană.)

«Rugăciunea fără milă este ca un corp fără suflet. Dacă te rogi și nu milostăvești, rugăciunea ta este moartă.»
(Sublinierea necesității milostiveniei în viața duhovnicească.)

«Nu căuta să schimbi lumea, ci să te schimbi pe tine. Atunci lumea se va schimba înconjurul tău.»
(Învățătură despre auto‑îmbunătățire ca cale către schimbare pozitivă.)

«Când te simți rănit, nu răspunde cu răutate. Răsplătește răul cu bunătate, căci așa te apropii de Hristos.»
(Despre iertare și răspunsul la răutate.)

«Mângâierea celui care suferă este o rugăciune mai puternică decât cele rostite în genunchi.»
(Valoarea actelor de caritate față de practicile liturgice.)

«Nu te mândri cu postul și rugăciunea, căci Dumnezeu nu se uită la burtă goală, ci la inimă umilă.»
(Critica ipocriziei și sublinierea umilinței.)

«Frica de Dumnezeu este frica de a‑l răni pe cel slăbit. Dacă ai frică să faci rău omului, ai frică de Dumnezeu.»
(Definirea „fricii de Dumnezeu” ca empatie și respect.)

«Nu căuta semne și minuni, căci cel mai mare minune este să devii om iubitor.»
(Prioritatea transformării interioare față de miracolele spectaculoase.)

«Când te rogi pentru dușmanul tău, el devine prietenul tău. Rugăciunea distruge urărirea.»
(Puterea rugăciunii pentru cei care ne fac rău.)

«Biserica nu este un club de perfecți, ci un spital pentru răniți. Nu te strecoară, veni deschis cu ranele tale.»
(Imaginea Bisericii ca loc de vindecare, nu de judecată.)

«Nu spune «nu pot», ci spune «ajută‑mă, Doamne». Atunci vei vedea că poți.»
(Despre dependența de ajutorul divin.)

«Silința de a tăcea este mai grea decât silința de a munci. Dar în tăcere se aude glasul lui Dumnezeu.»
(Valoarea tăcerii pentru viața duhovnicească.)

«Dacă inima ta este plină de ură, nu te mira că Dumnezeu nu te aude. El ascultă doar cu inima, nu cu urechile.»
(Condiția prealabilă a rugăciunii: iubirea și iertarea.)

«Viața duhovnicească nu este un concurs de sfinție, ci o călătorie de iubire. Nu te compara cu alții, ci mergi înainte cu pași mici.»
(Învățătură despre umilire și progres gradual.)

 Sfântul Lavrentie a predicat o duhovnicie practică, centrată pe iubire, umilire și servire, evitând retorica complicată.

 Sfântul Lavrentie de Cernigov ,, despre semnele spirituale ale vremurilor și despre modul în care creștinul trebuie să se pregătească pentru venirea Domnului".

 Despre răspândirea indiferenței religioase
Sfântul sublinia că înainte de sfârșitul lumii se va întări «răceala iubirii» (Mt 24:12):

«Oamenii vor avea toate comoditățile, dar inimile li se vor usca de lipsa lui Dumnezeu. Atunci când biserica este plină doar cu părinți bătrâni, iar tinerii fug de rugăciune, acolo se apropie pustiirea.»
Despre semnele interioare, nu doar exterioare

El insista că semnele vremurilor se văd mai ales în starea sufletească a oamenilor:

«Nu căuta să descifrezi datele, ci uită-te la inima ta. Dacă în ea domnește ură, lăcomie și minciună — înseamnă că vremea este grea. Iar dacă găsești pace, iubire și umilință, atunci ești pregătit oricând să îl întâmpli pe Hristos.»

 Despre unitatea Bisericii și războiul spiritual
El vedea în diviziunile bisericești un semn al luptei duhovnicești:
 «Când creștinii se împart și se bat unii pe alții, satana râde. În zilele grele, Biserica trebuie să fie ca o familie, nu ca o ciumă. Uniunea în iubire este armura noastră.»

Despre puterea rugăciunii și a postului
Pentru sfânt, pregătirea eshatologică nu era o speculație, ci o practică duhovnicească:

«În zilele negre, rugăciunea va fi ca o lumină în beznă. Nu te teme de semne, ci roagă-te fără încetare. Postul și milostivenia — acestea vă vor susține când lumea se va clătina.»

Despre iubire ca măsură a pregătirii
Învăța că adevărata pregătire pentru «zilele de azi» este iubirea:
«Dacă iubești pe fratele tău, ai întâmpinat pe Hristos. Dacă milostăvești pe sărac, ai pregătit un loc în inima ta pentru împărăția lui. Aceasta este adevărata pregătire pentru sfârșit.»

Despre tăcere și discernământ
Sublinia necesitatea discernământului în fața informațiilor alarmante:
«Nu te lăsa pradă fricii. Dumnezeu nu ne‑a dat spirit de spaimă, ci de putere, iubire și de bună rațiune (2 Tim. 1:7). Când simți că sufletul tău este agitat, taci și roagă‑te. Acolo este pacea.»

Despre valorile schimbate ale lumii
Observa că în vremurile din urmă valorile vor fi inverse:
«Lumea va spune «bun» despre ceea ce Dumnezeu îl numește «rău». Iar ceea ce este adevărat și sfânt va fi luat in deradere. În aceste zile, să fii creștin este alegerea curajului.»

Despre speranță și mila lui Dumnezeu
Chiar în fața semnelor tulburătoare, el rămânea plin de speranță:

«Nu uita: mila lui Dumnezeu este mai mare decât toate păcatele lumii. El nu dorește moartea păcătosului, ci întoarcerea lui (Iezech. 33:111). Speranța noastră este Hristos, nu starea lumii.»

Despre viața de zi cu zi ca pregătire
Sfântul învăța că sfârșitul nu e un eveniment îndepărtat, ci o realitate care ne întâlnește în fiecare zi:
«Fiecare zi poate fi ultima pentru tine. Deci trăiește așa cum ai vrea să mori: cu rugăciune, iubire și curățenie de suflet. Atunci oricând va veni Mântuitorul, vei fi pregătit.»


Despre rolul Bisericii în vremurile tulburate
El vedea în Biserică un «spital pentru răniți», nu un club de perfecți:

«Când lumea se prăbușește, Biserica rămâne un refugiu. Aici nu se cere perfecțiune, ci inimă umilă și dorință de întoarcere. Veniți cu ranele voastre — Dumnezeu vă vindecă.»

Despre frica de moarte și speranța în învierere
Pentru cei care se temeau de sfârșit, el răspundea:
«Moartea nu este sfârșitul, ci ușa spre viață veșnică. Dacă ai iubit pe Hristos și pe frații tăi, moartea va fi ca un somn blând. Nu te teme de ea, ci pregătește‑te să îl întâmpli pe Domnul.»

Despre importanța sfinției personale
Sublinia că sfârșitul lumii nu se hotărăște la nivel global, ci în fiecare suflet:
«Nu căuta semne în cer, ci în inima ta. Dacă acolo domnește Dumnezeu, atunci ești în adevărata «zi a Domnului». Restul este în mâna lui Dumnezeu.»

Scris si tradus din limba rusa de Livia Radu M

toate drepturile rezervate@, interzis copierea

De ce pare că oamenii au un văl demonic peste ei?

Vălul Patimilor: Întunecarea Chipului Divin în Om
O perspectivă a Sfinților Părinți despre orbirea duhovnicească

  În viziunea patristică, omul a fost creat ca o „oglindă a Divinității”, menită să reflecte lumina necreată a lui Dumnezeu. Totuși, ceea ce percepem astăzi ca fiind un „văl demonic” așezat peste oameni este, în esență, o fractură a vederii spirituale cauzată de sedimentarea păcatului și de dinamica patimilor.

1. Ontologia Vălului: Păcatul ca „Zid de Despărțire”

  Sfântul Nicolae Cabasila afirmă că păcatul este singurul obstacol real între om și Dumnezeu. Acest văl nu este o barieră exterioară, ci o îngroșare a firii. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică faptul că, prin păcat, mintea (nous) — care trebuia să fie transparentă și pură — se „îndesește” și devine „trupească”.
„Mintea care se desparte de Dumnezeu devine fie demonică, fie dobitocească”, spun Sfinții Părinți. Vălul este, deci, această stare de „brutalizare” a spiritului, care nu mai poate percepe decât ceea ce este material și imediat.

2. Patimile ca „Solzi” pe Ochiul Minții
Dacă păcatul este actul care țese vălul, patimile sunt firele care îl compun. Sfântul Isaac Sirul folosește metafora „solzilor” pentru a descrie modul în care patimile (lăcomia, mânia, iubirea de argint, etc) blochează vederea lăuntrică: Filautia (Iubirea de sine): este „urzeala” acestui văl. In psihologie, termenul este definit ca narcisism.
Ea întoarce privirea omului de la Dumnezeu către propriul ego. Omul sub acest văl nu mai vede persoane, ci obiecte care să-i servească interesului. Pierde total capacitatea de a iubi si a avea empatie si orice starea de natura umana.

 Gândurile (Logismoi): Sfântul Marcu Ascetul arată că demonii nu au putere asupra esenței sufletului, dar proiectează asupra minții un „nor de gânduri”. Când omul acceptă aceste sugestii, el intră într-o „realitate virtuală” pătimașă, o ceață mentală care îl izolează de har.

3. Nesimțirea Duhovnicească: „Vălul de Piatră”
Unul dintre cele mai profunde concepte patristice este pôrosis (împietrirea inimii). 

Sfântul Ioan Scărarul descrie această stare ca pe o „moarte a simțirii înainte de moartea trupului”.
Vălul pare „demonic” deoarece induce o stare de somnolență metafizică. Omul vede suferința, vede minunea creației, vede moartea, dar inima sa rămâne „rece ca piatra”. Această „sclerocardie” este efectul final al vălului: incapacitatea de a mai rezona cu Duhul Sfânt. Specifica si narcisistului/ psihopatului.

4. Mecanismul de „Rupere” a Vălului

   Conform Filocaliei, singura cale de a înlătura acest văl nu este studiul intelectual, ci Metanoia (Pocăința).Plânsul duhovnicesc: Lacrimile sunt descrise ca un solvent divin care topește „crusta” de pe inimă.
Trezvia (Paza minții): Sfântul Isihie Recluzul învață că, prin atenție și invocarea Numelui lui Iisus, omul poate „vâna” gândurile demonice înainte ca ele să devină văl.
Smerenia: Dacă mândria este vălul care acoperă, smerenia este „dezbrăcarea” de orice mască, permițând Luminii lui Hristos să inunde sufletul.

Ceea ce vedem în lume ca o „vălire” a umanității este, în termenii Sfântului Simeon Noul Teolog, lipsa „simțirii lăuntrice”. Oamenii trăiesc sub un văl demonic pentru că au ales să schimbe libertatea duhului pe robia simțurilor. Totuși, acest văl este „subțire ca pânza de păianjen” în fața unei singure clipe de pocăință sinceră, care restabilește imediat legătura cu Izvorul Vieții.

5. Vălul ca „Nălucire” și „Lume a Fantasmelor”
 Sfântul Grigorie Sinaitul și Sfântul Diadoh al Foticeii avertizează că, pe măsură ce omul se îndepărtează de rugăciune, mintea sa devine un „teatru al demonilor”. Imaginația pătimașă: Vălul demonic se manifestă adesea prin puterea imaginației. Sfinții Părinți definesc mintea curată ca fiind „fără formă și fără culoare”. Vălul este tocmai această acumulare de imagini, scenarii și frici care ne populează mintea, împiedicându-ne să vedem „Lumina Lină”.
Identificarea cu gândul: Omul „văluit” crede că el este cel care gândește acele răutăți sau frici. Părinții ne învață o distincție eliberatoare: „Nu ești tu cel care gândește, ci vrăjmașul care îți șoptește la urechea inimii”. Vălul se rupe în momentul în care omul încetează să se mai identifice cu fluxul de gânduri parazite.

6. „Grosimea” Duhului și pierderea discernământului (Diakrisis)
 Unul dintre cele mai grave efecte ale acestui văl este pierderea discernământului. Sfântul Antonie cel Mare  considera discernamantul- cea mai mare virtute. 

Amestecarea binelui cu răul: Sub acest văl, omul nu mai poate distinge între vocea conștiinței (vocea lui Dumnezeu) și vocea patimii. Raul este prezentat ca un bine necesar („trebuie să mă mândresc ca să fiu respectat”, „trebuie să mă mânii ca să fac dreptate”).
Relativismul spiritual: Vălul demonic induce ideea că adevărul este subiectiv, tăind astfel legătura omului cu Adevărul Persoană (Hristos).

 Cum se subțiază vălul prin „Treptele Curățirii”
Sfântul Dionisie Areopagitul și, mai târziu, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre procesul de „dezvăluire” (apokalypsis) ca pe o scară: Praxis (Lucrarea virtuților): Prin post, milostenie și înfrânare, „materia” vălului începe să se topească. Corpul nu mai domină spiritul, iar vălul devine mai translucid.
Theoria Physike (Contemplarea în duh a creației): Pe măsură ce vălul se subțiază, omul începe să vadă „rațiunile” lucrurilor. Nu mai vede doar un pom sau o persoană ca obiecte, ci vede prezența și intenția lui Dumnezeu în fiecare fir de iarbă.
Theologia (Vederea lui Dumnezeu): Este starea de „față către față”, unde vălul este complet înlăturat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar noi toți, privind ca într-o oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne transformăm în același chip din slavă în slavă” (2 Corinteni 3, 18).

 Rolul Sfintei Liturghii și al Tainelor
Sfinții Părinți subliniază că omul nu poate singur, prin propriile eforturi intelectuale, să smulgă acest văl. El este „rupt” de sus în jos prin Sfintele Taine. Euharistia: Este „focul” care mistuie spinii patimilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, după împărtășire, suntem ca niște „lei care suflă foc”, iar demonii nu se pot apropia de acest chip luminat.
Spovedania: Este actul juridic și terapeutic prin care „chirograful” (înscrisul) păcatelor noastre este rupt, eliminând astfel dreptul demonilor de a mai menține vălul peste ochii noștri.

Dacă simți că un „văl” te desparte de realitate, de ceilalți sau de Dumnezeu, Sfinții Părinți te îndeamnă la Trezvie (nepsis). Nu te lupta direct cu întunericul (vălul), ci aprinde lumina. Această lumină se aprinde prin smerita chemare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.
Fiecare rugăciune spusă cu atenție este o lovitură dată acestui văl demonic, până când, prin har, inima devine din nou capabilă să vadă Lumina Necreată a Taborului, ținta finală a oricărui creștin.

 Vălul ca „Duh al Lumii” (Phronema Sarkos)
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „duhul lumii” ca despre o forță care modelează gândirea colectivă. Sfinții Părinți explică faptul că acest văl demonic nu se aplică doar individual, ci și social: Normalizarea păcatului: Vălul devine atât de dens încât păcatul nu mai este perceput ca o rană, ci ca o „libertate” sau o „stare naturală”. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că lumea de azi suferă de o „anestezie spirituală” – oamenii fac răul, dar nu îi mai doare conștiința, asemnea narcisistilor. Aceasta este lucrarea supremă a vălului: pierderea simțului păcatului.
Zgomotul ca barieră: Vălul modern este țesut din informație inutilă și zgomot perpetuu. Mintea (nous) este bombardată pentru a nu mai avea niciodată răgazul să coboare în inimă. Sfinții Părinți numesc aceasta „risipirea minții”, o stare în care omul este „peste tot și nicăieri”, fiind astfel ușor de controlat de impulsuri demonice.

 „Oglinda spartă” și fragmentarea persoanei
Sub influența acestui văl, omul nu mai este o unitate armonioasă (trup, suflet, duh), ci devine fragmentat. 

Instinctul deasupra Duhului: Vălul face ca funcțiile inferioare ale sufletului (poftele și mânia) să preia conducerea asupra rațiunii și a duhului. Omul devine un sclav al propriilor reacții chimice și emoționale, crezând în mod eronat că este „autentic”.
Ura față de Adevăr: Sfinții Părinți observă că, sub un văl dens, omul începe să urască lumina. „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina” (Ioan 3, 19). Această reacție agresivă față de valorile creștine sau față de sfințenie este, de fapt, „durerea” pe care o simte vălul demonic atunci când este expus Adevărului.

 Restaurarea Vederii: „Ochiul curat” (Haplos)
Mântuitorul spune: „Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22). 

În tâlcuirea patristică, acest „ochi curat” este mintea  simplificată. 

Simplificarea minții: Vălul este complex, întortocheat, plin de justificări și logici complicate. Rugăciunea și viața în Hristos „simplifică” sufletul. Omul începe să vadă lucrurile în simplitatea lor divină: vede pe Dumnezeu ca Tată, pe aproapele ca frate și lumea ca pe un  dar.
Vederea „în duh” a aproapelui: Când vălul cade, dispare judecata. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea că, atunci când harul vizitează omul, acesta nu mai vede defectele celuilalt, ci vede suferința lui și chipul lui Dumnezeu ascuns sub rănile păcatului. Acesta este semnul cert că vălul a fost înlăturat: iubirea fără margini pentru vrăjmași.

 Perspectiva Escatologică: Dincolo de Văl
Sfinții Părinți ne amintesc că acest văl este temporar. Moartea fizică este momentul în care vălul cade definitiv pentru fiecare dintre noi.

Întâlnirea neumbrită: Pentru cel care s-a luptat să rupă vălul în această viață prin pocăință, căderea lui va fi o intrare în lumină. Pentru cel care s-a identificat cu vălul și cu patimile sale, lumina divină va fi resimțită ca „foc mistuitor”.
Viața ca „dezvelire”: Toată asceza ortodoxă nu este altceva decât procesul de „dezbrăcare” de omul cel vechi și de „îmbrăcare” în Hristos. Este o luptă continuă pentru ca, la final, să putem spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „acum vedem ca prin oglindă, iar atunci, față către față” .

Așa cum ne învață Sfântul Siluan Athonitul, cea mai mică rază de smerenie sfâșie acest văl mai repede decât orice filozofie. „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este formula supremă de a sfărâma vălul mândriei și al iluziei demonice, lăsând loc Harului să locuiască în noi.
Pentru a continua această cale de „curățire a vederii”, este recomandat să studiați Filocalia, Volumul 1 (Sfântul Antonie cel Mare și Marcu Ascetul), care pune bazele luptei împotriva primelor fire din care este țesut acest văl.

 Conform Sfinților Părinți, soluția pentru ruperea „vălului demonic” nu este una teoretică, ci o lucrare de curățire a organului cunoașterii (mintea și inima). Dacă vălul este țesut din patimi și păcate, soluția este procesul invers: asceza, tainele și vederea duhovnicească.
Iată pașii concreți extrași din tradiția filocalică pentru înlăturarea acestui văl:

1. Metanoia (Pocăința ca reorientare a vederii)
Pocăința nu înseamnă doar regret pentru trecut, ci o „schimbare a minții” (metanoia).

• Recunoașterea bolii: Primul pas este să admiți că ești sub acest văl. Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel ce își vede păcatele sale este mai mare decât cel ce învie morți”. Această conștientizare rupe prima fibră a iluziei demonice.
• Plânsul duhovnicesc: Lacrimile de pocăință acționează ca un „solvent” asupra crustei depuse pe inimă, redând ochilor sufletului transparența necesară pentru a vedea harul.

2. Paza Minții (Nepsis) și Rugăciunea lui Iisus
Deoarece vălul este întreținut de fluxul de gânduri străine (logismoi), soluția este atenția.

• Tăierea gândurilor: Sfinții Isihie Recluzul și Ioan Scărarul învață să nu „dialogăm” cu gândurile pătimașe. Când un gând de furie, mândrie sau poftă apare, el trebuie lovit imediat cu Numele lui Iisus.
• Rugăciunea monologistă: Rostirea neîncetată: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” acționează ca un laser care străpunge densitatea vălului demonic, unind mintea cu inima.

3. Smerenia (Măsură antidemonică supremă)
Vălul este construit pe mândrie și autosuficiență. Smerenia este singura energie pe care demonii nu o pot imita și în fața căreia nu pot rezista.

Tăierea voii: Prin ascultare și smerenie, omul își „subțiază” egoul. Cu cât e mai puțin „eu” (egoist), cu atât vălul are mai puțin suport de care să se prindă.
Smerenia atrage Harul: Dumnezeu „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”. Harul este singura forță care poate arde vălul de pe ochii sufletului.

4. Viața Sacramentală (Tainele ca „Chirurgie Divine”)
Omul nu se poate auto-izbăvi de acest văl doar prin voință. Are nevoie de „intervenția chirurgicală” a lui Hristos:

Spovedania: Este actul prin care vălul este rupt în mod obiectiv. Duhovnicul, prin puterea dezlegării, elimină „dreptul” pe care demonii îl aveau asupra sufletului prin păcat.
Împărtășania: Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Sângele lui Hristos înnoiește firea și face ca demonii să fugă îngroziți de la chipul nostru, văzând în noi strălucirea divină.

5. Iubirea de vrăjmași (Testul final)
Sfântul Siluan Athonitul afirmă că acesta este criteriul infailibil al înlăturării vălului: Atât timp cât cineva are ură față de un singur om, vălul rămâne intact.
În momentul în care omul începe să se roage cu lacrimi pentru cei care îl asupresc, înseamnă că „ochiul” său a devenit curat și vede lumea prin ochii lui Dumnezeu.

6. Studiul Scripturii și al Sfinților Părinți
Citirea cuvintelor insuflate de Duhul Sfânt oferă minții un nou „filtru”. În loc să privească lumea prin știrile și zgomotul lumii (care întăresc vălul), mintea se obișnuiește cu lumina Adevărului.

Dacă vrei să rupi acest văl, începe prin tăcere (pentru a auzi zgomotul gândurilor), continuă cu mărturisirea sinceră (pentru a distruge zidul păcatului) și pecetluiește totul cu rugăciunea smerită. Vălul nu cade prin efort intelectual, ci prin prezența lui Hristos în inimă.

Scris de Livia Radu M.

toate drepturile rezrvate@, interzis copierea