SLAVA DESARTA - Patima Chenodoxiei (15)

PRIMEJDII PENTRU VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul. „Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar. 13:33, Mar. 14:38/ Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt. Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.



slava deșartă

Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe cealaltă! Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate să se piardă. Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine, el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă!” /Ps. 113:9/

negrija și trândăvia

A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar. De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)


Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit în Postul Mare. Primăvara aprinde cu osebire simțurile.

 Simțământul plăcut dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii. Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu viața duhovnicească.

 De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte, ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.mulțumirea patimilor

A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.

 În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea și altele. Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui, nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în mânie împotriva semenilor noștri. Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea decât dobitoacele.” Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor, și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile). Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu, patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/ Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania. Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său. Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară, într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va mai întoarce altă dată.

Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

Cuvânt pentru suflet. „Răbdarea este iubire...” (24 06 2016)

     

Răbdarea

  A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea. aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care „întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ - ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” 

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa. 

Ce se cade să facă acest om? 

Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune. 

Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări, adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. 

Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară. Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele - un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu. Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana lui este smerenia

. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară - adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări.” Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa! Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.

 Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie. 

Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie. 

El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său.

 Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/ Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.


Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010