PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA
Dumnezeul nostru a venit aici printre noi, ca să ne readucă la starea dintâi în care ne-a creat. El a făcut totul ca omul să-L înţeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc şi altfel, dar omul, când a căzut întregul lui aparat gânditor lăuntric s-a zdruncinat, şi l-a făcut neputincios spre bine.
Omul a căzut sub puterea duhurilor rele, de bunăvoie s-a predat puterii şi s-a înrobit acestora.
Răul care există nu a fost creat de Dumnezeu. Răul este de la duhurile cugetătoare, gânditoare care au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s-au întors spre propria lor persoană (ei înşişi) şi au rămas nesupuşi; şi care au început să cugete (mediteze) la propria deşteptăciune (inteligenţă). Dar oricât de mult s-ar trudi orice putere cugetătoare, care nu este unită cu Izvorul vieţii, să săvârşească şi să spună (grăiască,înveţe) ceva bun, toate acele cuvinte frumoase şi tot ceea ce face este presărat cu duhoarea iadului, căci unul este Dumnezeu – Izvorul păcii şi al bucuriei, al dragostei, al dreptăţii şi al bunătăţii.
Toate fiinţele create sunt limitate, iar ceea ce este limitat nu este desăvârşit, ci este dat fiinţelor create să se desăvârşească.
Însă, fiinţele create au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu şi-au păzit vrednicia, iar apoi, din pizma acestor duhuri rele au căzut şi strămoşii noştri Adam şi Eva. Astfel s-a ancorat şi în noi aceasta însuşire – pizma diavolească (demonică). Pizma nu se dă înapoi de la nimic, chiar şi lui Dumnezeu în faţă îi vorbeşte potrivnic, totdeauna şi în tot locul.
Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma duce permanent şi neîncetat război împotriva dreptăţii, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire desăvârşită, iar pizma nu rabdă ca cineva să facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este iubire desăvârşită, a vindecat pe femeia bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit şi cel rău şi a început lupta, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva.
Pizma neîncetat pizmuieşte, pe toţi şi în toate.
Unul dintre Părinţii de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (s-a arătat monahului Teofan, care a vieţuit în veacul al XIII-lea într-o peşteră) a lămurit multe din tainele Împărăţiei Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeţi ce lucru înfricoşător este! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar şi pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, şi nu acordăm atenţie tămăduirii (de pizmă), revenirii în sine.
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Om desăvârşit, El cuprinde toate cu iubire, cu iubirea Sa nesfârşită. Ca om este iubitor cu fiecare suflet care se apropie de El.
Nouă, totuşi, parcă această iubire a lui Dumnezeu ni se pare îndepărtată, că Dumnezeu este foarte departe de noi. In realitate, noi suntem departe (ne îndepărtăm) (de Dumnezeu). Iar El nu se poate desparţi de noi, căci El este viaţă. El este Iubire. O, oare când vom avea şi noi faţă de El aceeaşi dragoste şi când ne vom apropia de El ca de un prieten adevărat!
Noi însă, nu ne apropiem de El astfel, ci oarecum rezervat (cu reţinere), oarecum distant (reţinut, rece, formal); şi când ne rugăm şi când facem un bine, suntem oarecum peste măsură de formali (reţinuţi). Iar El vrea ca noi să fim fireşti. El ne-a arătat acesta prin felul in care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Aşa cum ne-a creat Domnul, aşa trebuie să ne apropiem de El; simpli ca un copil nevinovat trebuie să ne apropiem de El.
Domnului îi sunt dragi faptele bune pe care le săvârşim (facem). Milostenia şi tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noştri şi al Bisericii, toate sunt plăcute (dragi) lui Domnului. Dar cea mai dragă şi mai plăcută Domnului este dragostea nevinovată (curată), simplă şi copilărească, care se lipeşte de inima Sa. Iată ce este cel mai drag şi ce vrea El de la noi. Şi fiecare suflet (om) poate face asta. Şi bogatul, şi săracul, şi bătrânul şi cel tânăr…
Parcă mă întorc permanent la acesta temă, repet asta neîncetat, să învăţăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima şi întreaga noastră fiinţă, cum să îi fim dragi aşa precum sunt Îngerii şi Sfinţii.
Căci noi suntem foarte întinaţi şi necuraţi. Dumnezeu, atunci când ne apropiem de El din inimă, nu priveşte (caută) la întinarea şi necurăţia noastră, ci ne primeşte (acceptă) de îndată. Când greşim cu ceva faţă de Părintele nostru să ne apropiem de El din inimă, căci El ne iartă totul ca şi cum nu ar fi fost nimic.
El, Domnul nostru, este nemărginit în dragostea Lui negrăită. Ar trebui să ne apropiem de El sincer şi să fim neîncetat cu El, căci El este totdeauna cu noi. El pune în mişcare viaţa noastră şi vrea ca noi să Îl înţelegem şi să-l pricepem. Întreaga Sa viaţă pământească a fost naturală (firească), astfel încât omul să o poate înţelege.
El a spus că este iubire, ne-a explicat că atât a îndrăgit (iubit) Dumnezeu lumea încât la dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată făptura. Firea omenească ridicată mai presus de toate făpturile (uşla) în taina Sfintei şi de viaţă dătătoarei Treimi.
Dar ce putem noi, ca oameni, să ne dorim mai mult decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El.
Căci noi putere proprie nu avem, trebuie să ne apropiem de El precum copii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim puternic aşa cum Îl iubeşte Maica Preasfântă, Îngerii şi Sfinţii.
Nu ne va lăsa Domnul orfani dacă Îi suntem permanent aproape din inimă. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru să se aprindă şi mai puternic în dorinţa şi dorul (dorire, tânjire) după El. Fie să nu cădem niciodată de la El şi din dragostea Lui.
Adesea, aici pe pământ, se abat asupra noastră multe necazuri şi greutăţi, iar toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit.
Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu atunci încetează şi suferinţele şi necazurile pentru noi. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după veacul acesta, aşa cum lumea cugetă. Înţelegem totul altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor (alintător,blând). Toate ne sunt pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Noi suntem creaţia Lui şi tot ceea ce a fost creat este al Lui.
Iată, ferice de mine, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă. Căci inima năruieşte (spulberă) pacea lăuntrică şi liniştea sufletului.
De pildă, suntem liniştiţi şi paşnici şi vine la noi un prieten şi ne povesteşte despre cineva care odată ne-a făcut mult rău că a ajuns bine (s-a realizat), şi fiindcă nu l-am iertat deîndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu acordăm atenţie. Trebuie să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei.
Sfinţii Părinţi spun: dacă respingem ispita duhului răutăţii (urii,mâniei) dobândim biruinţa fără luptă. Ei au vorbit aşa din experienţă. Dacă respingem prilejul (ispita) biruinţa este dobândită fără luptă!
Duhurile de sub ceruri ne atrag (ispitesc) neîncetat în cursa gândurilor.
Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut cate feluri de mreje întind duhurile rele de sub cer a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine poate să se ferească de aceasta?” Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi trec prin ele. Ia acestea (mrejele) nici măcar nu-i ating .”
PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA
,,Pace şi Bucurie în Duhul Sfânt,, Editura Predania, 2010
