Despre Smerenie cu Arhimandritul Pimen Costea

 ''Lipsa smereniei, dovada ca omul e mandru, iar viata duhovniceasca e desarta"


  Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie.

 Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut.

 Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. 

Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.” /Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. 

Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ 

Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei.

  Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri.

 Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. 

Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie.

  Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. 

 Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea.

 Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. 

 Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem.

Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească.

 Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim. 

 Puterea diavolului se află în mândrie

 El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere.

 Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. 

Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă.

 Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu.

 Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. 

Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/ 

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”

Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ 

Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov.

Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29

Osândirea de Sine

 Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. 

Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. 

 Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine.

 El se socotește întotdeauna a fi drept. 

 

 Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale.

 Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea. 

Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. 

Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. 

Osândirea de sine nu este îndeajuns. 

Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. 

Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:

Eu mor, și luminos nasc iară suflet osebit, în neorânduială, și noaptea fără milă nimicesc ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)

Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească.

 Care dintre aceștia va birui? 

Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul.

 Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.

Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... 

Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mt. 5:8/ 

Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune.

 Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu.

 În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010

tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Muntele Athos

Cuviosul Paisie Aghioritul

,,Vom vedea evenimente infricosatoare, se vor da lupte duhovnicesti,,

 Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau.

 Aceasta este o furtuna si numai nevointa are valoare, pentru ca acum, nu avem vrajmas pe Ali-Pasa, sau pe Hitler, sau pe Musolini,ci pe diavolul.

 De aceea,vom avea si rasplata cereasca.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa puna in valoare raul,prefacandu-l in bine.

• Cel care este depărtat de Dumnezeu primeşte înrâurirea diavolească, în timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeşte Harul dumnezeiesc. 

Cine are Harul lui Dumnezeu, i se va mai adăuga. Iar cel ce are puţin şi-l dispreţuieşte, i se va lua şi acesta. 

 Harul lui Dumnezeu lipseşte de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă şi puţinul pe care îl au.

 Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toţi diavolii se năpustesc în lăuntrul omului.

• Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire şi în această viaţă, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veşnică.

 Pentru că încă din viaţa aceasta gustă cineva, într-o oarecare măsură, potrivit cu cât trăieşte el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. 

Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici şi vom merge şi noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului şi – Doamne fereşte! – vom merge în iad. Raiul este acelaşi lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea.

*O, de am intelege lunga rabdare a lui Dumnezeu!

O suta de ani a trebuit  sa treaca pana sa se faca corabia lui Noe.

Oare nu putea Dumnezeu sa faca repede o corabie?

Putea,dar l-a lasat pe Noe sa se osteneasca o suta de ani,ca sa inteleaga si ceilalti si sa se pocaiasca.

 Sa ne rugam lui Dumnezeu sa dea pocainta lumii,ca sa scapam de urgia cea dreapta a Lui.

Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate infrunta altfel decat numai prin pocainta si pazirea poruncilor Lui.

• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.

*Trec anii, si ce ani grei sunt!
Nu s-au terminat problemele:cazanul fierbe.

Daca cineva nu este putin intarit,cum va putea oare,infrunta o situatie grea?

Cel care este cu luare-aminte,si ia in serios problema mantuirii sufletului sau,se nevoieste,sporeste,rodeste,se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.

 Bunul Dumnezeu ne da binecuvantarile Sale cele bogate.Sa nu fim nemultumitori si sa-L intaratam,pentru ca vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.Daca nu slavim pe Dumnezeu,atunci El ingaduie sa vina o incercare,ca sa pretuim lucrurile-iar daca le pretuim,atunci Dumnezeu nu ingaduie ca sa se intample.

*Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi in modul cel mai bun,dar trebuie multa rabdare si atentie,pentru ca de multe ori oamenii,grabindu-se sa descalceasca itele,mai mult le incalcesc. Dumnezeu le descalceste cu rabdare.

Aceasta situatie nu va dura mult,Dumnezeu va lua matura..


• Mântuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mântuiește chiar și cu un singur gând smerit, în timp ce, dacă aduce un gând de mândrie, le pierde pe toate.

• Trebuie să ne mântuim numai din mărinimie.

 Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. 

Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Volumul 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București