Totalul afișărilor de pagină

duminică, 1 ianuarie 2017

Viata si minunile Sfantului Vasile cel Mare





Viaţa celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie)


Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfîntul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfîntul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvîntul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvîntul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvînta. Şi nu numai sfîntul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covîrşit Sfîntul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintîi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dînsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vîrstei celei dintîi s-a făcut începător al desăvîrşirii care avea să fie mai pe urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covîrşea în tot felul de învăţătură, încît în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decît în vîrstă şi avînd statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rînduielile ce se află în filosofie; în sfîrşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atît de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încît era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvîrşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, sîrguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.

Deci, acolo, aflînd Sfîntul Vasile pe Sfîntul Grigorie, apoi întrecîndu-se unul pe altul în fapta bună şi în rîvna cea dumnezeiască, atît de mult s-au iubit, încît nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amîndoi într-o casă, amîndoi mîncau şi amîndoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pămînt, sîrguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sîrguinţă lucrînd ţarina filosofiei şi semănînd cu multă osteneală sămînţa învăţăturilor, au secerat rodul sîrguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vîrstă cu dînşii, şi atît de mult se înfrînau, încît mîncau numai ca să trăiască, pîine şi apă, mulţumind Domnului, ca Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pîntecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.

Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o pînă la sfîrşitul vieţii lor, atît de curaţi s-au ţinut, încît au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrînată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dînsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atît de mult au iubit-o, încît au covîrşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încît pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau ca pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat cîştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.

Trufia şi înălţarea cu totul le-au urît, iar mîndria au pierdut-o prin cuvioşie. Cît despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să cîştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decît pe cea pămîntească. Însă se sîrguiau a o cîştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grîu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.

Se sîrguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multa lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar buna rînduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atît de mult au deprins-o, încît i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încît au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încît s-au făcut dascăli şi filosofi desăvîrşiţi.

O înfrînare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzînd-o dascălul Sfîntului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decît toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrînd să-l vîneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebîndu-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, ca ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebîndu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvînt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: "Cine este cel care a desluşit cuvîntul filosofului?". Răspuns-a Eubul, zicînd: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".

Văzînd Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebîndu-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a răspuns: "Firea filosofiei este pomenirea morţii". După aceasta a grăit şi despre lume, zicînd: "Deşi sînt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amîndouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpîni. Însă, pe cît ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămînzi pîinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperămîntul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperămîntul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.

Sînt la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mîntuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre munca şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzîndu-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născîndu-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc".

Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mîinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh".

Vasile i-a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, de acum şi pînă-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mîntuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfînta cetate, ca să vedem minunile ce sînt acolo şi vom cîştiga îndrăznire către Dumnezeu".

Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărîndu-şi hainele cele albe pentru Sfîntul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergînd în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luînd nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzîndu-l Vasile necăjit, l-a întrebat: "Pentru ce eşti necăjit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare dacă-ţi voi arăta pricina mîhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?". Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tînărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe ca să alcătuiască stihurile. Vasile, luînd stihurile, a început a i le tîlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tînărul, mirîndu-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tîlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luîndu-le tînărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducîndu-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: "Vă jur pe dumnezeiasca rînduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tîlcuire. Deci cine ţi-a scris aceasta, Filoxene?"

Iar tînărul i-a spus: "Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tîlcuit aceasta". Libaniu îndată a alergat cu sîrguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzînd pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dînşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.

După obiceiul lor însă gustînd puţină pîine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvîntul credinţei; Libaniu, cunoscînd puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rînduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? "Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sînt la mine".

Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicîndu-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultînd nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.

După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurîndu-le şi într-însele închinîndu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzîndu-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luînd clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar cînd era pe mal, Vasile a căzut la pămînt şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.

Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd în apă, se ruga. Cînd s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorît în Iordan, şi, tulburînd apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirîndu-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugîndu-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcîndu-se în sfînta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tîlcuit Pildele lui Solomon.

Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemînd arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întîmpina, să-i aducă la dînsul cu cinste. Iar ei ducîndu-se şi întîmpinînd pe Vasile şi Eubul, pe cînd intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.

El, văzîndu-i pe dînşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţîndu-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemînd clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dînsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă".

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrînd ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinîndu-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.

După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfîntul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat ca un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfîntă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn şi neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decît viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfîrşitul pe braţele lui Vasile, dîndu-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dînsul, lucrînd Sfîntul Duh, marele Vasile, chiar nevrînd a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrînul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrîneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.

Deci, Vasile ocîrmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioara, întîia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.

După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sînge şi să vie spre el Duhul Sfînt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcînd înainte punere a pîinii şi a paharului, la Sfîntul Jertfelnic; apoi, sculînd pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sînge". Iar el s-a sculat tremurînd, neputînd să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.

După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hîrtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cînt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.

Iar după sfîrşitul rugăciunilor a ridicat pîinea, rugîndu-se cu dinadinsul şi zicînd: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfînt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mîna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor".

Arhiereul săvîrşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întîi clerici, au văzut o lumină cerească luminînd altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurînd pe acel mare arhiereu. Văzînd aceasta, s-au înspăimîntat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudînd pe Dumnezeu.

În vremea aceea, marele Vasile chemînd un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.

Altă dată, sfîntul, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcîndu-se creştin, vrînd să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfîntul Vasile că avea în mîinile sale un prunc, pe care-l sfărîma. Împărtăşindu-se credincioşii din mîinile sfîntului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luînd-o evreul în mîini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sînge adevărat în el.

Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergînd acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezînd cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugîndu-l să-i dea Sfîntul Botez. Iar Vasile, dînd mulţumire lui Dumnezeu, nu a întîrziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.

Altă dată, mergînd undeva sfîntul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugîndu-l ca să scrie despre dînsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dînsul. Sfîntul, luînd o hîrtie, a scris către boier astfel: "S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvîntul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta".

Scriind sfîntul hîrtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luînd-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfîntului: "După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie". Iar sfîntul iarăşi a scris către dînsul: "Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci cînd vei voi să fii miluit, să nu poţi fi". Acest lucru s-a şi întîmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărîndu-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfîntul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.

Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dînsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzînd milostivirea sfîntului către dînsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.

Altă dată, era foamete atîta de mare în eparhia sfîntului, încît mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfîntul, văzînd pe boieri că ţin grîul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mîhnea de învîrtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decît aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grîul, ci să aştepte ca, vînzîndu-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cît aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strîmtoreze pe cei săraci, cu atît îşi înmulţesc asupra lor mînia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decît să păstreze grîul şi să negustorească strîmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sînt mai sălbatici decît fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dînşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.

Sfîntul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcîndu-le şi zicîndu-le sfîntul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmînd lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea grîului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcînd multe zile, a potolit primejdia foametei.
sursa http://sfantulvasilecelmare.info/viata.php



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu