Sa plangem pe masura faradelegii; pentru o rana adanca sa fie o tamaduire adanca si indelungata; pocainta nu trebuie sa fie mai mica decat nelegiuirea (Sf. Ciprian).
Nu numai ca nu plangem faptele savarsite de noi, ci mai si inmultim ceea ce ar trebui sa plangem (Sf. Grigorie Teologul).
Plansul tau sa corespunda cu pacatele tale. Daca a ta cadere nu este mare, iti sunt de ajuns lacrimile; daca insa este mare, trebuie sa fie un rau de lacrimi. Daca esti curat, atunci imtrumuta-ti lacrimile altuia si plange impreuna cu fratele pentru pacatele lui. Dar, o!, de-am plange noi numai pentru pacatele noastre! (Sf. Ioan Pustnicul).
Rugaciunea imputernicita de lacrimi scoate afara din suflet toate gandurile care o dusmanesc (Avva Ilie Ecdicul).
Lacrimile in vremea rugaciunii sunt o frumoasa baie, iar dupa rugaciune sa tii minte pentru ce ai plans (Sf. Nil
Sinaitul).
Smerenia este mama lacrimilor si a cumpatarii (Sf. Ioan Hrisostom).
Sa plangem, fratilor! Ochii nostri sa verse lacrimi inainte de a trece acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre (Sf. Macarie cel Mare).
Cel ce spune ca-si plange pacatele sale si continua sa le faca se inseala singur pe sine (Avva Isaia Pustnicul).
Sufletul apasat de necazuri se ridica spre Dumnezeu prin lacrimile pocaintei (Sf. Ioan Scararul).
David a pacatuit numai o data si a plans totdeauna, iar tu pacatuiesti totdeauna si nu plangi niciodata (Fericitul Augustin).
Ferice de cel care isi plange cu adevarat pacatele (Avva Isaia Pustnicul).
Dupa cum bucuria lumeasca este amestecata cu tristete, tot asa lacrimile dupa Dumnezeu odraslesc o bucurie permanenta si nevestejita (Sf. Ioan Hrisostom).
Sf. Apostol Pavel a plans trei ani zi si noapte indreptand lipsurile altora (Fapte 20, 31), iar noi nu plangem nici pentru ale noastre (Sf. Ioan Hrisostom).
Orice placere trupeasca vine dintr-o lenevire de mai inainte. Iar lenevirea se naste din necredinta (Sf. Marcu Ascetul).
De nimeni nu se apropie diavolul asa de lesne ca de cel ce traieste in trandavie si lene (Sf. Tihon).
Odihna si trandavia sunt pierzarea sufletului si pot sa-i faca rau mai mult decat demonii (Sf. Ioan Scararul).
Daca vrei sa birui lenea, fa orice lucru, cat de mic, sau invata si roaga-te fara incetare (Sf. Efrem Sirul).
Lenea este nascatoare de viclenie (Sf. Vasile cel Mare).
Fara lucru sa nu fie nimenea, caci lenea povatuieste la tot raul (Cuviosul Paisie Velicicivski).
Lenea e mama viciilor, pentru ca ea rapeste bunatatile pe care le ai, iar pe cele pe care nu le ai nu ingaduie sa le dobandesti (Sf. Nil Sinaitul).
Nepasatorul s-a vandut multor stapani; asa cum il poarta, asa umbla (Sf. Talasie Libianul).
Lenea schimba duhul in carne, iar carnea in putrezire (Patericul).
Trandavia este moartea sufletului (Fericitul Ieronim).
Nu se cuvine a milui si a ajuta pe acela care poate lucra si sade nelucrator (Sf. Teofilact).
Lucrarea mainilor si osteneala picioarelor opreste pe om de la pacate (Epifanie).
Cel ce nu lucreaza, desi ar putea lucra, desigur ca prin trandavia sa va deveni iscoditor (Sf. Ioan Hrisostom).
Lenesul nu poate deveni credincios (Didascalia).
Ostenelile sunt pretutindeni calauzele celor buni (Sf. Ioan Hrisostom).
Pamantul nelucrat se umple de maracini si sufletul nepasator de patimi (Sf. Talasie Libianul).
De nu lucreaza cineva, nu are pe Hristos in sine! (Avva Ilie).
Lenea se naste din necredinta (Sf. Marcu Ascetul).
Nici unul dintre cei care cred in Dumnezeu nu trebuie sa stea fara lucru (Constitutiile apostolice).
Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa. Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să trăieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevărată?
Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu – îmi spune experienţa şi raţiunea – că din credinţă, nădejde şi dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragostea faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăjmaşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice. Să nu uiţi niciodată că umbli în faţa Dulcelui Iisus. Spune-ţi mai des: vreau să trăiesc în aşa fel încât de viaţa mea să se bucure Cel ce este iubirea mea, Cel ce S-a răstignit pentru mine pe cruce. Iată de ce, umblând pe calea vieţii, îmi voi lua, înainte de toate, drept tovarăşă de drum iubirea cea sfântă, cea care mă face să-i cuprind în inimă pe toţi oamenii, cea care doreşte mântuirea tuturor, cea care se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng. Aceasta mai cu seamă va mângâia pe Mângâietorul meu, Hristos.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti 2005
Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face nimic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufletul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.
Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu.Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine. Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul, oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.
Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura inauntru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumurat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.
Sa daramam idolul din noi
„Eu va incredintez ca au ravna lui Dumnezeu, dar fara cunostinta.”
Acest „dar fara cunostinta” nu inseamna ca pur si simplu nu au cunoasterea corecta, ci ca nu au o simtire mai adanca. Iar aceasta nu este intamplatoare. Nu este ca si cand n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat. Dumnezeu poarta de grija ca fiecare om sa afle adevarul. Dar nu fiecare om vrea sa afle adevarul. Nu vrea.
Vedeti, intreaba Domnul: „Vrei sa fii sanatos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea sa se faca bine? Nu vrea! Asa este in cele duhovnicesti: nici chiar cel care se arata interesat de cele duhovnicesti nu vrea. Nu e nevoie doar sa faci valuri, sa iti arati ravna si ca iti pasa imediat etc. Daca nu te smeresti in adancul tau, cum se va atinge de tine harul lui Dumnezeu? Daca nu te desfaci din nailon, daca nu te hotarasti sa darami sistemul dinlauntrul tau, idolul din tine, cum vei deveni crestin? Harul poate face acest lucru. Dar asteapta ingaduinta ta. Harul poate sa savarseasca asta si fara acordul tau, dar nu vei mai fi om, nu vei mai fi creatura rationala. Dumnezeu cinsteste rationalitatea si libertatea pe care ti le-a dat si asteapta consimtamantul tau.
Harul, care lucreaza sa renasca orice suflet, asteapta. Cand un suflet il respinge si ramane departe de el si insista in aceasta respingere chiar cand nu este foarte evidenta impotrivirea, harul te paraseste, si se pierde omul. Nu e de gluma; se pierde! Harul il salveaza pe om. Harul lui Hristos este cel care il mantuieste pe om, nu faptele omului sau ravna lui sau indreptatirea lui de sine. Nu cumva si ravna noastra este ca cea a israelitenilor?
Apostolul Pavel ne incredinteaza, asadar, ca cei de un neam cu el au ravna pentru Dumnezeu. Nu ii prezinta ca pe niste atei sau indiferenti. Toti au ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta. Nu au, prin urmare, acea ravna care sa ii duca la a se lasa cu totul pe seama a ceea ce le da Dumnezeu, sa-i indreptateasca Dumnezeu, El sa-i mantuiasca, ci ei vor sa se indreptateasca pe ei insisi.
Spune in continuare: nestiind dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu o stiu? Unii cum de-o stiu, iar altii nu? Tocmai din cauza ca nu vor s-o cunoasca. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor… pe de-o parte, nu cunosc dreptatea lui Dumnezeu si nu accepta ca El il mantuieste pe om, iar pe de alta parte sunt intepeniti in Lege si au o suficienta de sine si un duh al indreptatirii de sine si vor sa statorniceasca dreptatea lor, fara a se supune vreunul dreptatii lui Dumnezeu: iar dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus.
Sa privim mai bine acest aspect. Noi, cei care suntem aici acum, putem sa spunem ca nu avem ravna? Pentru ca ceva ne-a adus aici; ceva exista in sufletul nostru – ceva! Si, asa cum am zis si altadata, o sa vina cineva o data, de doua ori, de trei ori, apoi se plictiseste si nu mai vine. Toti crestinii care mergem la biserici sau sa ascultam o omilie avem ravna catre Dumnezeu. Dar cred ca din rezultatul final putem trage si concluzia – dar poate ca gresesc – ca semanam pe de o parte cu israelitenii, care aveau ravna catre Dumnezeu, dar fara cunostinta.
Ca sa vii la biserica si sa revii, ca sa te preocupe aceste subiecte, ca sa citesti si sa asculti si sa faci si anumite eforturi, stradanii, sa pastrezi anumite lucruri, sa pazesti poruncile lui Dumnezeu, toate acestea pot constitui o ravna duhovniceasca ce pana intr-un punct e buna.
Apostolul Pavel nu osandeste ravna in sine. Omul trebuie sa aiba ravna. Trebuie sa faca ceea ce face de buna voie si fara a se osteni. Trebuie de buna voie si neobosit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, sa se schimbe dupa voia Lui. Dar sa nu fie, totusi, o ravna fara cunostinta, ci sa existe permanent in sufletul sau acel ceva care, daca ar lipsi, toate s-ar pierde, ca sa nu spunem ca uneori ar putea deveni chiar o povara pentru suflet.
Omul ajunge uneori in situatii in care nu poate sa se schimbe – nu pentru ca nu poate sa se schimbe, ci pentru ca mintea lui nu mai gandeste corect si nu mai vrea cu adevarat sa se schimbe. Fereasca Dumnezeu! Este foarte probabil ca omul, daca nu este cu luare aminte, sa sfarseasca in situatii in care nu poate sa se schimbe, deoarece ramane in propriul sau sistem, in idolul din el, in egoismul lui, in intunericul lui. Ramane in adevarul lui, in indreptatirea lui de sine, in autosuficienta si in narcisismul lui. O sa se piarda! Indreptatirea de sine sau predarea in fata Harului
Revin, deci. Noi, acum si aici, oare am putea spune ca e posibil sa avem ravna catre Dumnezeu, iar aceasta ravna sa fie fara cunostinta? Cati dintre noi or sa plece acum de aici sub incidenta minunii celei mari care se poate face in orice clipa in sufletul omului? Cati dintre noi vom pleca astazi avand in suflet adevarul lui Dumnezeu, care il mantuieste si-l smereste pe om, care il covarseste si-l face sa sepocaiasca, sa se deschida dreptatii pe care o da Dumnezeu si sa renunte la orice posibile justificari, la orice indreptatiri de sine? Sa te predai neconditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca te pierzi daca nu te vei preda, dar si cu gandul ca te predai lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa ai convingerea absoluta ca te va mantui. Nu te va mustra, nu te va respinge, nu se va mania pe tine fiindca ai intarziat sa te predai. Insa sa te predai in mod concret, asa cum fac toate sufletele sfintite, si in Vechiul si in Noul Testament! Astfel fac sufletele sfintite, care cred cu adevarat in Dumnezeu. De aceea, semnul caracteristic al unui suflet sfintit este constituit din toate virtutile, dar in primul rand si in principal din smerenie, care il face pe om sa se increada in dreptatea lui Dumnezeu, in harul pe care il da El, si in virtutea pe care o da El.
Acest lucru se vede si la Sfantul Varsanufie. Citim in intrebarile si in raspunsurile lui, in fiecare sambata, si il vedem pe avva sfatuind pe cel ce intreaba. Sa te nevoiesti, sa suferi, sa te nevoiesti cu durerea inimii. Totusi, nu spune ca facand asa vei castiga si vei dobandi ceva ca si cum ai primi rasplata. Ci ne spune ca, atunci cand tu faci asa, Dumnezeu iti va da si acest dar si altele. Nu le vei dobandi pentru ca te-ai nevoit, pentru ca tot cel ce se bazeaza pe nevointa lui, pe incercarea lui, tot cel care se bazeaza pe ceea ce face si crede el are inlauntrul sau indreptatirea de sine si harul nu poate sa se apropie de el, nu il poate atinge. Harul se indeparteaza si el ramane cu virtutea si sfintenia lui falsa. Care este tactica noastra?
Daca ma intrebati, de vreme ce va cunosc pe toti, nu as avea dificultati sa spun ca, mai mult sau mai putin, aveti o sensibilitate, o simtire, dar ca ceva nu merge bine, ca nu inainteaza chestiunea noastra. Nu o spun din punctul meu de vedere, ci din al vostru. Si poate certifica cineva ca celalalt traieste asa cum simte, cum vede lucrurile, ca nu are in el harul lui Dumnezeu si ca nu il atinge mila lui Dumnezeu, dragostea Lui, ca sa-l impresioneze, ca sa se predea cu incredere si sa aiba bucurie si fericire inlauntrul lui.
Cineva este incredintat, asadar, de acest lucru si se caieste de o asemenea certitudine. Caci vede ca si celalalt prezinta el insusi astfel lucrurile. Nu e nevoie, adica, sa spun eu ce parere am despre el, ci sunt incredintat de parerea pe care o are el insusi despre cum vede si simte el lucrurile si ca, in final, toata stradania si lupta lui este dupa cum spune aici Apostolul Pavel, sa statorniceasca dreptatea lui, fara a se preda dreptatii lui Dumnezeu. Prin urmare, ramane cineva cu autoindreptatirea lui si, in final, ramane fara Har, fara izbavire. Ramane cu stradaniile lui, cu lupta lui, dar numai cu acestea, fara lucrarea necreata a lui Dumnezeu inlauntrul sau, fara dragostea Lui, fara Harul care-l mantuieste pe om.
De aceea, si cineva care se lupta in acest fel se afla intr-o continua agonie, in sovaiala, in tulburare, ca si cand s-ar consuma pe sine. Mereu are o nemultumire ca nu ii poarta de grija Dumnezeu, ca nu i-a dat ceea ce se astepta sa-i dea, si asa ramane cu cele bune ale sale, cu succesele sale, cu izbanzile sale, cu virtutile sale, cu o oarecare dreptate, care este in definitiv dreptatea lui.
Altceva este sa te simti foarte-foarte pacatos, dar in acelasi timp sa simti, cum spune Apostolul Pavel, ca ai fost miluit1.Nu zice asta Apostolul Pavel, ma corectez; zice: „M-a miluit Dumnezeu“. Oricum, Apostolul Pavel, atunci cand i-a vorbit Hristos, a schimbat ceva. Pentru alta misiune se ducea in Damasc, dar altele s-au intamplat acolo. Alta era calea lui, dupa cum este si drumul lui. Este calea lui Hristos. Care din noi se preda lui Hristos asemenea Apostolului Pavel?
Dupa cum am mai zis, atunci cand Hristos Insusi Se arata Apostolului Pavel si il asigura ca ii incredinteaza lucrarea pe care avea sa i-o incredinteze pentru lumea intreaga2, Apostolul Pavel, dupa primele incercari, se afla in Tars, chiar in patria lui, unde a ramas un timp. Daca ar fi fost altcineva in locul lui, care nu ar fi priceput aceste lucruri, si nu ar fi acceptat in sufletul lui ca totul tine de Dumnezeu, ca tot ce se va intampla inlauntrul sau vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa se predea lui Dumnezeu cu smerenie si cu pocainta; daca, deci, ar fi fost altcineva in locul Apostolului Pavel, ar fi gasit o mie si una de justificari. „Mi-a incredintat Hristos aceasta misiune. De ce ma impiedicati? De ce ma judecati?” Si din initiativa lui, ar fi alergat in toata lumea sa implineasca lucrarea lui Hristos.
Pe Apostolul Pavel il calauzeste Hristos. Situatia arata insa ca si cand Hristos l-ar fi uitat. Locuieste acolo in Tars pana cand, intr-un mod oarecum intamplator, este gasit de prietenul lui, Varnava. Il gaseste si-l ia de acolo si-l aduce in Antiohia. Astfel isi incepe Apostolul Pavel lucrarea, dar se preda, asa cum citim in Faptele Apostolilor, harului lui Dumnezeu. Nu o face dupa mintea lui, dupa planurile lui.
Cine dintre noi L-a cunoscut altfel pe Hristos sau il cunoaste altfel pe Hristos? Cine dintre noi este un astfel de crestin, isi traieste astfel viata crestineasca, adevarul crestinesc, si nu murmura, nici nu se plange, ca si cum l-ar impiedica un lucru sau altul, ca si cand ar fi de vina unul sau altul? Cine dintre noi se preda astfel lui Hristos si invata aceasta lectie, sa asculte de Hristos si sa-L astepte pana cand il va binecuvanta si pana cand va voi Hristos sa intre in sufletul lui, ca sa-l umple de har, sa-l izbaveasca, sa-l elibereze, sa-l inmoaie, sa-l mangaie, sa-l umple de mila Lui, avand in acelasi timp si sentimentul ca tot ceea ce se intampla inauntru este lucrarea lui Hristos?
De regula, daca avem sentimentul ca suntem ceva, ca facem ceva, ne incredem mai mult in ceea ce facem noi, adica in incercarile noastre, in luptele noastre, in reusitele noastre. De fiecare data cand avem incredere in dreptatea noastra, avem incredere in eforturile si in izbanzile noastre. Vrem sa impunem dreptatea noastra, asa cum zice aici Pavel, fara a ne supune dreptatii lui Dumnezeu. Lasarea in voia lui Hristos aduce odihna
Vad unii oameni care constata ca au anumite slabiciuni, anumite stari deloc bune inlauntrul lor. Vai, vai! Mai au putin si innebunesc. De ce? Oare atat de mult resping pacatul dinlauntrul lor? Nu este asa. Cel care se incredinteaza lui Hristos, oricate lucruri dintre cele mai rele va vedea inlauntrul lui, nu se va tulbura, nu va deveni nefericit. Poate va spune: „Dumnezeul meu, Iti multumesc ca ma luminezi sa vad cine sunt”. Si se va smeri in fata lui Dumnezeu si va incepe sa planga si sa se roage cu credinta in Hristos, pana cand va fi izbavit. Bineinteles, va cere acestea, dar in acelasi timp va avea inlauntru pace, liniste, deoarece in sfarsit si-a gasit doctorul, in care poate avea incredere totala, pentru ca este un doctor Atotputernic, care poate face orice. Poate sa sufere, poate sa fie inca sub influenta pacatelor si a situatiei sale si totusi, de vreme ce se lasa in mainile lui Dumnezeu, de vreme ce se increde in dreptatea Lui, isi si afla odihna, pacea si nu se mai nelinisteste. Invata sa astepte si nu i se mai pare greu sa astepte, oricat ar fi nevoie, pana cand il va tamadui Dumnezeu.
Bine facem ca citim acestea si, desi Apostolul Pavel se adreseaza evreilor, ele nu sunt valabile doar pentru ei, ci pentru fiecare, de vreme ce fiecare are aceeasi mentalitate si situatii similare.
A trecut insa timpul si v-as ruga sa ne oprim aici si sa revenim. Sa fim atenti: nesocotind dreptatea lui Dumnezeu si cautand sa statorniceasca dreptatea lor, nu s-au supus dreptatii lui Dumnezeu. Necunoscand dreptatea lui Dumnezeu… noi suntem crestini. Toti, oricine am fi, oare in adancul sufletului nostru credem ca Domnul ne poate vindeca, poate sa ne faca adevarati crestini, poate sa invie cu adevarat sufletele noastre, ne incredem pe deplin in El si ne bucuram ca Ii apartinem, ne bucuram ca ne judeca dupa dreptatea Lui? Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.
Daca credem acum – sa nu amanam pentru maine sau poimaine -, vom pleca de aici schimbati fata de cum am venit. Poti sa vii cu intunericul tau, cu nesimtirea ta, cu ignoranta situatiei tale, cu mandria ta, cu autojustificarea, sau poti veni tulburat, nelinistit, aproape dezamagit, deznadajduit. Poti insa sa pleci ca si cand te-ai fi intalnit singur cu Hristos si te-ar fi incredintat:
„Le-am luat Eu asupra Mea pe toate, lasa-Mi-le Mie pe toate! De aici inainte vreau doar sa asculti de Mine, sa crezi in Mine si sa nu indraznesti sa crezi in tine si sa te autojustifici. Preda-te dreptatii pe care Eu ti-o ofer, mantuirii pe care Eu ti-o dau“.
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mantuirii. Erminia Noului Testament, Epistola catre Romani, Capitolul al X-lea (omilii), Editura Bizantina, Bucuresti, 2012)
Rautatea, pentru ca nu se poate schimba in bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este impotriva iertarii si a oricarei tamaduiri, dar are judecata.
Iisus a tamaduit orbirea ochilor dar n-a putut tamadui orbirea rautatii.
Orbirea rautatii nu are leac, dar are pedeapsa.
Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, implicându-le în veşnicie.
Moartea în primul moment al ei pune capăt la o stare de lucruri, coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia. Năpasta morţii este că pe bogat îl trimite în văpaia veşnică şi pe Lazăr la fericirea din Rai. „Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.” Dar este o acuză nedreaptă în seama morţii: nu ea face deosebirea. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia. Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut de înlănţuirea cu viaţa. El rabdă în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc, deci se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi este Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele. Unul din chinurile iadului este şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de când erau pământeni şi n-au vrut ci le-au urât. Îşi aduc aminte şi de oameni, de alţi oameni, ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu: acum I se roagă (căci se află în faţa evidenţei), dar este târziu. Când erau pe pământ râdeau de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui, acum râd dracii de rugăciunea lor. Cea mai sfâşietoare rugăciune este aceasta, de a trimite Dumnezeu de pe cealaltă lume, pe asta, pe Lazăr, să le spună la ceilalţi 5 fraţi ai săi cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă. Rugăciunea este de altfel motivată în sine, dar refuzată de Dumnezeu cu aceste cuvinte: au Legea, au Revelaţia (Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că prin cei cinci fraţi ai bogatului se pot înţelege şi cele cinci simţuri ale omului). Şi iată cum motivează Dumnezeu refuzul: Îi cunosc, dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi (Legea şi Revelaţia - Iisus), chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede (Luca 16,31). EXISTĂ DUHURI RELE
Existenţa lor e afirmată de Iisus; şi-a însuşit-o Biserica şi s-au luptat împotriva duhurilor rele toţi sfinţii. Prin urmare, ele există în mod real, sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei de a fi mai presus de Dumnezeu. Ele nu sunt idei sau stări neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: Ce a intrat în turma de porci de a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare? Au intrat oare, ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi? Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a Evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ele sunt fiinţe spirituale decăzute care antrenează decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedică şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute. Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri rele. „Odihna” lor, după cum zice Mântuitorul descriindu-i, nu şi-o găsesc în pustii, prin pietre, ci în inimile oamenilor de unde izvorăsc toate gândurile rele şi ucigaşe. Duhul rău, odată intrat în om, se multiplică într-o adevărată proporţie geometrică - devine „legiune”. El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el; face din el o caricatură, un monstru, un sub-om.
Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfricoşător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire. Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază, „umblă gol şi doarme în morminte”. Aşa se odihnesc duhurile rele: dărâmând zidirea lui Dumnezeu. Se pot pune întrebări în legătură cu aceasta, ca de pildă: Cum de-i lasă Dumnezeu să-şi facă de cap? La obârşie, ca făpturi spirituale ale lui Dumnezeu, ele nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri: 1) Dumnezeirea lui Iisus: Demonii strigau şi ziceau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi Iisus certându-i nu-i lăsa să vorbească fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4, 41). 2) Pedepsirea lor: „Au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mate! 8, 29). Ei ştiau că-i aşteaptă o pedeapsă; când îi scotea Iisus din „odihna” lor afară, lor li se părea că le-a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care-i aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici” şi ca atare aceasta înainte de vreme încă era. Măcar dacă aceste două lucruri le-ar şti şi oamenii! - Cum intră diavolii în oameni? Prin oricare din cele 7 păcate de moarte (de căpetenie). Întâi ca momeală de gând, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită. 2. Prin neîncetata lor pomenire. 3. Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22, 3). 4. Ca pedeapsă pentru răutăţi. Cum ies diavolii din oameni? 1. Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie de la duhovnic. 2. Prin mărturisirea păcatelor cu căinţă la preotul duhovnic; deci prin pocăinţă - Taina Pocăinţei. 3. Crucea îi arde. „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”(Molitfelnic). Şi orice suferinţă primită cu mulţumire, acelaşi rost îl are. 4. Smerenia, văpaie le este. 5. Pomenirea Preasfântului nume al lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! „Armă în cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul nume al lui Iisus, nu este” (Sfântul Ioan Scărarul). Aceeaşi putere o are şi pomenirea Sfântului nume al Maicii Domnului. 6. Îngerul păzitor îi alungă (dar numai la rugăciunile noastre).
din: “PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca
