Rautatea, pentru ca nu se poate schimba in bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este impotriva iertarii si a oricarei tamaduiri, dar are judecata.
Iisus a tamaduit orbirea ochilor dar n-a putut tamadui orbirea rautatii.
Orbirea rautatii nu are leac, dar are pedeapsa.
Moartea este factorul care nu simplifică, ci complică toate problemele, implicându-le în veşnicie.
Moartea în primul moment al ei pune capăt la o stare de lucruri, coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă.
Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia.
Năpasta morţii este că pe bogat îl trimite în văpaia veşnică şi pe Lazăr la fericirea din Rai.
„Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.”
Dar este o acuză nedreaptă în seama morţii: nu ea face deosebirea. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut de înlănţuirea cu viaţa. El rabdă în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa
Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei.
Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc, deci se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi este Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.
Unul din chinurile iadului este şi acesta: că văd fericirea drepţilor.
Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de când erau pământeni şi n-au vrut ci le-au urât. Îşi aduc aminte şi de oameni, de alţi oameni, ceea ce nu făceau pe pământ.
Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu: acum I se roagă (căci se află în faţa evidenţei), dar este târziu.
Când erau pe pământ râdeau de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui, acum râd dracii de rugăciunea lor. Cea mai sfâşietoare rugăciune este aceasta, de a trimite Dumnezeu de pe cealaltă lume, pe asta, pe Lazăr, să le spună la ceilalţi 5 fraţi ai săi cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă.
Rugăciunea este de altfel motivată în sine, dar refuzată de Dumnezeu cu aceste cuvinte: au Legea, au Revelaţia (Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că prin cei cinci fraţi ai bogatului se pot înţelege şi cele cinci simţuri ale omului).
Şi iată cum motivează Dumnezeu refuzul: Îi cunosc, dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi (Legea şi Revelaţia - Iisus), chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede (Luca 16,31).
EXISTĂ DUHURI RELE
Existenţa lor e afirmată de Iisus; şi-a însuşit-o Biserica şi s-au luptat împotriva duhurilor rele toţi sfinţii. Prin urmare, ele există în mod real, sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei de a fi mai presus de Dumnezeu.
Ele nu sunt idei sau stări neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: Ce a intrat în turma de porci de a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare?
Au intrat oare, ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi? Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a Evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ele sunt fiinţe spirituale decăzute care antrenează decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedică şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute.
Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri rele. „Odihna” lor, după cum zice Mântuitorul descriindu-i, nu şi-o găsesc în pustii, prin pietre, ci în inimile oamenilor de unde izvorăsc toate gândurile rele şi ucigaşe. Duhul rău, odată intrat în om, se multiplică într-o adevărată proporţie geometrică - devine „legiune”.
El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el; face din el o caricatură, un monstru, un sub-om.
Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfricoşător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire.
Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază, „umblă gol şi doarme în morminte”.
Aşa se odihnesc duhurile rele: dărâmând zidirea lui Dumnezeu. Se pot pune întrebări în legătură cu aceasta, ca de pildă: Cum de-i lasă Dumnezeu să-şi facă de cap?
La obârşie, ca făpturi spirituale ale lui Dumnezeu, ele nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:
1) Dumnezeirea lui Iisus: Demonii strigau şi ziceau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi Iisus certându-i nu-i lăsa să vorbească fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4, 41).
2) Pedepsirea lor: „Au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mate! 8, 29).
Ei ştiau că-i aşteaptă o pedeapsă; când îi scotea Iisus din „odihna” lor afară, lor li se părea că le-a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care-i aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici” şi ca atare aceasta înainte de vreme încă era. Măcar dacă aceste două lucruri le-ar şti şi oamenii!
- Cum intră diavolii în oameni?
Prin oricare din cele 7 păcate de moarte (de căpetenie).
Întâi ca momeală de gând, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită.
2. Prin neîncetata lor pomenire.
3. Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22, 3).
4. Ca pedeapsă pentru răutăţi.
Cum ies diavolii din oameni?
1. Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie de la duhovnic.
2. Prin mărturisirea păcatelor cu căinţă la preotul duhovnic; deci prin pocăinţă - Taina Pocăinţei.
3. Crucea îi arde. „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”(Molitfelnic).
Şi orice suferinţă primită cu mulţumire, acelaşi rost îl are.
4. Smerenia, văpaie le este.
5. Pomenirea Preasfântului nume al lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
„Armă în cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul nume al lui Iisus, nu este” (Sfântul Ioan Scărarul).
Aceeaşi putere o are şi pomenirea Sfântului nume al Maicii Domnului.
6. Îngerul păzitor îi alungă (dar numai la rugăciunile noastre).
din: “PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca
Cu moartea se termină timpul, dar începe veşnicia.
Năpasta morţii este că pe bogat îl trimite în văpaia veşnică şi pe Lazăr la fericirea din Rai.
„Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale.”
Dar este o acuză nedreaptă în seama morţii: nu ea face deosebirea. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut de înlănţuirea cu viaţa. El rabdă în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa
Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veşniciei.
Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc, deci se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi este Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.
Unul din chinurile iadului este şi acesta: că văd fericirea drepţilor.
Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de când erau pământeni şi n-au vrut ci le-au urât. Îşi aduc aminte şi de oameni, de alţi oameni, ceea ce nu făceau pe pământ.
Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu: acum I se roagă (căci se află în faţa evidenţei), dar este târziu.
Când erau pe pământ râdeau de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui, acum râd dracii de rugăciunea lor. Cea mai sfâşietoare rugăciune este aceasta, de a trimite Dumnezeu de pe cealaltă lume, pe asta, pe Lazăr, să le spună la ceilalţi 5 fraţi ai săi cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă.
Rugăciunea este de altfel motivată în sine, dar refuzată de Dumnezeu cu aceste cuvinte: au Legea, au Revelaţia (Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că prin cei cinci fraţi ai bogatului se pot înţelege şi cele cinci simţuri ale omului).
Şi iată cum motivează Dumnezeu refuzul: Îi cunosc, dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi (Legea şi Revelaţia - Iisus), chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede (Luca 16,31).
EXISTĂ DUHURI RELE
Existenţa lor e afirmată de Iisus; şi-a însuşit-o Biserica şi s-au luptat împotriva duhurilor rele toţi sfinţii. Prin urmare, ele există în mod real, sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei de a fi mai presus de Dumnezeu.
Ele nu sunt idei sau stări neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: Ce a intrat în turma de porci de a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare?
Au intrat oare, ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi? Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a Evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ele sunt fiinţe spirituale decăzute care antrenează decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedică şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute.
Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri rele. „Odihna” lor, după cum zice Mântuitorul descriindu-i, nu şi-o găsesc în pustii, prin pietre, ci în inimile oamenilor de unde izvorăsc toate gândurile rele şi ucigaşe. Duhul rău, odată intrat în om, se multiplică într-o adevărată proporţie geometrică - devine „legiune”.
El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el; face din el o caricatură, un monstru, un sub-om.
Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfricoşător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire.
Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază, „umblă gol şi doarme în morminte”.
Aşa se odihnesc duhurile rele: dărâmând zidirea lui Dumnezeu. Se pot pune întrebări în legătură cu aceasta, ca de pildă: Cum de-i lasă Dumnezeu să-şi facă de cap?
La obârşie, ca făpturi spirituale ale lui Dumnezeu, ele nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:
1) Dumnezeirea lui Iisus: Demonii strigau şi ziceau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi Iisus certându-i nu-i lăsa să vorbească fiindcă ştiau că El este Hristos” (Luca 4, 41).
2) Pedepsirea lor: „Au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mate! 8, 29).
Ei ştiau că-i aşteaptă o pedeapsă; când îi scotea Iisus din „odihna” lor afară, lor li se părea că le-a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care-i aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici” şi ca atare aceasta înainte de vreme încă era. Măcar dacă aceste două lucruri le-ar şti şi oamenii!
- Cum intră diavolii în oameni?
Prin oricare din cele 7 păcate de moarte (de căpetenie).
Întâi ca momeală de gând, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită.
2. Prin neîncetata lor pomenire.
3. Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22, 3).
4. Ca pedeapsă pentru răutăţi.
Cum ies diavolii din oameni?
1. Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie de la duhovnic.
2. Prin mărturisirea păcatelor cu căinţă la preotul duhovnic; deci prin pocăinţă - Taina Pocăinţei.
3. Crucea îi arde. „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”(Molitfelnic).
Şi orice suferinţă primită cu mulţumire, acelaşi rost îl are.
4. Smerenia, văpaie le este.
5. Pomenirea Preasfântului nume al lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
„Armă în cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul nume al lui Iisus, nu este” (Sfântul Ioan Scărarul).
Aceeaşi putere o are şi pomenirea Sfântului nume al Maicii Domnului.
6. Îngerul păzitor îi alungă (dar numai la rugăciunile noastre).
din: “PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu