Fiecare încercare, ce vine asupra noastră, este de la Dumnezeu.
Ne înfricoșăm în fața încercării. Ne cuprinde frica. Sfârșitul ei nu-l cunoaștem.
Doar un singur lucru trebuie să-l cunoaștem, că face parte din voia lui Dumnezeu.
Desigur, noi nu știm măsura la cât putem ridica și ne neliniștim, întrebându-ne cum vom răbda ispita. Este neputința omenească, care ne însoțește în toată viața noastră.
De multe ori, încercările sunt multe și foarte dure, dar din această asprime, din bobocul plin de spini iese trandafirul frumos și înmiresmat.
De multe ori, încercările sunt multe și foarte dure, dar din această asprime, din bobocul plin de spini iese trandafirul frumos și înmiresmat.
Tot astfel și după fiecare necaz, deși pare aspru, la sfârșit rezultatul este bun și aduce un dar de la Dumnezeu, care ne înarmează.
Când trece încercarea și suntem lăsați iarăși în seama puterilor omenești, spunem: „Dar cum am putut să fac răbdare în acea încercare, în acea durere, în acea lipsă, în acel necaz?”. Și totuși a fost depășit, fiindcă odată cu ispita vine și scăparea: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”
Când trece încercarea și suntem lăsați iarăși în seama puterilor omenești, spunem: „Dar cum am putut să fac răbdare în acea încercare, în acea durere, în acea lipsă, în acel necaz?”. Și totuși a fost depășit, fiindcă odată cu ispita vine și scăparea: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”
Dumnezeu îngăduie ispita, dar în același timp dăruiește și puterea și răbdarea, pentru ca omul să poată rezista. Căci cum este cu putință ca firea omenească să o scoată la capăt cu aceste încercări foarte dure, dacă nu ar da Dumnezeu răbdare?
Aici în Occident s-a întâmplat să vizitez un spital. Acolo am văzut un om care avea o boală gravă de vreo 20 de ani. Gândiți-vă, de 20 de ani într-o salon de spital. L-am văzut cât de mult suferea și când l-am auzit, am înghețat cu totul. Ce să spui unui astfel de om? Chiar și numai atâția ani și ceea ce vedeam era pentru mine o învățătură năucitoare, o mustrare înfricoșătoare pentru mine, care nu sufeream. Unei doamne care se afla cu noi și a mers într-o altă zi să-i ofere ceva, el i-a spus profetic: „Acum când vei pleca, să iei aminte pe drum!”. Și într-adevăr, această doamnă a avut un accident pe drum și s-a izbăvit ca prin minune! De multe ori oamenii se curățesc atât de mult prin încercări, încât Dumnezeu le dăruiește un oarecare har.
Câtre sfârșitul Rugăciunii Domnești, ce ne-a învățat Însuși Hristos, Domnul nostru, spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean” Aici ne întrebăm, pe de o parte spune: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” și „Ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”. Vedem pe săracul Lazăr că prin suferință și răni s-a mântuit și a mers în sânul lui Avraam. În timp ce bogatul cu viața cea desfătătoare a mers în iad. Așadar, fără ispite nu merge nimeni în Rai. Însă de cealaltă parte însă ne învață să ne rugăm să nu cădem în ispite? Ca și cum vin în contradicție.
Când Hristos ne învață să răbdăm ispite, căci fără de ele nu ne mântuim, se referă la ispitele care sunt pedagogice, mântuitoare. Adică așa cum o mamă îl educă pe copilul ei și atunci când nu face bine, îi dă o palmă, ca să-l împiedice de la rău, să-l protejeze, ca să nu pătimească vreo pagubă, tot la fel face și Dumnezeu. Ispitele, pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să nu cădem în ele, ori de câte ori spunem Rugăciunea „Tatăl nostru”, sunt cele care vin din părăsirea lui Dumnezeu. Ispitele din părăsirea lui Dumnezeu vin atunci când omul are multă trufie. Nu trufia, care atunci când vine o alungăm și vine din nou și o războim. Nu, ci acea trufie care ne robește și ne umflă. Atunci îngăduie Dumnezeu o ispită pierzătoare, ca să ne zdrobim și astfel să ne vină mintea la loc și să părăsim calea greșită.
Nu cumva nici ispita lui Iuda nu a fost din părăsire? Nu a trăit împreună cu Hristos, nu i-a spălat Hristos picioarele, nu a mâncat împreună cu El Cina cea de Taină, nu a fost împărtășit și el? L-a împărtășit. Dar ce s-a întâmplat? Împreună cu Împărtășania a intrat în el diavolul, căci din multa lui trufie și răutate, a mers și l-a trădat pe Domnul. A fost părăsit de Harul lui Dumnezeu și apoi a devenit trădător. În astfel de ispite ne rugăm să nu cădem. Căci atunci ne vom afla într-o situație grea și se va primejdui mântuirea noastră veșnică. Când ne părăsește Harul lui Dumnezeu, putem ajunge chiar și la ucidere.
Aici în Occident s-a întâmplat să vizitez un spital. Acolo am văzut un om care avea o boală gravă de vreo 20 de ani. Gândiți-vă, de 20 de ani într-o salon de spital. L-am văzut cât de mult suferea și când l-am auzit, am înghețat cu totul. Ce să spui unui astfel de om? Chiar și numai atâția ani și ceea ce vedeam era pentru mine o învățătură năucitoare, o mustrare înfricoșătoare pentru mine, care nu sufeream. Unei doamne care se afla cu noi și a mers într-o altă zi să-i ofere ceva, el i-a spus profetic: „Acum când vei pleca, să iei aminte pe drum!”. Și într-adevăr, această doamnă a avut un accident pe drum și s-a izbăvit ca prin minune! De multe ori oamenii se curățesc atât de mult prin încercări, încât Dumnezeu le dăruiește un oarecare har.
Câtre sfârșitul Rugăciunii Domnești, ce ne-a învățat Însuși Hristos, Domnul nostru, spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean” Aici ne întrebăm, pe de o parte spune: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” și „Ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”. Vedem pe săracul Lazăr că prin suferință și răni s-a mântuit și a mers în sânul lui Avraam. În timp ce bogatul cu viața cea desfătătoare a mers în iad. Așadar, fără ispite nu merge nimeni în Rai. Însă de cealaltă parte însă ne învață să ne rugăm să nu cădem în ispite? Ca și cum vin în contradicție.
Când Hristos ne învață să răbdăm ispite, căci fără de ele nu ne mântuim, se referă la ispitele care sunt pedagogice, mântuitoare. Adică așa cum o mamă îl educă pe copilul ei și atunci când nu face bine, îi dă o palmă, ca să-l împiedice de la rău, să-l protejeze, ca să nu pătimească vreo pagubă, tot la fel face și Dumnezeu. Ispitele, pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să nu cădem în ele, ori de câte ori spunem Rugăciunea „Tatăl nostru”, sunt cele care vin din părăsirea lui Dumnezeu. Ispitele din părăsirea lui Dumnezeu vin atunci când omul are multă trufie. Nu trufia, care atunci când vine o alungăm și vine din nou și o războim. Nu, ci acea trufie care ne robește și ne umflă. Atunci îngăduie Dumnezeu o ispită pierzătoare, ca să ne zdrobim și astfel să ne vină mintea la loc și să părăsim calea greșită.
Nu cumva nici ispita lui Iuda nu a fost din părăsire? Nu a trăit împreună cu Hristos, nu i-a spălat Hristos picioarele, nu a mâncat împreună cu El Cina cea de Taină, nu a fost împărtășit și el? L-a împărtășit. Dar ce s-a întâmplat? Împreună cu Împărtășania a intrat în el diavolul, căci din multa lui trufie și răutate, a mers și l-a trădat pe Domnul. A fost părăsit de Harul lui Dumnezeu și apoi a devenit trădător. În astfel de ispite ne rugăm să nu cădem. Căci atunci ne vom afla într-o situație grea și se va primejdui mântuirea noastră veșnică. Când ne părăsește Harul lui Dumnezeu, putem ajunge chiar și la ucidere.
De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi
Extrem de importantă este relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:
1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;
2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;
3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;
4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;
5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).
Surse: Ziarullumina.ro; Evagrie Ponticul- Filocalia, vol. I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu