Totalul afișărilor de pagină

luni, 20 martie 2017

Parintele Arsenie Boca - Lumini pe Cararea Imparatiei





LIPSA SMERENIEI NE TINE DEPARTE DE MANTUIRE

Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.

Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună după voia lui Dumnezeu, soţ şi copii cumsecade şi, totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oarecare, un vecin sau propriul tău copil sau soţ, să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădită, ucigaşă, hoaţă. Iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate să sari, ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndreptându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-l şi ucigându-l cu mânia. Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte cum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit, asupra ta, vreo greşeală cu propriul tău soţ, înainte de vreme, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul o dată tot răbufneşte, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îşi strigă în ocara sa vreun păcat al părinţilor, de care trebuia cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că vreun gând rău asupra vieţii sale, el la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era s-o faci asupră-i. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi iată, ţi se aduc aminte. Căci, prin cei apropiaţi primim arsurile cele mai curăţitoare, – ştiut fiind că nu este nedreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumnezeu, se răstesc la noi viclenii, cei ce ne-au îndemnat la păcate, şi, prin vreo gură slabă, ne strigă vinovăţiile uitate pe care mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în necazuri bucuraţi-vă (1 Tesaloniceni 5, 16). Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de-a nu strica ce tocmeşte Dumnezeu. Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii.
Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.
Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc şi aşa mai departe. De fapt ei sunt închişi şi legaţi la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz.

„Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”. De aceea, stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră, încă nu este întărită ca să poată „sta”. „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. Depresiunea de asemenea nu este stare de masă. O cădere în umilinţă, convins de binefacere şi pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.
Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti smerit (smerenia, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii).
Şi crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-l scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul… în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.
Dacă este o creştere naturală este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia.
Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

SMERENIA ŞI CURAJUL

Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.

SMERENIA (CHENOZA) MÂNTUITORULUI

Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni până la sfârşitul veacului. Şi se sileşte, ca un mare smerit să ne înduplece, prin alegerea cea de bunăvoie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsură omenească, dându-se minţii noastre să-i semuiască preţul, şi, dacă Îl va afla, să ridice firea omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după Har.
Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi, totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale să I se deschidă şi să fie primit... Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovăduieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi în sfârşit într-unii Se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii – foarte mulţi de aceştia – neasemănat Se chinuieşte.

SPOVEDANIA


Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Să nu uităm însă că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

Spovedania deasă trebuie ţinută însă la preţul ei.

Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat.

Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

Şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte.

preluare text din cartea

Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX (800 de capete), EDITURA:TEOGNOST, pag 82-84



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu