Profetiile unui sfant in viata - Iulian Prodromitul

„Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”.

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. 

-Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

-Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului.

 E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă.

 Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

-Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. 

Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10).

Avva, trăim între duhuri­e răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. 

Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie.

 Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

-Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. 

Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? 

Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile.

 Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. 

Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! 

Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre.Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? 

Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”.

 Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… 

Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! 

De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

George Crasnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016.

sursa https://sfantulmunteathos.wordpress.com