TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC SAU "ÎNĂLTAREA LA CER"
Cum se pot înălta oamenii la cer?
Prin darul Duhului Sfânt, prin darul si mila lui Dumnezeu. Omul, când este în păcat de moarte si este căldut, se află în iad cu sufletul. Este mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad.
Dar prin pocăintă adevărată si prin darul Sfântului Duh, care dezleagă păcatele prin mâna duhovnicului, se ridică din iad la rai, se ridică din moarte la viată si din om păcătos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii.
Tot păcatul se cheamă cădere, căci se zice: "A căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie sau în lăcomie sau în betie sau în iubire de argint sau în ură". De ce se cheamă păcatul cădere? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu si ne coboară de la treapta de oameni si ne fac dobitoace. Căci a zis psalmistul: Si omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte si s-a asemănat lor. Deci, din oameni ne facem dobitoace si mai răi ca dobitoacele. Ne facem draci si chiar mai răi ca ei. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în fată, dar omul cu mintea sa îl huleste!
Deci iată cum ne coboară păcatul. Păcatele ne trag mereu în jos, iar darul lui Iisus Hristos si darul Sfântului Duh mereu ne înaltă si mereu ne ridică. Căci zice proorocul: De sapte ori de va cădea dreptul, de sapte ori se va ridica. Sapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă vesnicie, număr la nesfârsit. Adică, mereu se repetă căderea si ridicarea omului. Deci, de va cădea omul în toată viata sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, ci să se înalte iarăsi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinta cea adevărată.
Dar înăltarea aceasta a omului din iad si din rânduiala dobitoacelor si din rânduiala păgânilor si a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum!
Asa ne învată dumnezeiestii părinti. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se poate face sfânt, după cum nici deodată se poate face drac, ci se ridică pe trepte. Cei ce se străduiesc pe calea mântuirii, merg dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: Merge-vor din putere în putere. Ei capătă mai întâi în inima lor o putere din darul Sfântului Duh, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute si după aceea păsesc pe alte trepte.
Dar care sunt treptele acelea, ni le arată dumnezeiestii părinti. Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei. Care?
Ati auzit în Scriptură la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (în editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sâmbătă, de sâmbete si de sâmbetele sâmbetelor; si iarăsi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufle-tului rational; si iarăsi de tăierea împrejur, de tăierea tăierii împrejur si de tăierea inimii în duh, cum zice marele Apostol Pavel .
Acestea arată tainic în Legea Veche si în cea nouă urcusul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, arată urcusul, sau cum se înaltă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplatia naturală în duh si teologia mistică, adică cunoasterea tainică a lui Dumnezeu .
I. Dar ce este sâmbăta sufletului rational? Sâmbăta în Legea Veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având constiinta pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridică din păcat si se înaltă putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârsire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să stii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului rational, care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost betiv, a fost desfrânat, a fost ucigas, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a făcut săracul în viată, că toti suntem păcătosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curătit si s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul betiei pune înfrâ-narea, în locul lăcomiei de pântece, postul; în locul iubirii de argint si zgârceniei, milostenia; în locul desfrânării, curătia; în locul somnului mult, priveghe-rea. Si a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârsise mai înainte. El acum se află pe treapta întâi a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: "Sâmbăta sufletului rational este nepătimirea sufletului rational, care prin făptuire a lepădat de abia semnele păcatului".
N-a spus rădăcinile, ci semnele păcatului. Acest om, care se sileste să facă fapte bune în locul celor rele si pune început bun de faptă numai cu lucrarea dinafară, de abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său rational. El află o oarecare mângâiere, dar încă este chinuit de gânduri, încă păcătuieste cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Si lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, tine până la moarte.
II. Si despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul părinte Maxim: "Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcu-sului duhovnicesc. Si se tâlcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care îsi retrage mintea sa din simtire, părăsind lucrarea după firea simturilor prin contemplatia naturală în duh, adică prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor".
Cum se întâmplă asta?
Noi păcătosii în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului; fie desfrânării, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, mâniei, fătărniciei, mândriei, iubirii de slavă, dorintei de a plăcea oamenilor, nesimtirii, împietririi, răutătii, răpirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti.
Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele si mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vamesi sau pe desfrânati, pe cei care făcuseră păcate trupesti. Oare ati auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânato? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vamesule, că esti păcătos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fătarnicilor; vai vouă, fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care pri-veste în sufletul nostru.
De milioane de ori - cum spune Solomon - ochii Lui sunt mai luminosi decât soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Îl iubea, că simtea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar si El, văzând credinta sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munti si pe jos, flămânzi, când a înmultit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite.
Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei si pe saduchei îi mustra, căci vedea într-însii toate vicleniile si fătărniciile lor.
Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele si mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vamesi sau pe desfrânati, pe cei care făcuseră păcate trupesti. Oare ati auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânato? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vamesule, că esti păcătos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fătarnicilor; vai vouă, fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care pri-veste în sufletul nostru.
De milioane de ori - cum spune Solomon - ochii Lui sunt mai luminosi decât soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Îl iubea, că simtea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar si El, văzând credinta sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munti si pe jos, flămânzi, când a înmultit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite.
Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei si pe saduchei îi mustra, căci vedea într-însii toate vicleniile si fătărniciile lor.
La tâlhari, la vamesi si la desfrânate, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei si căintă si umilintă si hotărâre de îndreptare. Iar pe cărturari si farisei, la care vedea patimi sufletesti grele, ca: ura, zavistia, fătărnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea îi mustra si le zicea: "Vai vouă!", ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rational, care a părăsit chiar si lucrarea cea după fire a simturilor prin contemplatia naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.
Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteste. Când vede o fiintă frumoasă se mută cu mintea si zice: Dacă fiinta aceasta este asa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânsii? Îsi mută mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, în loc să se smintească, se foloseste.
Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseste. Căci zice: "Dacă oamenii pot să cânte din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bu-curie este acolo?" Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbită.
Deci asa cugetă cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă asa: dacă aici soarele luminează asa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptătii?
Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite si nevăzute si capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer si zice cu mintea sa: dacă oamenii acestia de tărână stiu să cânte asa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer?
Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gândeste la mireasma florilor raiului si asa se mută cu mintea si celelalte simtiri, prefăcând prin contemplatie toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite si pipăite în cugetări duhovnicesti.
III. Iar treapta a treia a urcusului, adică a înăltării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păsit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusetea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului.
Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieste Hristos precum grăieste Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, sau cum spune în altă parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos si Hristos trăia într-însul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre - este fiul lui Dumnezeu după dar. Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Ziua a opta după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc". Ea se mai numeste si sâmbetele sâmbetelor.
Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rational, care părăseste chiar si lucrarea cea după fire a simturilor si îsi întoarce mintea sa chiar si de la cugetările cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei". Acela nu mai stie nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: "Nu mă mai tem de Dumnezeu!" Si l-a întrebat cineva: "Dar de ce?" "Pentru că Îl iubesc!"
Simtind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos si Hristos trăia în el si era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Asa este omul care s-a înăltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.
Asadar, tot omul este dator să urce pe cele trei trepte si să se schimbe la fată. Dar cum se poate schimba la fată? Dacă ieri a fost desfrânat si s-a mărturisit, să nu mai fie! Dacă a fost hot, să lase hotia! Dacă a fost înjurător sau betiv, să lase betia si înjuratul sau fumatul; să lase răutătile, să le mărturisească, să le plângă toată viata, să-si facă canonul. Si asa se schimbă omul, nu la fata cea din afară, ci la cea dinlăuntru a sufletului.
Ieri era ca un drac, slujind păcatului, si astăzi, dacă s-a pocăit, si-a îndreptat viata si s-a sfintit, se face lumină si are lumină duhovnicească într-însul si merge din putere în putere, dintr-o desăvârsire în alta...
Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rational, care a părăsit chiar si lucrarea cea după fire a simturilor prin contemplatia naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.
Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteste. Când vede o fiintă frumoasă se mută cu mintea si zice: Dacă fiinta aceasta este asa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânsii? Îsi mută mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, în loc să se smintească, se foloseste.
Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseste. Căci zice: "Dacă oamenii pot să cânte din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bu-curie este acolo?" Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbită.
Deci asa cugetă cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă asa: dacă aici soarele luminează asa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptătii?
Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite si nevăzute si capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer si zice cu mintea sa: dacă oamenii acestia de tărână stiu să cânte asa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer?
Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gândeste la mireasma florilor raiului si asa se mută cu mintea si celelalte simtiri, prefăcând prin contemplatie toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite si pipăite în cugetări duhovnicesti.
III. Iar treapta a treia a urcusului, adică a înăltării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păsit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusetea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului.
Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieste Hristos precum grăieste Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, sau cum spune în altă parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos si Hristos trăia într-însul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre - este fiul lui Dumnezeu după dar. Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Ziua a opta după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc". Ea se mai numeste si sâmbetele sâmbetelor.
Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rational, care părăseste chiar si lucrarea cea după fire a simturilor si îsi întoarce mintea sa chiar si de la cugetările cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei". Acela nu mai stie nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: "Nu mă mai tem de Dumnezeu!" Si l-a întrebat cineva: "Dar de ce?" "Pentru că Îl iubesc!"
Simtind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos si Hristos trăia în el si era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Asa este omul care s-a înăltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.
Asadar, tot omul este dator să urce pe cele trei trepte si să se schimbe la fată. Dar cum se poate schimba la fată? Dacă ieri a fost desfrânat si s-a mărturisit, să nu mai fie! Dacă a fost hot, să lase hotia! Dacă a fost înjurător sau betiv, să lase betia si înjuratul sau fumatul; să lase răutătile, să le mărturisească, să le plângă toată viata, să-si facă canonul. Si asa se schimbă omul, nu la fata cea din afară, ci la cea dinlăuntru a sufletului.
Ieri era ca un drac, slujind păcatului, si astăzi, dacă s-a pocăit, si-a îndreptat viata si s-a sfintit, se face lumină si are lumină duhovnicească într-însul si merge din putere în putere, dintr-o desăvârsire în alta...
Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu