Totalul afișărilor de pagină

duminică, 22 ianuarie 2017

Parintele Arsenie Boca ,, Despre taina mortii si a milei lui Dumnezeu  ,,





Socotelile înţelepciunii cu moartea

 Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi.

 Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.
 Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. 

Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă. 
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie". 
Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă.

 Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printrînşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vreau ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.

 Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură.

 Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit. 
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.

 Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe si au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie. 
Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni. Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:
 1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca. 2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, 
3. Şi mergerea lor de la noi e sfărâmare, iar ei sunt în pace.
 4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, 
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici. 
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...

 Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie sa intelegem   că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

 O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. 
 Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei.

 Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii.
 Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. 

 Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte. 

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăt
eşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. 

Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu.
 Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.55-56




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu