Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite - desfrânarea şi mânia. Tot el este calea prin care demonii pătrund în suflet sau se aşază în apropierea lui. Se înţelege că în toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere înrâurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul însuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi înfrânată.
Primele senzaţii rămân adânc întipărite în memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine în lume gol; creşte, se îmbogăţeşte lăuntric şi întreprinde felurite acţiuni abia mai târziu. Primele izvoare, cea dintâi hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie.
De ce nu se păstrează harul Botezului
Cauza pentru care nu se păstrează harul de la Botez este aceea că nu se ţine rânduiala, normele şi buna aşezare a unei educaţii menite tocmai păstrării şi sporirii harului. Cele mai de seamă pricini ale acestui fapt sunt:
1) Depărtarea de Biserică şi de mijloacele ei de a dărui harul, ceea ce usucă mugurul de viaţă creştină, rupându-l de sevă, iar el se veştejeşte ca o floare ţinută la căldură.
2) Neluarea în seamă a firii trupeşti. Unii cred că trupul poate fi crescut oricum fără nici o pagubă pentru suflet, când de fapt tocmai în mădularele trupului este locaşul patimilor, care cresc odată cu ele, se înrădăcinează în ele şi pun stăpânire pe suflet, împrăştiindu-se în mădularele trupului, patimile află acolo sălaş sau fac din ele o adevărată cetate întărită, folosindu-le puterea pentru sine în toată vremea care va urma.
3) O creştere fără discernământ a puterilor sufletului, care nici nu e îndrumată spre un rost unic. Oamenii nu văd rostul înaintea lor şi de aceea nici calea către el.
4) Nesocotirea cu desăvârşire a duhului. Rareori se iau în seamă rugăciunea, frica de Dumnezeu şi conştiinţa. Deşi în afară există o bună rânduială, cea mai mare parte a vieţii din lăuntru este întotdeauna luată drept bună şi, prin urmare, lăsată să-şi poarte singură de grijă, în vremea studiilor, cel mai de seamă lucru este îngropat în cele minore, iar singurul de trebuinţă, întunecat de mulţimea celorlalte.
5) La urmă, faptul că omul intră în anii tinereţii fără a-şi fi statornicit bunele rânduieli şi fără a se fi hotărât să ducă viaţă creştină.
Mai mult, el nici nu înăbuşă cum se cuvine atracţiile tinereţii, ci se afundă în setea atotcuprinzătoare de senzaţii prin distracţii, lecturi uşoare, aţâţarea închipuirii cu tot felul de visări, legătura fără discernământ cu cei de o seamă, şi mai ales cu persoanele de sex opus, purtarea de grijă numai faţă de studiu şi lăsarea în voia lumii prin mijlocirea ideilor, obiceiurilor şi năravurilor la modă, care nu numai că niciodată nu au fost prielnice vieţii în har, ci întotdeauna s-au ridicat împotriva ei şi au căutat să o stingă.
Fiecare din aceste pricini, şi chiar numai una dintre ele, ajunge pentru a înăbuşi într-un tânăr viaţa în har. Însă, în cea mai mare parte ele lucrează împreună şi în chip negreşit una o va atrage după sine şi pe alta; şi toate laolaltă stânjenesc într-atât viaţa duhovnicească, încât nu i se poate afla nici cea mai mică urmă, ca şi cum omul nu ar avea suflet deloc şi nici nu ar fi fost zidit pentru unirea cu Dumnezeu, nu ar avea puterile rânduite anume la aceasta şi nici nu ar fi primit harul care îi dă viaţă.
Pricina pentru care nu se ţine o bună rânduială în educaţie trebuie căutată fie în necunoaşterea acestei rânduieli, fie în nesocotirea ei.
Educaţia care e lăsată la voia întâmplării fără a se da vreo importanţă necesităţii ei, în chip negreşit o va lua pe un drum stricat, greşit şi vătămător, mai întâi în viaţa de acasă, apoi pe parcursul studiilor.
Cele mai de seamă abateri de la o educaţie cuviincioasă sunt:
1) Lepădarea căilor de primire a harului. Este urmarea firească a nesocotirii faptului că omul care trebuie educat e creştin şi are puteri nu numai fireşti, ci şi duhovniceşti, dăruite lui prin har.
Numai că fără ele creştinul este o grădină fără de apărare călcată de demonii întunecaţi şi devastată de furtuna păcatului şi a lumii, neavând pe nimeni şi nimic care săl facă a-şi veni în fire şi sa le izgonească.
2) Faptul că oamenii sunt pregătiţi îndeosebi pentru fericirea din viaţa pământească, în vreme ce amintirea vieţii veşnice e ştearsă din minţile lor. Despre această fericire se vorbeşte acasă, se discută la ore şi mai ales în convorbirile de zi cu zi.
3) Duhul de neseriozitate şi superficialitate care domină în toate, până şi în slujirea preoţească.
Nefiind pregătit acasă şi trecând printr-o astfel de educaţie, în chip negreşit omul se va alege cu o minte tulbure şi va avea o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Va vedea totul strâmb, prin nişte lentile proaste sau stricate. Drept urmare, nici nu vrea să audă de adevărul ultim al rostului său în viaţă sau de căile ce duc la acesta. Acestea sunt pentru el lucruri minore, care nu trebuie luate în seamă.
Vederea unei alte lumi
„Sileşte-te să intri în templul care se află înlăuntrul tău şi vei vedea templul cel ceresc”, spune Sfântul Isaac Sirul. Şi într-adevăr, cel ce pătrunde înlăuntrul său se învredniceşte de vederea unei alte lumi, asemănătoare unui templu neînchipuit, nevăzut şi necuprins. Imaginea aceasta i se întipăreşte în conştiinţă şi, cufundat în acest templu de necuprins, omul nu se mai vede nici pe sine şi nici cele ce se petrec înlăuntru, căci toate acestea trebuie să tacă - şi tac. Împreună cu adierea pogorârii harului deşteptător şi cu prima mişcare lăuntrică se deschid şi porţile lumii din interiorul nostru, indiferent dacă omul doreşte sau nu aceasta. După ce are vederea ei -vedere asemănătoare celei din vremea petrecerii lăuntrice -totul este lăsat la libera voinţă a omului, care trebuie să lucreze el însuşi. Lucrarea înfăţişată aici este cel de-al doilea mijloc pentru deşteptarea şi menţinerea râvnei celei după Hristos.
Ea constă de fapt în a ţine pururea vie în conştiinţa şi simţirea noastră toată alcătuirea cea minunată a lumii duhovniceşti, lăuntrice. Se consideră îndeobşte că cel care a vizitat o cameră oarecare păstrează în conştiinţă imaginea ei în ansamblu şi aşezarea fiecărui lucru în parte. La fel se întâmplă şi cu cel care pătrunde în cămara cea lăuntrică, în templul din interiorul său; aflat în pragul unei alte lumi, el o zăreşte doar atunci când întreaga ei alcătuire i s-a întipărit în conştiinţă. Aşadar, toată lucrarea aceasta se desăvârşeşte în clipa în care mintea devine conştientă de structura lumii celei duhovniceşti, lumea în alcătuirea ei se imprimă în conştiinţă sau, altfel spus, mintea se sălăşluieşte în mod conştient în templul cel duhovnicesc şi nu mai pleacă de acolo.
Această aşezare statornică nu se obţine însă dintr-o dată, ci este scopul unor căutări asidue şi al nevoinţelor ascetice, care se constituie într-o îndelungată şi anevoioasă luptă a minţii, un podvig mintal; totuşi nu se poate afirma că este o lucrare întortocheată, ci ea se rezumă, într-un mod foarte simplu, la concentrarea ochilor minţii asupra acestor lucruri dumnezeieşti; să te vezi ţinut de dreapta lui Dumnezeu, vegheat de ochiul Lui, mântuit în Domnul şi aflându-te după moarte în faţa Scaunului de judecată spre a fi hotărâtă soarta sufletului tău: va primi împărăţia cerurilor sau va fi înghiţit de iad.
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
CALEA SPRE MÂNTUIRE
Tipărită cu binecuvântarea P. S. JUSTINIAN Episcopul Maramureşului şi Sătmarului Traducere din engleză: Bogdan Pârâială
Editura BUNAVESTIRE Bacău, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu