„Cine ma desparte de Hristos?
In realitate de Hristos nu ne poate desparti nimeni, decat noi.
Noi suntem uniti cu Hristos pe vecie, atata timp cat nu ne lepadam de El intr-o ceremonie la fel ca cea in care ne-am unit (Botezul).
Noi suntem in Hristos atata timp cat nu ne lepadam de El in mod liber si constient, asa cum ne-am unit cu El.
Cum ma despart eu de Hristos, datorita alegerii mele si voii mele libere, chiar daca nu sunt constienta de asta ?
Dusmanul meu este dorinta mea.
Dorintele omenesti sunt cele care l-au despartit pe om de Dumnezeu.
Aceasta putere a sufletului, prin care noi dorim ceea ce dorim, e facuta din om si este ” dorul”, nu este „dorinta”; ci este ” a dori” si nu „a avea dorinte”.
Aceasta deosebire intre dor si dorinte este fundamentala.
Pe om il uneste cu Dumnezeu:
– Harul lui Dumnezeu care este Iubire si
– raspunsul omului care este o iubire nesatula, nesaturata.
Noi suntem insetati de o iubire care niciodata nu ne ajunge, suntem flamanzi de dragoste, suntem insetati de iubire, de respect, de atentie… pentru ca suntem facuti, plamaditi dintr-o dragoste care e infinita, care este absoluta…
Iubirea dinte om si Dumnezeu nu se termina niciodata, pentru ca omul nu ajunge sa se contopeaca cu Dumnezeu, sa fuzioneze cu El. Omul nu se va dizolva, cum ne indeamna anumite mistici orientale, de alta spiritualitate decat crestina, sa ne topim in Oceanul acela care este Iubire, sa disparem… Principiul divin-om ar fi ca relatia dintre picatura de apa si ocean; parintii nostri spun ca este ca o picatura de ulei intr-un ocean, picatura de ulei ramane picatura, nu se dizolva niciodatata intr-un ocean cu apa…
Nu este posibila fuziunea dintre Dumnezu si om si deci mereu ramane o distanta.
De ce nu e posibila? Pentru ca Dumnezeu si omul sunt Persoane si persoanele nu dispar, nu se topesc una in alta, si atunci cat ar fi de mare apropierea, comuniunea, ele nu fuzioneaza.
Dragostea omului se imbolnaveste pentru ca doreste sa se contopeasca, sa fie una cu celalalt…
Distanta dintre Persoana lui Dumnezeu si persoana umana niciodata nu este absoluta, Dumnezeu ramane unit cu omul ca Persoana, merge cu el mereu si Este mereu cu el, prin lucrarea dumezeiasca, numita pronie.
Intre oameni distanta poate sa fie foarte mare. Dragostea omeneasca e vulnerabila pentru ca se zbate intre aceste doua capete:
– ” dispari”, „nu mai vreau sa te vad”, „esti mort”, „pentru mine nu mai exista”, si „esti una cu mine”, „esti a mea”, esti al meu”- contopire.
Ca sa fie si ea dupa chipul iubirii lui Dumnezeu, oamenii ar avea nevoie mereu sa existe o distanta intre cei doi, o distanta destul de mica ca sa nu se piarda unul pe altul si destul de mare cat sa nu fuzioneze intre ei.
Ce curge dinspre om spre Dumnezeu si dinspre Dumnezeu spre om in aceasta distanta care ne uneste? Iubirea care are forma de „dor”.
Pentru ca nu e posesiune; este mereu un dor tot mai mare de Dumnezeu si aflam intr-un loc in Sf Scriptura ca El ne doreste pe noi.
Este cutremurator cand spune: „Cu dor am dorit sa mananc aceasta cina cu voi”.
In momentul in care preotul iese cu sfantul potir, te cutremuri, gandind: ‹‹Hristos cu dor doreste sa manance cu mine aceasta cina, cu dor doreste sa ma impartasesc cu El››. Si cand eu doresc sa ma impartasesc, fara sa-mi dau seama, adancul meu aude acest dor si ii raspunde. Dorinta mea de a fi bun, de a ma impartasi, de a ierta, de a iubi pe aproapele, de a face binele este raspuns la dorul lui Dumnezeu catre mine. Aceasta este forma cea mai sanatoasa a dorintei umane.
Dorintele noastre sunt cioturi, ramasitele inglodate in sange, in pacate, in mizerie ale dorului nostru de Dumnezeu. Dorim sa avem casa, daca imi iau masina, daca ma insor, daca ma marit, daca termin facultatea, ma duc si eu la biserica. Deci, aman intalnirea cu Dumnezeu pentru ca acum am o multime de treaba cu dorintele prin care eu ma despart de Dumnezeu.
Dorinta este aceea care ne face sa, care ne „ajuta” sa ne unim, suntem atrasi datorita unor dorinte comune, dar aceasta dorinta face ca relatia noastra sa fie bolnava.
Orice as dori, acela devine obiectul dorintei mele si daca un obiect este privit in sine, el este idol si ma desparte de Dumnezeu. Eu insami ma despart de Dumnezeu investindu-mi intreaga energie, inteligenta si creativitate -intreaga viata, in dorinte. Ca parinti, e important sa nu ne dorim ca proprii copii sa fie intr-un anume fel, ci sa le dorim sa fie ocrotiti si condusi de Dumnezeu, sa fie luminati de El si pe noi sa ne lumineze sa-i crestem ca pe copiii Lui…
Noi ne unim cu Dumnezeu chemandu-L acolo unde suntem. Iar daca cineva spune: intai sa nu mai ai ganduri rele, sa nu mai faci pacate si pe urma te vei întalni cu Dumnezeu – sa nu-l credeti. Sa-L chemam pe Dumnezeu acolo unde suntem: ‹‹Doamne, uite ce dorinta nerusinata am, vindeca-ma!››, ‹‹Doamne, uite ce pacat fac acum, ridica-l de la mine! ››, ‹‹Doamne, pune dor in aceasta dorinta a mea, Doamne, da-mi sa simt dorul Tau ››
Sa meditam mai des la aceasta rugaciune:
Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie pacatele mele si ma invredniceste de desfatarea care este intru Tine, ca de amandoua veselindu-ma, sa slavesc Bunule, venirea Ta.
Sa spunem: Doamne, da-mi si mie sa ma indulcesc cu dorul Tau, aprinde dorul acesta in mine. Schimba-ma, Doamne, uite cum sunt, schimba-ma cu dragostea Ta.”
Monahia Siluana Vlad, 25 martie 2014 (fragmente)
Minunat.
RăspundețiȘtergere