Pr. Serafim Bădilă - Răbdare, iertare şi rugăciune (Dej, 28 feb. 2014)

SFANTUL IOAN GURA DE AUR:
Răbdarea şi îndelunga-răbdare

“Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.Închipuiţi-vă cât de tare s-a mâhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi… Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mânca.

De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov? Îl văd cu mintea cum şede pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănâncă din carnea sa.Mângâiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el.


Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10).

Ce mare nenorocire! Ce nefericire înfricoşătoare! Dar după ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui pricina tuturor acestor nenorociri, el s-a liniştit, ca şi cum nu l-ar fi atins nici un rău. Iov a fost astfel încercat ca să se vădească virtutea sa.

Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire, neabătându-se de la scopul său. De aceea,nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.

Cu toţii îl lăudau atunci când era fericit, pentru binele pe care îl făcea. Care erau faptele sale bune? Le prezintă el însuşi:


Scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veşmânt, şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi turbanul meu. Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop (Iov 29, 12-15).

Cu toate acestea, lumea îl cunoaşte astăzi, după atâtea şi atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer şi a ars toate turmele sale el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înţelepciunii cereşti. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus în sine: „De ce am păţit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni? Şi dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci?” Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduieşte spre folosul nostru, I-a mulţumit. Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu atunci când totul îţi merge bine nu este lucru de mirare. Dar să-I mulţumeşti pentru încercările cele mai mari este minunat şi vrednic de laudă.

Dacă cei care s-au îmbogăţit prin nedreptăţi şi furturi sunt cuprinşi de o mare tristeţe şi deznădejde atunci când pierd fie şi o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu şi-a pierdut nădejdea în Dumnezeu şi nu a încetat să-I mulţumească? Şi credeţi că a avut vreo vorbă bună din partea cuiva?Chiar şi femeia sa, înnebunită de durerea pierderii copiilor ei, îl biciuia cu vorbe amare şi pline de deznădejde.Îi zicea:


„Până când vei mai avea răbdare? Până când vei aştepta şi vei nădăjdui să treacă această încercare? Numele tău a fost şters de pe faţa pământului. Fiii şi fiicele tale, pe care cu atâta durere i-am născut şi pe care cu atâta greutate i-am crescut, au murit! Iar tu stai acum zi şi noapte pe gunoi, plin de viermi. Eu umblu ca o cerşetoare din loc în loc, din casă în casă, şi aştept apusul soarelui, ca să îmi trag răsuflarea după toate chinurile şi suferinţele de peste zi. Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).

Cuvintele femeii deznădăjduite ar fi putut clinti şi un munte din loc, nu însă şi pe Iov. Dacă ne gândim de câte ori femeile nu înşeală bărbaţi care nici un rău nu au suferit, înţelegem cât de iubitor de Dumnezeu era Iov, care cu toate că fusese lovit de atâtea nenorociri, nu şi-a pierdut capul şi nu a dat ascultare vorbelor femeii sale.


Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10).

Din acest răspuns, ne dăm seama că dreptul Iov nu a fost cu nimic mai prejos decât apostolii lui Hristos. Sau poate era – îndrăznesc să spun – mai presus de aceştia? De ce zic asta? Pentru că apostolii, oricâte sufereau, erau mângâiaţi de gândul că suferă pentru Domnul. Pe când Iov nu a avut nici măcar această mângâiere. Şi mai mult decât atât, el nu a fost dispreţuit, urât şi batjocorit de duşmanii săi, la fel ca apostolii, ci de prieteni, de foştii săi slujitori şi de oamenii pe care îi ajutase – ceea ce este mult mai dureros.

Cred că cea mai bună dovadă a răbdării fără margini a lui Iov este ruşinarea diavolului. Vă aduceţi aminte ce a vorbit diavolul cu Dumnezeu, pe vremea când Iov era încă fericit?

„Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?”, a întrebat Domnul (Iov 1, 8).

Şi iată ce I-a răspuns satana cu multă răutate:

Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul? (Iov 1, 9-10).

Vezi, aşadar, că atunci când a văzut că Iov era plin de fapte bune, diavolul a avut ceva de spus împotriva lui. Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Dar când, în atâtea nenorociri, Iov s-a arătat îndelung-răbdător, diavolul şi-a acoperit ruşinat chipul şi a fugit, nemaiavând nimic a spune împotriva lui Iov.

Aşadar, atunci când vezi vreun om drept care, deşi are multe virtuţi, este încercat de nenumărate nenorociri, să nu te miri. Şi când vezi că cineva care face multă milostenie şi multe fapte plăcute lui Dumnezeu, ajunge să cadă în ispită sau este pândit de primejdii, să nu te întrebi de ce. Motivul pentru care se întâmplă aşa ceva este atacul diavolului, care aruncă ispite asupra omului aceluia. Vei întreba: „Cum de a îngăduit Domnul aşa ceva?” Ca să pună pe capul celui drept mai multe cununi şi ca să-l pedepsească mai mult pe diavol. Mare lucru este să faci milostenie şi să te nevoieşti pentru dobândirea virtuţilor atunci când toate îţi merg bine. Dar mult mai mare este să lupţi cu bărbăţie şi fără să te abaţi de la drumul tău atunci când te afli în mijlocul necazurilor. De aceea, aşa cum păcătosul care nu este pedepsit în această viaţă va îndura o pedeapsă mult mai mare în cealaltă, la fel şi cel drept, dacă suferă mai multe chinuri aici, pe pământ, se va bucura dincolo de mai multă fericire. De altfel, ştii că atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă nu îndură cu mulţumire încercările îngăduite de Dumnezeu şi ridică cuvânt împotriva lor, nu numai că nu vor avea nici un folos de pe urma acestor încercări, dar îi aşteaptă şi multe rele.

Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie şi nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om şchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios şi învaţă de la el să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Aşa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc şi nu blestemă, ci îşi ridică crucea cu răbdare, la fel să faci şi tu: ridică-ţi crucea şi ai multă răbdare. Şi nu uita niciodată că nu eşti tu cel care suferă cel mai tare pe lumea asta. Nu ai un ochi? Să ştii că există oameni orbi cu desăvârşire. Ai de ani de zile o anumită boală? Alţii suferă de boli aducătoare de moarte. Ţi-ai pierdut copilul? Altul şi-a pierdut amândoi copiii. Ai suferit vreo pierdere mare? Altul a ajuns să cerşească pe drumuri.

Aceste cuvinte nu-ţi sunt de ajuns? Atunci adu-ţi aminte de Iov – stâlpul neclintit al răbdării. Cine a sărăcit mai mult ca el? Şi cei mai săraci dintre oameni rămân măcar cu ceva care se poate numi un acoperiş deasupra capului, dar el a rămas sub cerul liber. Şi cei mai săraci oameni au o haină, pe când el a rămas gol. Cine a suferit mai mult decât el? A avut zece copii şi i-a pierdut pe toţi într-o clipită. Cine a fost lovit de o boală mai înfricoşătoare? Era plin de răni şi de viermi din cap până în picioare. Dacă şi una din aceste nenorociri este de nesuportat, gândiţi-vă ce om a fost acela care a avut puterea să le îndure pe toate la un loc şi fără să aibă nici cel mai mic sprijin din partea celorlalţi. Vedeţi, doar, cu toţii, atunci când suferim, avem alături de noi pe cineva care să ne mângâie. Însă Iov nu a avut pe nimeni. Dimpotrivă, a băut şi paharul trădării prietenilor săi, nerecunoştinţa celor cărora le făcuse bine, mânia şi deznădejdea femeii sale şi batjocura semenilor săi.

După toate acestea, îţi poţi da seama de mărinimia sufletului lui Iov, care suferind mai mult decât oricare om de pe lume, nu a spus nimic din câte scot pe gura lor oamenii mici la suflet. Nu a zis:

„Mi-am învăţat copiii să fie oameni buni şi cu frică de Dumnezeu, ca să-i pierd înainte de vreme. Am făcut milostenie şi i-am ajutat pe cei nenorociţi ca să pierd toată averea mea. I-am îmbrăcat pe săraci şi i-am îngrijit pe bolnavi ca să zac acum bolnav, pe necurăţii. Iată cum m-a plătit Dumnezeu pentru binele pe care l-am făcut”.

Asemenea cuvinte nu au ieşit din gura lui Iov.

Ceea ce a spus el are o valoare mai mare decât orice jertfă:Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! (Iov 1, 21).

Şi tu, dacă pierzi bani, nu te mânia. Îmbărbătează-te, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi zi la fel ca Iov: „Domnul mi i-a dat, Domnul mi i-a luat”. În felul acesta, vei transforma pierderea în câştig.

„Ce tot îmi spui acolo?”, poate îmi vei răspunde tu. „Domnul mi i-a luat? Doar mi i-a furat hoţul. Cum adică mi i-a luat Dumnezeu?” Poate că ai uitat că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Lui Iov diavolul i-a luat totul, cu dezlegarea lui Dumnezeu. De aceea a spus dreptul Iov că Domnul i-a luat ce avea. La fel este şi atunci când hoţul este cel care ne ia banii.

Vei mai întreba: „Ce răsplată voi avea eu pentru ce am pierdut, dacă hoţul mi-a luat banii fără voia şi fără ştirea mea?”.Aminteşte-ţi că şi Iov a pierdut totul fără voia şi fără ştirea sa, dar a primit răsplată. De ce? Pentru a înfruntat răul după voia lui Dumnezeu. Aşa să înfrunţi şi tu orice nenorocire şi nu vei avea răsplată mai mică.

Ţi-a furat hoţul banii? Nu fura şi tu de la tine mântuirea. Pentru căatunci când te mânii împotriva celui care ţi-a făcut rău, îţi faci ţie cel mai mare rău, căci răul acesta nu este trupesc, ci sufletesc. Hoţul ţi-a furat lucruri materiale, bogăţie trecătoare, pe care mai devreme sau mai târziu tot aveai să o pierzi, dar tu furi de la tine bogăţia veşnică şi bunătăţile cereşti nestricăcioase.

Te-a întristat diavolul prin paguba pe care ţi-a pricinuit-o? Întristează-l şi tu, bucurându-L pe Dumnezeu. Cel mai bine este să nu te întristezi deloc. În felul acesta, îl răneşti pe diavol. Iar el, văzând că îl dispreţuieşti, împreună cu vicleniile sale, va fugi ruşinat.

Aşadar, este mai vrednic de laudă cel care îşi pierde averea şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, decât acela care nu îşi pierde averea ci face milostenie, mulţumindu-I lui Dumnezeu. Pentru că cel de-al doilea, pe de o parte, se bucură de laudele celorlalţi, de mulţumirea conştiinţei şi de nădejdea răsplăţii, iar pe de altă parte, împarte banii cu voia sa, după ce s-a pregătit sufleteşte pentru aceasta. Însă cel dintâi pierde totul dintr-odată, cu violenţă şi fără voia sa, fiind nepregătit sufleteşte pentru această pierdere. Şi aşa cum îţi dai seama, oferirea de bunăvoie nu este amară şi grea, ca pierderea fără voie. Şi nici nu este o aşa de mare izbândă să dispreţuieşti banul după ce te-ai pregătit vreme îndelungată pentru aceasta, cum este să suferi cu răbdare pierderea venită pe neaşteptate.

Dar să ne întoarcem la binecuvântata împrejurare legată de Iov. Te întreb: te-ai gândit, oare, de ce diavolul nu a omorât-o şi pe nevasta sa? Pentru că ştia că dacă o lasă în viaţă, ea va ajuta mult la împlinirea planurilor sale murdare. S-a gândit: „Dacă prin femeie am reuşit să-l alung pe Adam din Rai, cu atât mai uşor îmi va fi ca prin femeie să îl supun pe Iov, care nu se află în Rai, ci pe o grămadă de gunoi”. Şi ca să vedeţi viclenia diavolului, el nu a folosit-o pe femeie când i-a omorât turmele dreptului Iov, nici când s-a surpat casa fiului său şi i-a prins sub dărâmături toţi copiii, ci atunci când, după toate acestea, diavolul a lovit şi în trupul lui Iov, umplându-l de boală. Numai când carnea sa putrezită şi plină de viermi cădea pe pământ, când durerea sa era atât de puternică, încât nu mai putea nici să respire şi îşi cerea moartea, atunci diavolul a pus-o pe femeie să-i spună: Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).

Diavolul era acum sigur că avea să se bucure de marea cădere a lui Iov. Dar s-a înşelat amarnic, căci Iov nu numai că nu L-a blestemat pe Dumnezeu, dar chiar L-a binecuvântat. Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 22).

Cine a auzit şi cine a văzut vreodată o faptă aşa de minunată? Într-o luptă de box, iese învingător cel care îl aruncă la pământ pe adversarul său. Însă aici, vedem cu totul altceva: diavolul a fost învins şi a fugit ruşinat după ce l-a aruncat pe Iov pe grămada de gunoi. Ce ai păţit, diavole? De ce ai rupt-o la fugă? Nu a ieşit aşa după cum voiai? Nu i-ai răpit boii şi măgarii, nu i-ai ars oile, nu i-ai omorât copiii, nu i-ai umplut trupul de viermi? Atunci de ce fugi? „Fug”, ne răspunde cel viclean, „pentru că s-au împlinit toate în afară de una. Nu s-a împlinit ceea ce voiam cel mai mult. Nu s-a împlinit ceea ce urmăream. Iov nu L-a blestemat pe Dumnezeu! Şi pentru că nu L-a blestemat, nu am câştigat nimic din stricarea averii, nici din moartea copiilor, nici din rănile trupului. Ba era să mă pierd din pricina faptului că m-am măsurat cu el, căci prin răbdarea şi evlavia lui, Iov a fost slăvit mai mult de oameni şi iubit şi mai mult de Dumnezeu”.

Vezi ce a câştigat Iov de pe urma supărărilor sale? Şi slava oamenilor, şi dragostea lui Dumnezeu, pentru că prin suferinţă, virtutea sa a ieşit la lumină.

Să ne dorim, aşadar, cu toţii evlavia sa. Văzând câte bunătăţi izvorăsc din răbdare, să nu ne pierdem îndrăzneala atunci când se abat nenorocirile asupra noastră, oricât de mari ar fi acestea. Pentru că nu există nici o nenorocire care să nu primească mângâiere din pilda lui Iov. Dacă omul acesta sfânt nu a îndrăznit să ridice cuvânt împotriva lui Dumnezeu când l-au lovit toate nenorocirile acestei lumi, cum vom îndrăzni noi, pe care ne loveşte doar câte una? Dacă nu a scăpat de necazuri cel nevinovat, cum vom scăpa noi, care suntem vinovaţi? Dacă cel nevinovat L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru chinurile sale, cum să nu-L bine-cuvântăm noi, care cu toate că merităm mai multe rele pentru nebunia noastră, primim mai puţine?

Să nu uităm, de altfel, că sfinţii, proorocii, drepţii, apostolii, mucenicii, cuvioşii şi mărturisitorii nu au dus o viaţă liniştită şi fericită, plină de plăceri şi desfătări, de cinstire şi slavă omenească, ci de sărăcie şi lipsuri, de tristeţe şi supărare, de batjocură şi dispreţ, de chinuri, terminată prin moarte amară. În toate epocile, oamenii lui Dumnezeu, care au vrut să ţină poruncile Sale şi să trăiască după voia Sa, au primit săgeţile invidiei şi răutăţii trimise de la diavol.

Şi tu, dacă doreşti să-I urmezi Domnului, trebuie să înţelegi că vei avea de înfruntat primejdii şi prigoane şi că vei gusta din amărăciuni. Iată ce ne spune înţeleptul Sirah

Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Înţ. Sirah 2, 1).
Tot la fel de limpede este şi atenţionarea Apostolului Pavel:

Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim. 3, 12).

De aceea, atunci când faci un bine şi eşti răsplătit cu rău, să nu te întristezi, ci să te bucuri; să nu încetezi să faci binele, ci cu mai multă râvnă să-l duci la îndeplinire. În felul acesta, vei primi cununa nestricăcioasă a vieţii veşnice, la fel ca ucenicii lui Hristos, care sunt părtaşi acum la slava Sa cerească, pentru că pe pământ au avut parte de tristeţi şi prigoane. Iată ce scrie unul dintre ei:

Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte… suntem întru necinste. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi (1 Cor. 4, 9-13).

Ştii cine ne vorbeşte astfel despre pătimirile şi despre răbdarea apostolilor?Apostolul care a fost chinuit cel mai mult – Iov al Noului Testament, adică Sfântul Apostol Pavel. Din ziua în care i S-a arătat Hristos şi până la sfârşitul său mucenicesc, nu a cunoscut decât încercări şi greutăţi.Cu puţin timp înainte de a fi înlănţuit, spunea presbiterilor din Efes:
Iar acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri (Fapte 20, 22-23).

„Şi dacă ştii că te aşteaptă prigoane şi lanţuri, de ce te duci?”, am putea să-l întrebăm. Iar el ne-ar răspunde: „Tocmai de aceea mă duc, ca să fiu prins şi legat, să fiu dus în închisoare, să fiu osândit şi să mor pentru Hristos”. „Dar bine, nu îţi este ruşine să treci prin atâtea locuri cu mâinile legate, ca un răufăcător? Nu te gândeşti că dacă oamenii te vor vedea aşa, vor socoti că Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşti este slab şi nu vor mai crede în El?” Acum, Apostolul ne răspunde printr-un fragment dintr-o Epistolă pe care a trimis-o filipenilor:

Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu (Filip. 1, 12-14).

Vezi cum lanţurile au o mai mare putere chiar şi decât învierea morţilor? Pavel a fost întemniţat la Roma şi i-a atras pe cei mai mulţi de partea sa. A fost întemniţat la Ierusalim şi procuratorul Felix a fost cuprins de teamă (Fapte 24, 25), iar regele Agripa a rămas uimit (Fapte 26, 28). A călătorit în lanţuri, dar a fost mai puternic decât marea cuprinsă de furtună, salvând două sute şaptezeci şi şase de suflete(Fapte 27, 1- 44).

Dar şi mai minunată decât puterea lanţurilor a fost puterea sufletului său, pentru că cea dintâi se datorează lui Dumnezeu, pe când cea de-a doua se datorează voirii proprii a Apostolului. Îţi aduci aminte ce i s-a întâmplat la filipeni? A fost prins, biciuit fără milă şi aruncat într-o temniţă întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci. Cu toate acestea, sleit de puteri cum era, la miezul nopţii, când ceilalţi dormeau, el înălţa imnuri de slavă lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-25). Câtă îndrăzneală! Câtă răbdare! Nu ne bucură atât faptele sale minunate, pe care le citim în Scriptură, cât ne bucură răbdarea sa în suferinţe, la biciuiri, la batjocură, la bătăile cu pietre. Bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit, citim în Faptele Apostolilor (Fapte 14, 19). Iar în altă parte:După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă(Fapte 16, 23).

Câtă cinste, câtă mulţumire pentru Pavel să ştie că a fost lovit şi întemniţat pentru Hristos! Şi iată minunea care s-a săvârşit după aceea: Deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte 16, 26). Vezi ce fel de lanţuri erau cele cu care era legat Pavel, dacă prin ele i-a slobozit şi pe ceilalţi? Deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit (Fapte 16, 27). Ce a făcut atunci Pavel? A strigat tare către temnicer: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici (Fapte 16, 28).

Vezi câtă smerenie avea Apostolul? Nu a spus: „De dragul meu s-au făcut toate acestea”, ci ca un simplu întemniţat, a zis: toţi suntem aici. Dacă ar fi tăcut, temnicerul şi-ar fi luat singur viaţa. Iată câtă dragoste era în inima Apostolului lui Hristos! A preferat să rămână înlănţuit, decât ca omul acela să-şi piardă viaţa.Şi atunci, lanţurile şi-au arătat puterea din nou, făcându-l pe temnicer să îngenuncheze dinaintea celui întemniţat: tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel (Fapte 16, 29). Cel care îl înlănţuise pe Pavel era acum la picioarele lui, rugându-l să îl elibereze din lanţurile necunoştinţei şi ale fricii, întrebându-l: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?(Fapte 16, 30).

Spune-mi, temnicerule, nu tu l-ai legat? Nu l-ai băgat tu în închisoare? Nu tu i-ai prins picioarele în butuci? De ce tremuri acum? De ce plângi? De ce ţi-ai scos sabia şi vrei să te omori? Iată ce ne-ar răspunde el, dacă ar fi dinaintea noastră: „Nu am ştiut că robii lui Hristos au o putere aşa de mare”. Ce zici, robul lui Hristos a primit puterea să deschidă cerurile şi nu va putea să desfacă lanţurile închisorii? Îi dezleagă pe cei legaţi de diavol şi nu va scăpa de lanţurile de fier? Eliberează suflete legate de păcat şi nu îşi va elibera trupul său? Tocmai de aceea a fost mai întâi legat şi apoi eliberat, pentru ca tu să înţelegi că robii lui Hristos, atunci când sunt legaţi, au putere mai mare decât cei care nu poartă lanţuri.

Cine Îl iubeşte pe Hristos înţelege ce înseamnă aceasta. Cine arde de dragoste faţă de Domnul, cunoaşte puterea lanţurilor. De aceea, un asemenea om vrea mai degrabă să fie legat în lanţuri pentru Iisus, decât să fie în cer. Vrea mai degrabă să fie aruncat într-o închisoare întunecoasă, decât să stea de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să aleg între cer şi lanţul acela cu care au fost legate mâinile lui Pavel, aş vrea mai degrabă lanţul. Dacă ar trebui să aleg între însoţirea cu îngerii şi însoţirea cu Pavel înlănţuit, aş alege să fiu şi eu în închisoare. De ce? Pentru că nu este un dar mai mare pe lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos.

Nu îl fericesc pe Pavel pentru că s-a ridicat până la al treilea cer şi în rai (2 Cor. 12, 2-4), cât pentru faptul că a fost aruncat în închisoare. Nu îl fericesc pentru că a auzit cuvinte pe care limba omenească nu are puterea să le rostească, cât pentru că a fost lovit şi legat. Pentru mine este mai bine să pătimesc din pricina credinţei mele în Hristos, decât să mă bucur de cinstire pentru această credinţă. Numai astfel îl urmez pe Pavel. Numai astfel Îl urmez pe Însuşi Hristos, Care a lăsat slava cerească şi a venit pe pământ ca un om smerit, ca să fie slăvit şi mai mult prin dispreţ, batjocură şi moarte. De lucrul acesta ne-a încredinţat Domnul în rugăciunea pe care a adresat-o Părintelui Său, cu puţin timp înainte de moarte: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte(Ioan 17, 5).

Ce spui, Doamne? Nu peste multă vreme vei fi prins, vei fi biciuit, scuipat şi răstignit ca un răufăcător între doi tâlhari, iar Tu vorbeşti despre slăvire? „Da”, ne răspunde El, „toate acestea sunt spre slava Mea, căci pătimesc pentru voi, oamenii, pe care vă iubesc”. Aşadar, dacă Domnul nostru, Care este nevinovat şi fără de păcat, socoteşte că suferind şi murind de dragul nostru, este slăvit mai mult decât dacă ar fi rămas în cer să se bucure de fericirea Sa, între îngerii care Îl slăvesc fără încetare, cu atât mai mult ar trebui să gândim astfel noi, păcătoşii şi nevrednicii, atunci când pătimim de dragul Celui care ne-a izbăvit de moartea veşnică şi ne-a dăruit mântuirea.

Toţi oamenii stau în uimire dinaintea răbdării fără sfârşit a lui Iov, a virtuţilor lui, a înfricoşătoarei sale lupte cu diavolul şi în sfârşit, dinaintea biruinţei şi a îndreptăţirii sale. Toţi oamenii stau cu respect şi emoţie dinaintea răbdării lui Pavel, a strădaniilor sale pentru răspândirea Evangheliei, a chinurilor şi suferinţelor sale, a prigoanelor şi tristeţilor îndurate de el, a lanţurilor şi în fine, a morţii sale muceniceşti pentru Hristos. Întreaga omenire stă cu evlavie şi recunoştinţă dinaintea răbdării Domnului nostru, a iubirii de oameni şi a milei Sale, dinaintea preacuratelor patimi şi a Răstignirii Sale de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Să urmăm, dar, şi noi exemplul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi, ca să trăim împreună cu ei de-a pururi, în Împărăţia cerurilor”.

Din: “Problemele vietii”, Editura Egumenita

http://www.cuvantul-ortodox.ro

Duhul cel Sfant se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna

   Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.

Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie. Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:


“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, caci aceia se vor satura“!

De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi, cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.

Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!

Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.

Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.

Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.

Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea per­manent cu sine inainte de cadere. Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam – inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci„sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.

Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor. Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.

Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui. Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.

Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa. Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…

Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.

Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.

(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Papacioc - Despre ispitire

(…) Exista o categorie de oameni invatati, care, luand-o inainte, il ispitesc pe Dumnezeu. 

Oricine o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Hristos, nu are Dumnezeu; Cel ce ramane in invatatura lui Hristos, acela are si pe Tatal, si pe Fiul. Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa (II Ioan 1, 10).

Pe scurt, cine poate sa-L ispiteasca pe Dumnezeu? 

  Acela care nu-L iubeste cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul, acela care nu-si iubeste aproapele ca pe sine insusi, acela care nu-si iubeste vrajmasul.

 Lumea de astazi este saturata de invatatura, de fapt si lumea de ieri, si cea de cand este lumea lume. 

Exista cate o spiţă in aceasta roata numita lume, care la anumite intervale de timp aduna in dreptul ei aceleasi fire de praf spre a imbacsi orice intelepciune in ispita. 

Invatatorul de Lege din timpul Mantuitorului, cel care vrea sa-L ispiteasca, prin vicleana rautate, pe Insusi Dumnezeu, este astazi student in Biblie, martor al lui Iehova: arianismul combatut in anul 325 redevine astazi iehovism. Suntem tentati sa comitem raul inainte de a-l recunoaste – aceasta este ispitirea adusa lui Dumnezeu”.

(extras din: Sa nu-l ispitim pe Dumnezeu, din volumul: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici“, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Pricinuitorii de sminteala,,

Cuviosul Paisie Aghioritul

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

 Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. 

Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. 

“O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. 

“Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. 

“Douăzeci şi cinci erau sigur”. 

“Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. 

“Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. 

“Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. 

“Doi tot au fost”. 

După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”.

 Se poate să fi fost şi vreo şopârlă.... 

Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez.

 Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii!

În Koniţa erau doi prieteni foarte buni.

 În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană.

 După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. 

Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. 

Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. 

“Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. 

Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun:“Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. 

Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. 

“Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

– Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

– Da, şi se ocărau urât.

 Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. 

Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. 

Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

– Intenţionat le-a spus acela?

– Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

Publicitatea făcută păcatelor

Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. 

Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. 

Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.

“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În pri­mii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. 

 

Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotri­va ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.

O mamă, atunci când are o fată care este desfrâ­nată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. 

Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte.Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. 

Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înain­tea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic.

 Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.

 Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003