Totalul afișărilor de pagină

joi, 25 august 2016

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Pricinuitorii de sminteala,,




Cuviosul Paisie Aghioritul

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

 Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. 

Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. 
“O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. 
“Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. 
“Douăzeci şi cinci erau sigur”. 
“Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. 
“Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. 
“Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. 
“Doi tot au fost”. 
După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”.
 Se poate să fi fost şi vreo şopârlă.... 

Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez.
 Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.


Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii!

În Koniţa erau doi prieteni foarte buni.
 În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană.
 După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. 
Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. 
Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. 
“Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. 
Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun:“Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. 
Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. 
“Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

– Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

– Da, şi se ocărau urât.
 Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. 
Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. 
Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

– Intenţionat le-a spus acela?

– Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

Publicitatea făcută păcatelor

Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. 
Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. 
Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.

“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În pri­mii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. 

 
Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotri­va ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.

O mamă, atunci când are o fată care este desfrâ­nată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. 
Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte.Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. 
Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înain­tea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic.
 Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.

 Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu