DESPRE  SMERENIE

[...]  Să nu se socotească nimeni de neam, nici că are ani mulţi în rugaciune si curatie , că ocupă o treaptă mai înaltă, că s-a trudit mai mult, că are minte mai isteaţă sau că are talent de laudă. 

Să nu se mândrească, spun, pământul, nici să se fălească cenuşa. Nici să ceară cutare sau cutare lucru, crezând că i se cuvine, căci numai gândind acest lucru, este o mare primejdie. 

Sârguitorul la slujbe şi silitorul la ascultarea rânduită să se nevoiască şi mai mult, ştiind că nu slujeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. 

Iar ca să se dovedească lucrător vrednic, să nu se împotrivească chiar la slujbe mai grele ci, săvârşind porunca cu bucurie, să prisosească în silinţa lui şi pentru ajutorarea altui frate. Să fie încredinţat, că plata lui este multă în împărăţia cerurilor, în locaşul drepţilor, în desfătarea mucenicilor, în fericirea cuviosilor.

Mai mult chiar, să nu se lenevească sau să cârtească nici chelarul, nici cel rânduit pentru îngrijirea bolnavilor, nici grădinarul, nici viierul, nici bucătarul, nici economul, nici canonarhul, nici deşteptătorul, nici aprinzătorul de candele, nici ajutorul de bucătar, nici unul din cei cu alte ascultări: legătorie, vrednicie sau dar. 

Toate să le săvârşiţi cu osteneală neîncetată şi cu pofta nepotolită a veşnicilor bunătăţi.Să ne sârguim, iubiţilor, suferind cu mulţumire toate şi săvârşind orice cu bună rânduială, ca să folosim şi nouă dar şi celuilalt frate sau vecin, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Urmând aşa, veţi avea mângâietor în scârbele voastre pe Fiul lui

Dumnezeu, care din supunere S-a pogorât la atât de mare smerenie, încât, Stăpân fiind, S-a făcut slugă şi a gustat moartea cea mai amară, moartea pe cruce.

Ce bucurie nespusă! Ce veselie nepovestită! Şi pentru mine, păcătosul şi deznădăjduitul, şi pentru voi, cari împliniţi poruncile lui Dumnezeu, când aud aici, că se laudă neîncetat buna voastră rânduială, viaţa cuviincioasă şi lupta ce duceţi fără odihnă împotriva patimilor; mai vârtos când mă gândesc la desfătarea veacului viitor, în slava feţii lui Hristos Dumnezeu, împreună cu cetele îngereşti şi cu adunările cuvioase - acolo, zic, unde este aşezarea tuturor celor ce se bucură.

Fraţii mei prea cinstiţi! Toată această aducere aminte, toată învăţătura, toată osteneala şi truda ticăloşiei mele şi toată râvna dragostei mele duhovniceşti pentru voi nu au alt rost, decât să câştig mântuirea şi ispăşirea voastră. Adevăr grăiesc vouă, fiii mei prea iubiţi, bărbaţi ai poftelor duhovniceşti, [si lucrători ai Domnului, oameni curaţi de toată răutatea - întocmai ca pruncii, norod ales şi israilitean, slujitori ai Bisericii Domnului, fiii lui Savaot şi ai lui Merari, voi cari ridicaţi vasele prea cinstite ale trupului cel adevărat! Hristos să vă mântuiască şi să vă păzească, pentru ca să săvârşiţi calea şi strădania voastră.]

De multe ori, este adevărat, pe cei slabi nu-i socotim vrednici de nimic şi nici nu-i numărăm între fraţii destoinici. 

Aceştia, însă, au mai multă şi mai mare osteneală, dacă nu alta măcar aceea de a se sili să se rupă de tirania firii, de lanţurile obiceiurilor şi de dragostea alor săi, adică: de părinţi, rude şi prieteni. 

Numai acest lucru este de-ajuns, ca să li se socotească întocmai ca o mucenicie şi să poată zice către Domnul nostru Iisus Hristos cum a zis verhovnicul Petru: „Doamne, iată noi am lăsat toate [si am venit după Tine; ce va fi nouă?" Şi li se va răspunde, că la a doua venire, vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. 

Deci, o fraţilor, dacă se găteşte nouă plată atât de mare, cum să nu ne silim spre fapte bune!

 Cum să nu suferim pentru Hristos orice scârbă şi nevoie: post, priveghiere, defăimare, supunere, spovedanie, părtăşie la slujbele bisericeşti şi orice osteneală, după proorocia: „Pentru Tine ne omorâm în toată ziua; socotitu-ne-am ca oile spre junghiere"! 

Iar voi, fiii mei, nu sunteţi departe de această proorocie, pentrucă şi voi vă junghiaţi în toate zilele prin tăierea voinţei voastre, prin rănile mustrărilor, prin viaţă sub ascultare, prin vărsarea sângelui inimilor voastre; dacă nu la arătare, cel puţin prin durerea ascuţită a strădaniei voastre vă socotiţi întocmai ca mucenicii şi veţi lua cununa neveştejită a slavei, aşa cum zice apostolul.


De aceea, fiii mei, doresc ca, lumina dreptei cunoştinţe să strălucească în voi, dragostea de Dumnezeu să vă rupă de lume, pofta vieţii veşnice să omoare dorinţele trupului vostru, Dumnezeu să vă povăţuiască şi să vă suie la cea mai înaltă stare - plinirea făgăduinţelor creştineşti, să întărească inimile voastre, să îndrepteze gândurile voastre şi să nu lipsească pe nici unul din voi de partea cea bună şi de moştenirea câştigată de fraţii voştri cari au adormit în Domnul.

TOATE NECAZURILE TREBUIESC
ÎNDURATE CU BUCURIE, ÎN NĂDEJDEA
BUNĂTĂŢILOR VIITOARE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, fiindcă pe zi ce trece creşteţi şi vă înmulţiţi iar prin strădania îndelungată v-aţi deprins cu faptele bune, cu priceperea şi cu lucrarea, mă îndemn şi eu, păcătosul, spre bine, şi vă spun c\ în adevăr mă înspăimânt, credeţi-mă, văzând că din putere în putere mă urc şi mă înalţ la cea mai de sus privelişte şi văd la ce stare de stăpânire am ajuns eu, ticălosul. 

Pe deoparte socotind mărimea şi lărgimea măririi vieţii acesteia şi ştiind că limanul mântuirii noastre nu este pe pământ, ci sus în ceruri, şi de altă parte ţinând seama cât de multe sunt întâmplările, furtunile şi valurile duhurilor necurate, tulburările şi smintelele omeneşti, mă cutremur cum voi putea eu, ticălosul, să vă înalţ de pe pământ la ceruri şi de la cele văzute la cele dumnezeieşti şi veşnice.

 Fiţi purtători de grijă, fiii mei, şi voi cu mine împreună şi siliţi-vă la osteneli cu sârguire şi înarmaţivă duhovniceşte, ca unii să fie cu luare aminte mai-nainte, iar alfii să-mi fie de ajutor.

 Unul să privegheze, altul să se străduiască, iar altul să socotească adâncimea greşelilor, ca nu cumva să cădem în prăpăstiile primejdiilor ce sunt puse înainte, după cum bine ştiţi şi vedeţi în toate zilele. 

Ca într-o pildă vă spun acestea, pentru ca să ne mântuim toţi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui nostru şi să ajungem la limanul dorit. Oare socotiţi, fraţilor, că este lucru mic a câştiga cineva împărăţia cerurilor?

 Dar nu ştiţi că pentru această împărăţie, precum este scris, sfinţii Părinţi au petrecut în piei de capre, lipsiţi fiind, pătimind rău, scârbindu-se, rătăciţi prin pustii şi prin munţi, prin crăpăturile pământului şi prin peşteri [ si că socoteau lumea ca nimic?

 Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Ieremia a fost aruncat în lac adânc şi mocirlos şi Iona a fost aruncat în mare şi înghiţit de chit. Daniil a fost dat leilor să fie sfărâmat de ei şi trei săptămâni a postit şi pâine n-a mâncat. 

Cei trei tineri au fost închişi în cuptorul cel de şapte ori ars. Zaharia, tatăl Mergătorului-nainte, prin ucidere de sabie a murit şi chiar inainte Mergătorului i s-a tăiat capul: Şi nu ar ajunge vremea să povestim despre Pavel, care zice că cu foamete şi sete, cu frig şi goliciune, cu osteneală şi trudă a petrecut viaţa sa, nemaiadăugând celelalte pătimiri fără de număr ce a suferit.

 Intâiul mucenic Ştefan a fost ucis cu pietre, Iacob fratele Domnului a fost omorât. 

Dar patimile Apostolilor, trudele sfinţilor mucenici, nevoinţele cuvioşilor părinţi unde le puneţi? 

Dar, fraţilor, cu aceste pătimiri ei au dobândit bunătăţile făgăduite, precum am zis, şi veselia nespusă şi veşnică.

 Aşadar şi noi smeriţii să ne nevoim, fraţilor. Căci precum zice Marele Vasile, cei ce se ostenesc se şi cinstesc şi cununile sunt ale celor ce biruiesc. Să ne luptăm aşadar, să ne nevoim pururea în această lume; să batem război cu vrăjmaşul, să ne ostenim cu luptele; să nu ne lenevim, să nu slăbim, să nu ne întoarcem îndată, ci să aţâţăm sârguinţa în inimile noastre cu focul dragostei şi nimic nu va sta înaintea ochilor noştri, chiar şi dracii vor fugi, căci scris este că se topesc ca ceara de acest foc duhovnicesc, iar oamenii se vor înfricoşa şi vor fi cuceriţi de voi. Şi trecându-le toate ne vom sui acolo unde este viaţa şi odihna cea nespusă. 

Dar, o ticăloşii de noi, de ce aşa de lesne ne biruim? De ce nu putem răbda şi îndura? De ce nu luăm pildă de la osârduitoarea furnică? Sau, mai bine, de ce nu vedem, fraţilor, cum rabdă cineva toate când este stăpânit de pofta cea rea? 

Cum suferă toate şi cum gândeşte numai la chipul de, care este robit prin dragoste diavolească. Nici mâncarea nu îi prieşte, nici băutura, nici de somn nu se satură, nici odihnă nu are, nici cu altă poftă nu se îndulceşte. Mai mult, orice fel de osteneli şi chinuit i se întâmplă, le suferă cu bucurie şi este gata să-şi verse şi sângele, nu pentru ca să dobândească ceva, sau să câştige vreun lucru scump, ci numai ca să nu-şi piarză sufletul în chinul focului nestins. 

Dar noi, pentru dragostea prea bunului şi prea iubitului Hristos Dumnezeul nostru, să nu suferim, ca nişte înţelepţi, această fericită şi sfântă supunere până la bătrâneţe?

 Să  răbdăm toată scârba, şi să nu cârtim pentru supărarea gândurilor. Să ne ne mâhnim pentru sudălmi şi supărări.

 Să primim foamea şi setea, sărăcia şi batjocura ce se întâmplă, sau orice asemenea.

 O fiii mei, avem datorie să nu râvnim dobitoacelor şi să nu ne asemănăm cu ele, ci, precum am început, ne-am ostenit, ne-am deprins şi am ajuns la jumătate de cale, să ne nevoim şi de acum încă puţin şi la cealaltă jumătate şi să nu încetăm a săvârşi drumul nostru în Domnul. 

Să ne bucurăm dar, fraţilor, şi să fim cu inimă bună. Să fim viteji şi să ne întărim, să ne îmbrăţişăm în dragoste şi sărutare sfântă, să ne îngrădim şi să ne `narmăm împotriva patimilor. 

SE CADE SĂ FII MAI MIC DECÂT TOŢI ŞI SĂ SUFERIM CU MULŢUMIRE OROPSIREA ŞI NECINSTEA

Nu vă întristaţi, iubiţilor, de înjurături, nu vă ruşinaţi de necinstiri, nu vă scandalizaţi de mânii. 

Să nu vă supună mândria, ci să plecăm ochii în jos, iar sufletul sus să-l avem. Să fim între noi blânzi, răbdători, milostivi. 

De ţi-a zis cineva un cuvânt rău, de ce te tulburi fiul meu? 

Domnul nostru Iisus Hristos a auzit: „drac ai" şi a tăcut, şi „cu Beelzebut scoate dracii" şi nu S-a tulburat. 

Şi noi care suntem din fire ticăloşi şi vrednici de necinste, ne înverşunăm ca fiarele sălbatice. 

De ce să nu culegem dulceaţa smereniei? 

De ce să nu învăţăm meşteşugul ascultării?

SE CUVINE SĂ RĂBDĂM ORICE FEL DE SCÂRBĂ, ÎNTOCMAI CA HRISTOS CARE A SUFERIT PENTRU NOI AMĂRĂCIUNEA RELEI PĂTIMIRI

Aduceţi-vă aminte câte a pătimit El pentru mântuirea noastră. 

Nu S-a făcut prunc cu trupul? N-a fugit de mânia lui Irod? Nu S-a supus părinţilor Săi? ? N-a umblat de multe ori şi a ostenit? N-a flămânzit şi cerea de mâncare de la smochin? N-a fost necinstit de iudei? 

SF. TEODOR STUDITUL,,Cuvantari duhovnicesti ''

citeste  toata cartea accesand acest link   http://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sfantul_Teodor_Studitul_Cuvantari_duhovnicesti.pdf

Desfrânarea este un păcat grav 

Desfrânarea este un păcat grav şi un subiect delicat. Întotdeauna este greu de mărturisit şi de uitat. De aceea, cuvintele Sfântului Apostol Pavel rezumă bine efectele devastatoare ale acestei patimi: "Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor. 6:18).

  Desfrânarea, alături de lăcomia pântecelui, este patima care afectează şi trupul în mod direct, nu doar sufletul. Sfântul Grigorie de Nyssa ne-a lăsat un comentariu detaliat al acestei cugetări.

Fuga de desfrânare

   Unele patimi pot fi înfruntate făţiş şi puse pe fugă cu ajutorul rugăciunii şi smereniei, dar desfrânarea este singura din faţa căreia este bine să fugim. Imaginile desfrânate sau persoanele care ne îndeamnă să săvârşim acest păcat trebuie respinse din start. Orice ezitare în acest moment se poate dovedi fatală, pentru că plăcerea se furişează cu uşurinţă în sufletul nehotărât. Sfântul Grigorie de Nyssa recomandă să întindem o cursă vrăjmaşului, asemenea armatei care se preface că fuge de frică, dar care loveşte necruţător în momentul potrivit. "Dacă năvalnic se abate oştirea necredinţei, sunt de trebuinţă tăria şi strunirea. Dar dacă linia noastră de luptă stă sub ameninţarea vicleşugului, este bine să întindem curse potrivnicului. Aşadar, încordat este arcul nedreptăţilor: de folos e lupta faţă către faţă cu viclenia. Însă ori de câte ori chipul desfrâului îşi slobozeşte săgeata, să ne întoarcem spatele şi să fugim de la faţa lui. Că săgeata desfrâului pătrunde-n ochi; de aceea trebuie să ne amintim de cel ce ne porunceşte: "Fugiţi de desfrânare", căci este mai de temut decât alte nelegiuiri" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva desfrânării, trad. Laura Pătraşcu, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 96). Faptul că săgeata desfrâului loveşte în ochii noştri nu reprezintă o simplă expresie plastică. Desfrânarea atacă cel mai de preţ dintre simţurile trupului: vederea. Cercetătorii au ajuns la concluzia că nu mai puţin de 90% din informaţiile pe care le percepem din mediul înconjurător ajung la creier prin intermediul ochiului. Astfel, simţul tactil, auditiv, olfactiv, precum şi cel al gustului ne prezintă doar 10% din totalul informaţiilor. Evident, desfrânarea pătrunde în om prin intermediul vederii. Fuga din faţa desfrânării nu poate fi efectuată decât evitând să revedem imaginile care ne fac să dorim acest păcat. Un alt remediu este să nu ne mai întâlnim cu persoanele care ne îndeamnă să facem desfrânare.

Desfrânarea afectează ambele persoane implicate


 Spre deosebire de alte păcate, care afectează în mod direct doar persoana în sine sau pe cei care suferă efectele lor, desfrânarea loveşte în ambele persoane implicate. Sfântul Grigorie de Nyssa oferă câteva exemple de păcate care afectează o singură persoană. "Or, se pare că alte păcate nu le stau aproape celor ce primesc această faptă, care este alipită de cel ce o împlineşte: precum în prădăciuni, paguba se abate doar asupra celor jefuiţi; cât despre patima invidiei, aceasta năvăleşte la cei ce îi stau în preajmă; în nedreptăţi, se primejduieşte cel ce este învinuit pe nedrept, cu bună-ştiinţă; şi în crime, nefericirea este faţă cel ce a fost nimicit; iar de ia cineva urma nelegiuitelor fapte, va găsi pe cei ce săvârşesc nedreptatea, care-şi fac parte, dar şi pe cei ce suferă vătămare, pe cei nedreptăţiţi" (Împotriva desfrânării, p. 97). În schimb, patima desfrânării loveşte în mod egal pe cei implicaţi. Aici nu găsim o persoană care suferă mai mult. Nedreptatea îl loveşte mai mult pe cel nedreptăţit, la fel şi crima, dar desfrânarea ucide ambele suflete implicate. "Însă desfrânarea este străină de o atare împărţire: nici în separare nu e fapta celui care a suferit de cel care a făptuit-o, ci unind cu un lanţ comun al întinăciunii, întoarce pe desfrânaţi la pieire: cel ce necinsteşte trupul în necinste ajunge alături de cel ce a primit necinstea. Dacă cei care ucid se poate să nu fie omorâţi în acelaşi timp cu cei care au fost ucişi, cel ce întinează trupul ia parte la întinăciune" (Împotriva desfrânării, p. 97).


Păcătuirea în propriul trup


Desfrânarea şi lăcomia pântecelui sunt patimi preponderent trupeşti. Ele ne afectează în primul rând trupul, deoarece în alte exemple de patimi (mândria, invidia, tristeţea) sufletul este cel mai afectat. "Cel ce se dedă desfrânării păcătuieşte în propriul trup; nu precum ucigaşul îl omoară pe altul, cruţând propriul trup, nici cum face cel lacom faţă de altul, păzindu-se de vătămarea propriului trup; ci însuşi desfrânatul îşi este pierzare străpuns de săgeata necinstei sale" (Împotriva desfrânării, p. 97). Sfântul Grigorie de Nyssa oferă şi câteva definiţii pentru persoanele desfrânate. Astfel, "şDesfrânatul esteţ ofensă apropiaţilor, ocară faţă de potrivnici, ruşine rudelor, blestem celor împreună-vieţuitori, descurajare părinţilor, batjocură publică faţă de slugi, râs şi istorie vecinilor, mire neîncrezător căsătoriei" (Împotriva desfrânării, p. 98). Persoanele care desfrânează reprezintă o ruşine pentru propriile familii. Ele se expun vorbelor mulţimii şi îşi descurajează cunoscuţii care încearcă să le determine să renunţe la acest comportament nepotrivit. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa nu se sfieşte să le compare cu sclavii demni de necinste.


Desfrânarea - sclavie nedemnă


"Ce poate fi mai necinstită şi nedemnă decât desfrânarea, aidoma unui om de corvoadă? Căci orice sclavie a păcatului este vicleană şi nedemnă: cei fără cinste lovesc în nobleţea sufletului. Însă desfrânatul este rob al păcatului încă mai nedemn şi hidos; fiind pus să scurme noroiul, strânge multă întinăciune făptuind o slujbă necurată. Oare nu-i groaznic să se tăvălească în tină, să-l mistuie necuviinţa, să-şi simtă trupul ca o zdreanţă? Afla-vom deosebire între o zdreanţă şi un desfrânat care, smuls trupului Bisericii şi ruinat plăcerilor de putreziciunea păcatului, zace la pământ întocmai ca o cârpă nefolositoare, fiind călcat în picioare de toţi demonii? Diavolul îl supune întipărindu-i putreziciunea lui" (Împotriva desfrânării, p. 98). În acest fragment, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază efectele negative pe care această patimă le poate avea asupra fiinţei umane. Nobleţea sufletului este pierdută în mizeria desfrânării, iar trupul ajunge o jalnică unealtă a păcatului. Însă lucrul cel mai înfricoşător este că desfrânatul este supus de diavol, acesta din urmă reuşind să îi întipărească putreziciunea lui. Desfrâul este o pecete a satanei aplicată sufletului creştin. O pecete care se şterge foarte greu şi care lasă o cicatrice vizibilă vreme îndelungată. Recomandarea finală a acestui material constă în două aspecte. În primul rând, trebuie să respingem orice ispită de acest gen, refuzând să vedem sau să auzim un lucru care ne îndeamnă să îi dăm curs. Desigur, într-o lume dominată de pornografie şi erotism ieftin, este greu să îndeplinim fără greşeală acest lucru. Deşi nu putem să evităm cu totul imaginile desfrânate, este suficient să nu zăbovim asupra lor atunci când ne apar sub ochi. În al doilea rând, nu trebuie să păstrăm legături de prietenie cu persoane care au obiceiul desfrâului, deoarece amăgirea se dovedeşte foarte uşoară. Nu avem cum să nu cunoaştem astfel de persoane, dar avem libertatea de a dialoga cu ele mai mult sau mai puţin. În final însă, nu trebuie să ne punem nădejdea doar în propriile forţe, pentru că vom avea parte de o cădere grea. Doar Dumnezeu ne poate izbăvi de această ispită dificilă. Rugăciunea este arma cea mai de preţ într-un război atât de inegal...



"Săgeata desfrâului pătrunde-n ochi; de aceea trebuie să ne amintim de cel ce ne porunceşte: Fugiţi de desfrânare, căci este mai de temut decât alte nelegiuiri."


(Sfântul Grigorie de Nyssa)

Gandurile si infruntarea lor

Printre problemele cu care se confrunta omul care se roaga este si problema gandurilor. Si deoarece sunt multi cei care se lupta cu gandurile necurate si mai multi aceia care nu arareori "se pierd" in valmasagul razboiului cu ele, s-a facut o incercare prin care crestinul ce se nevoieste sa inteleaga ce sunt gandurile, de unde provin ele, care sunt urmarile lor si cum pot fi ele infruntate.

Nevointa aspra

S-a spus de multe ori ca pentru cel ce se roaga rugaciunea este o fapta dinamica, folositoare si placuta lui Dumnezeu. Acest fapt cu adevarat il irita pe diavol si-l face sa lupte impotriva celui ce se roaga. De aceea credinciosul care doreste unirea sa cu Dumnezeu, intalneste piedici diavolesti organizate in sisteme capabile si de o ofensiva infricosator de bine programata.
Din pricina acestei ofensive programate rugaciunea devine uneori o fapta obositoare, care pricinuieste o osteneala mai mare decat oricare alta lucrare. De aceea, unul dintre parintii pustiei subliniaza: "Nu exista osteneala mai mare decat a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva pana la ultima sa suflare, cere nevointa". Si nu numai rugaciunea este aceea care oboseste, ci mai ales razboiul indarjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare. Mania diavolilor impotriva celor ce se roaga este vadita. Razboiul viclenilor diavoli impotriva celor ce se roaga este de doua feluri: la vedere si nevazut, pentru incepatori si pentru cei desavarsiti. La incepatori foloseste de multe ori si razboiul vazut. Foloseste sunete, obiecte, pricinuieste zgomote ca sa-i poata distrage de la rugaciune. Totusi si pe incepatori si pe cei desavarsiti ii lupta mai ales prin ganduri. Asadar, cel ce a inceput lupta impotriva gandurilor, si-a luat asupra sa o nevointa aspra deoarece gandurile constituie piedica cea mai mare pe care o intampina omul in curatirea si desavarsirea sa duhovniceasca. Si la aceasta desavarsire nu se ajunge altfel, decat numai prin chemarea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos ( Rugaciunea lui Iisus zisa necontenit ). Iar chemarea trebuie sa fie atat de deasa, incat, asa cum subliniaza Sfantul Grigorie Teologul "e mai de preferat sa pomeneasca cineva pe Dumnezeu, decat sa respire".
Dar mai exista si razboiul launtric, nici un razboi nu este atat de salbatic, precum acela al unui gand viclean ce se cuibareste in sufletul nostru si ne razboieste de acolo. Toate cele ce provin dinlauntrul nostru sunt mai grele decat cele ce ne ataca din afara. Cariul ce se naste in lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlauntrul nostru sunt viclene si pricinuiesc o catastrofa mai mare decat cea pricinuita de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atat de mult de dusmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlauntru.
Asadar, sufletul nu poate fi distrus atata de masinatiile ce vin din afara, precum de bolile ce se sadesc inlauntrul nostru, adica de gandurile necurate si hulitoare.

Gandurile si provenienta lor

Ce sunt gandurile si de unde provin? Cand spunem ganduri, nu intelegem prin aceasta in mod simplu cugetele, ci chipurile si reprezentarile sub care se infatiseaza ele de fiecare data insotind cugetarile corespunzatoare. Deci chipurile impreuna cu cugetarile se numesc ganduri. Prima si cea mai de temelie pricina a gandurilor in om este pacatul stramosesc. Pana atunci mintea omului era neimpartita la alte lucruri, fiind atintita numai la Dumnezeu, insa din clipa savarsirii pacatului stramosesc a inceput sa lucreze gandul tagaduirii si in continuare toate celelalte ganduri. 
A doua cauza care pricinuieste gandurile in om sunt organele simturilor, atunci cand acestea nu sunt conduse de mintea cea stapanitoare. Dar mai ales auzul si vederea. Astazi, indeosebi, datorita tehnologiei simturile primesc mult mai multe iritatii decat mai demult. De aceea si lupta cu gandurile este mai puternica. Al treilea motiv sunt patimile care exista in om. De la acestea diavolii iau pricina sa miste impotriva noastra gandurile cele rele. Al patrulea motiv si cel mai insemnat sunt diavolii. Sfantul Grigorie Sinaitul subliniaza in mod explicit si pregnant: "Gandurile sunt cuvintele diavolilor si inaintemergatoarele patimilor". Inca si Sfantul Isaac Sirul spune ca gandurile starnesc si "vointa naturala" ce exista in noi insine, precum si inclinatiile ce le are sufletul nostru. In mod deosebit razboiul acesta este mai puternic la monahi,  care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul in timpul atacului gandurilor viclene. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca razboiul acesta este mult mai greu decat razboiul cel simtit. Gandurile viclene pot aparea de asemenea si din temperamentul trupului, dar si din dieta zilnica, precum si din miscarile trupului insusi. Gandurile necurate provin din motivele de mai sus.

Calatoria spre tara pacatului

 Sfantul Nicodim Aghioritul considera ca gandul este inceputul, centrul, radacina din care rasare tulpina, ramurile si intregul copac al pacatului. 
Raul incepe de la primul gand si se mareste continuu. Atunci cand cineva arunca o piatra intr-o fantana, unduirea pricinuita de caderea ei pricinuieste la inceput un cerc mic, cercul cel mic in continuare pricinuieste altul mai mare, acesta, altul si mai mare, pana cand valul ajunge la pereti. Asa se intampla si cu pacatul. Inainte de savarsirea lui premerg mecanisme si actiuni succesive.
Treptele pacatului
Astfel putem distinge trei stadii in cadrul calatoriei spre tara pacatului:      
- atacul;
- consimtirea;  
-      robia.
Cum functioneaza acest mecanism? Functioneza astfel: Un oarecare gand viclean: al slavei desarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc. vine in mintea omului. Diavolul lucreaza prin imaginatie si prezinta chestiunea cat se poate mai atractiva. In felul acesta atacul devine mai atragator si mai puternic. Pana in acest punct omul nu este raspunzator. Asadar un atac, un asalt al vrajmasului sau, mai simplu, o bataie in usa constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normala. Caci este cu neputinta sa existe om care sa nu primeasca atacul. Sfantul Efrem Sirul spunea ca precum in gradina, in  chip firesc, impreuna cu plantele bune rasar si buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur imprejur de valuri, asa si omul neaparat va veni in contact cu atacurile gandurilor. Stadiul luptei cu pacatul incepe de aici incolo. Inceputul luptei este atacul. Daca omul il indeparteaza din mintea sa fara sa conlucreze deloc cu el,  atunci se izbaveste si scapa de urmarile nenorocite ce urmeaza. 

Dar daca primeste convorbirea cu gandul cel viclean care mai inainte in mod simplu i-a batut in usa, pricinuieste prietenia si atunci ajunge la  care este stadiul al doilea in savarsirea pacatului. De acum omul, avandu-se pe sine ca actor principal, savarseste pacatul in adancurile nepatrunse ale sufletului sau. Judeca, huleste, desfraneaza,  preadesfraneaza, savarseste ucidere si alte nenumarate fapte rele, si face tot ceea ce isi poate inchipui mintea omeneasca. Dupa aceasta nu ramane nimic altceva fara numai stadiul al treilea al pacatului, care este savarsirea activa a lui de catre  a carui minte mai inainte a devenit roaba gandului pe care iata de acum nu-l mai poate stapani, ci ea este stapanita de el. Astfel gandul care a inceput cu o simpla bataie in usa, cu un atac, a inaintat, prin deschiderea usii, la consimtire si in cele din urma neputand fi biruit, a sfarsit prin savarsirea pacatului. Aceasta este calatoria spre pacat, care incepe printr-un simplu gand. Patimile, izvorul gandurilor viclene
Pana la moarte, in tot acest timp in care sufletul se afla in trup, nu este cu putinta ca omul sa nu aiba ganduri si razboi. Pricina de baza a gandurilor este razboiul diavolului. Cele mai multe dintre ganduri sunt diavolesti. Scopul diavolului este sa-l arunce pe om in pacat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfantul Macarie Egipteanul numeste consimtirea cu gandurile viclene, preacurvie duhovniceasca. De aceea si spune: "Pazeste-ti sufletul tau curat, deoarece este mireasa lui Hristos". De cele mai multe ori gandurile seamana cu un "curent de apa" inaintea caruia omul de multe ori intra in panica. De aceea diavolii mai intai ne lupta  cu gandurile si dupa aceea cu lucrurile. Daca cedam in ele atunci incet-incet ne imbrancesc in pacatul cu fapta. 
Sfantul Ioan Damaschin ne spune ca gandurile principale ale rautatii sunt opt. Sa le enumeram:       
- al lacomiei pantecelui;
- al desfranarii;
- al iubirii de argint;
- al maniei;
- al mahnirii;
- al plictiselii;
- al slavei desarte; 
    - al mandriei.
Altcineva ne va spune ca patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea si grija nerationala fata de noi insine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorasc trei ganduri principale: al lacomiei pantecelui, al slavei desarte si al mandriei. Din aceste trei ganduri provin toate celelalte.

Categoriile de ganduri 

Cele citate mai sus se refera la gandurile viclene. Insa, in afara de acestea exista si ganduri bune si desarte sau ganduri omenesti. Gandurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gandurile viclene? Un oarecare frate a intrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta si a primit raspunsul urmator: "Atunci cand gandul te indeamna sa faci ceva dupa voia lui Dumnezeu si ai bucurie in a face aceea si o intristare care i se impotriveste, afla ca e de la Dumnezeu. Iar gandurile de la diavoli sunt tulburate si pline de intristare". Deci gandurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc in om o pace si bucurie launtrica. Si dimpotriva, gandurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare si mahnire.

Gandurile, inceputul razboiului

In general, asa cum am spus si mai sus, gandurile sunt inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Si razboiul incepe prin atacul gandului, inainteaza la consimtire si sfarseste prin savarsirea pacatului. Aceasta este calatoria si evolutia gandurilor care vin mai ales de la diavol si de la om. 

Viclenia diavoleasca

Sa vedem asadar, cum este atacat omul de ganduri, sau ce mod folosesc diavolii ca sa ne atace prin ganduri. Viclenia diavolilor care vor sa semene inauntrul nostru o mie si unul de ganduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateaza si cel mai neinsemnat fapt al vietii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, sau iscodeste modul cel mai ciudat pentru ca sa ne intineze. Mai intai de toate, inainte de a ne arunca in pacat, ne aduc ganduri ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar dupa pacat ne bombardeaza cu gandurile ca Dumnezeu este aspru si neindurator, ca sa ne arunce in deznadejde.
Gandurile de hula
Dupa aceea diavolii incearca sa ne intineze clipele sfinte, precum sunt rugaciunea, Sfanta Euharistie, sau ne arunca ganduri de hula impotriva lui  Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne arunca ganduri hulitoare in vremea slujbelor sfinte si mai ales in aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne sa hulim  pe Domnul si cele sfinte. Adica satana vine in ceasul in care se savarseste taina Sfintei Liturghii si ne baga diferite ganduri de hula: cum ca cele  sfintite nu sunt Trupul si Sangele lui Hristos, ca ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce ganduri si mai necuviincioase si necurate, pe care ne  rusinam sa le spunem. Sfantul Ioan Scararul ne spune ca un monah era luptat de aceste ganduri de 14 ani intregi. Nici un gand nu este atat de greu de spovedit ca gandurile hulei care il poate duce pe om si la deznadejde. Acest razboi il avea si avva Pamvo si "rugand pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiasca spunandu-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mahni pentru pacate straine, ci ingrijeste-te de faptele tale". Aceste ganduri de hula si necurate au luptat si pe alti barbati mari si drepti, precum pe Sfantul Meletie Marturisitorul. Si lucrul acesta il adeveresc Sfintii Petru al Alexandriei si Pafnutie Marturisitorul. Sfantul Petru al Alexandriei povesteste ca "in vreme ce marturiseam credinta in Hristos si-mi munceau trupul cu diferite chipuri si-l ardeau cu foc, diavolul dinlauntrul meu il hulea pe Dumnezeu". Sfantul Nicodim Aghioritul subliniaza ca gandurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mandrie si din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai buna impotriva lor este smerenia si prihanirea de sine.

Siragul gandurilor
In Scara Sfantului Ioan Sinaitul se spune urmatoarele: "Sa bagam de seama si vom afla ca atunci cand suna trambita duhovniceasca (clopotul de rugaciune) se aduna fratii in chip vazut si vrajmasii in chip nevazut. De aceea stand langa pat, unii dintre acestia, dupa ce ne-am desteptat ne indeamna sa ne intindem iarasi in pat zicand: "Mai stai pana ce se vor ispravi cantarile incepatoare si vei merge la biserica dupa aceea. Unii apoi, stand noi la rugaciune ne scufunda in somn; altii ne impung in stomac mai mult ca de obicei, altii ne atrag mintea la ganduri urate; altii ne indeamna sa ne rezemam de perete, socotindu-ne slabiti; ba uneori fac sa vina peste noi multe cascaturi". Altii ne aduc aminte de conturi si contracte si de dobanzi  bancare. Si astfel, in loc sa plecam de la biserica folositi sufleteste, plecam pagubiti, fara sa fi auzit nici macar lucrurile cele mai elementare. Si in timp ce de multe ori in vremea rugaciunii mintea noastra este plina de ganduri necuviincioase, indata ce se termina rugaciunea, toate dispar. Stie diavolul folosul ce vine din rugaciune si de aceea incearca s-o murdareasca. Iar daca vom birui pe diavol prin multe nevointe, atunci ne aduce ganduri de mandrie schimband tactica si spunandu-ne ca, am sporit, chipurile in virtute, deoarece, de pilda, au disparut toate gandurile de desfranare. Gandul acesta, ca am biruit pe diavolul seamana cu un sarpe care este ascuns in murdaria mandriei. In adancul inimii noastre exista gand viclean. Exista diavoli care intineaza sufletul nostru imediat cum ne culcam. Exista si altii care ne intineaza prima noastra cugetare, adica atunci cand abia ne  sculam din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia sa ne lupte. Uneori ne aduce ganduri impotriva parintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, si, dupa spovedanie, ne intineaza cu amintirea pacatelor ce le-am spovedit ca sa ne duca la deznadejde. Alteori iarasi ne arunca in pacat si dupa aceea ne aduce ganduri sa invatam si pe altii a pacatui. In linii generale, acestea sunt gandurile pe care le pricinuieste diavolul. 
Gandurile pricinuite de om insusi
Mintea omului este ca un caine care pururea da tarcoale macelariei. Caci precum cainele se duce la macelarie sa rapeasca vreo bucata de carne sau precum unui prieten al mancarurilor ii place sa vorbeasca mereu despre ele, asa este si mintea omului. De multe ori se hraneste cu intelegeri necuviincioase si necurate. Un monah care nu are nimic si nici nu doreste nimic (si prin extensie un crestin), nu este deranjat in rugaciunea sa de cele ce le are. In vremea rugaciunii nu-i vin in mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. In timp ce unul iubitor de agoniseala va avea inchipuiri si ganduri ale lucrurilor materiale atunci cand se roaga. Omul necumpatat, adica rob pantecelui are cugetari si ganduri pline de idoli necurati. Sfantul Ioan Scararul aduce si un exemplu. Asa cum multimea balegarului da nastere la viermi, asa si multimea mancarurilor naste caderi, ganduri necurate si vise necurate. Lacomia pantecelui este pentru gandurile desfranarii ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul, scriind Scara, dupa cuvantul despre lacomia pantecelui, in chip intelept a asezat cuvantul despre desfranare "deoarece, spune el: cred ca aceasta este maica aceleia." Adica, de unde provin gandurile viclene? Daca un om traieste bine, are toate conforturile si nu se osteneste, nici nu se nevoieste deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc sa aiba ganduri de desfranare, care vor sfarsi in fapte. Si iarasi, cand omul isi are simturile nestapanite si vede oarecare persoana, sau atinge cu mana pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca si cum ar deschide el insusi usa gandurilor necurate. Desigur in cazul acesta ajuta si firea omului care inclina spre aceste ganduri. Inca si neascultarea fata de fagaduintele date lui Dumnezeu naste "depozit de ganduri", adica mintea omului devine depozitul gandurilor rele. Aceleasi ganduri le creeaza si neascultarea de parintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creeaza ganduri de hula, ba chiar si pe acela ca Dumnezeu este nedrept si partinitor. Caci unora le da vedenii si minuni, iar altora nu le-au dat nimic.

Legatura gandurilor
Exista insa si ganduri care provin si de la om si de la diavol. Acestea sunt ganduri unite, legate, combinate. Am vazut, spune Sfantul Ioan al Scarii, pe unii mancand cu lacomie si nefiind luptati indata. Si pe altii intalnindu-se si avand legaturi cu femeile si in vremea aceea sa nu aiba nici un gand viclean. Dar in vremea in care se credeau in pace si siguranta in chilia lor au suferit vatamare neprevazuta. Firea i-a imbrancit sa manance si sa bea cu indestulare si sa priveasca cu patima. Satana a exploatat asta si i-a aruncat in pacat. In linii generale acestea sunt gandurile ce vin de la om si de la diavol. In tot acest razboi exista o scara: atac, unire, consimtire si robie. Vrajmasul il ataca pe om cu un gand simplu sau cu un chip. Cand il primeste, atunci se face consimtirea. Incepe impreuna-vorbirea cu gandul. Din momentul acesta incepe responsabilitatea omului. Dupa aceea omul consimte cu placere sa infaptuiasca ceea ce-i spune gandul si la sfarsit se robeste de patima. 
Urmarile gandurilor
Cand gandul petrece mai mult timp in noi, ne facem robi in straduinta noastra si toata stradania ni se indreapta spre alipirea de lucrurile zidite si spre dorinta de a le dobandi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleaga de hrana cea vesnica. Si cand mintea omului se va departa cu desavarsire de Dumnezeu, atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care il vedem petrecandu-se in societatea de astazi. Gandul omului s-a lipit numai de pamant si nu se gandeste deloc la cer, avand ca rezultat indobitocirea omului si indumnezeirea tehnicii in orice forma ar fi ea. Cand omul nu se lupta impotriva gandului sau, atunci se face rob pacatului. Gandurile ne macina si ne zdrobesc creandu-ne probleme si in relatiile noastre personale. Gandurile intra si ne intineaza sufletul, il intoxica si il otravesc. Aceasta este lupta celui viclean. Si dupa aceste sageti otraveste tot sufletul, spune Isihie prezviterul. Prin primirea gandurilor diavolul dobandeste stapanirea si il poate duce pe om chiar si la sinucidere, doarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gandul spurcat arunca la pamant sufletul omului. Cel ce simte supararea continua a gandurilor si se arde de poftele carnii, dovedeste ca se afla departe de mireasma Duhului. Se pierde indrazneala catre Dumnezeu. Cand mintea intra in discutie cu gandurile necurate, atunci indrazneala catre Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a carui minte se intineaza mereu cu ganduri necurate si viclene, exact asa cum ticalos este acela care fiind inaintea unui stapanitor pamantesc isi intoarce fata de la el si vorbeste cu vrajmasii aceluia. Gandurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu isi descopera tainele Sale omului ce este stapanit de ganduri necurate. Fiindca gandurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creeaza si alte felurite anomalii trupesti: nelinistea, nesiguranta, precum si alte  boli trupesti isi au cauza din ganduri. Lucrul acesta l-au constientizat chiar si medicii, fapt pentru care dau porunca sa nu ne gandim la diferite lucruri si  sa nu ne suparam. Un gand il poate face pe om sa nu doarma toata noaptea. De aceea spunem ca gandurile il tulbura pe om si chiar ii distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gandul si ma tulbura." Acestea, pe scurt, sunt consecintele gandurilor viclene. Trebuie insa sa vedem si modalitatile de infruntare a acestor ganduri, care vin mai ales de la diavolul.

Infruntarea gandurilor

Cum se poate elibera cineva de ganduri? Sfintii Parinti ai Bisericii noastre ne-au aratat diferite moduri de infruntare a gandurilor. Sfantul loan Gura de Aur ne sfatuieste sa nu le exprimam, ci sa le inecam in tacere. Deoarece si fiarele si taratoarele atunci cand cad in vreo groapa, daca afla vreo iesire inspre sus, urca si, de obicei, devin mai salbatice. Dar daca raman mereu inchise inlauntru, usor se pierd si dispar. La fel se intampla si cu gandurile spurcate. Daca afla vreo iesire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacara launtrica. Iar daca sunt  inchise cu tacerea, slabesc, se topesc ca de foame si dispar repede. Primul mod de infruntare este cugetarea: "Cum sa fac acest mare rau si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu?" (Fac. 39, 9). Atunci cand ne tulbura vreun oarecare gand necuviincios, sa ne gandim ca nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici si mai lipsite de importanta.
Cercetarea legii lui Dumnezeu si cugetarea la cele pe care le-a facut Dumnezeu pentru noi precum si la bunurile viitoare, micsoreaza gandurile viclene si le face sa nu afle loc inlauntrul nostru. Spovedirea
lor. Precum sarpele, atunci cand iese din culcusul lui, alearga sa se ascunda, asa si gandurile viclene,prin spovedanie, pleaca de la  om. Trebuie sa stim ca nimic nu pricinuieste atata bucurie diavolilor, ca tainuirea gandurilor.
Smerirea sufletului si osteneala trupeasca in tot timpul, locul si lucrul, ajuta pe om ca sa nu aiba ganduri necurate. "Ingrijeste-te sa te eliberezi de patimi si indata vei alunga gandurile de la mintea ta", subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Adica, pentru a se elibera cineva de desfranare, trebuie sa se osteneasca trupeste si sa posteasca; ca sa elibereze de manie si mahnire, trebuie sa dispretuiasca slava si necinstea; ca sa se elibereze de tinerea de minte a raului, trebuie sa se roage pentru cel ce l-a mahnit. Nu putem impiedica gandurile sa nu vina, insa putem sa nu le primim. Daca nu putem impiedica ciorile sa zboare pe deasupra noastra, putem insa sa  le impiedicam sa nu-si faca cuiburi pe capetele noastre. 
Dar sa ascultam putin pe Sfantul Vasile cel Mare ce spune referitor la razboiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea sa le infruntam cu grija si veghe sporita, precum face atletul care evita loviturile luptatorilor prin precautie atenta si incovoierea trupului si sa incredintam sfarsitul razboiului si evitarea loviturilor rugaciunii si ajutorului de sus. Si chiar daca vrajmasul cel viclean ne aduce imaginatiile lui cele viclene in timpul rugaciunii, sufletul nostru sa nu-si intrerupa rugaciunea si sa nu creada ca este responsabil de atacurile viclene ale vrajmasului, precum si de imaginatiile ciudatului facator de minuni. Dimpotriva, sa se gandeasca la faptul ca gandurile acestea se datoreaza obrazniciei descoperitorului rautatii, sa-si mareasca durata de ingenunchieri si sa-L roage pe Dumnezeu sa distruga zidul gandurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fara de impiedicare sa se apropie de Dumnezeu. Iar daca influenta vatamatoare a gandului devine mai puternica din pricina obrazniciei vrajmasului, nu trebuie sa ne infricosam, nici sa ne lasam de  nevointa la mijlocul ei, ci sa rabdam pana atunci cand Dumnezeu, vazand insistenta noastra, ne va lumina cu harul Sfantului Duh care pe vrajmas il pune pe fuga iar mintea noastra o umple de lumina, asa incat gandul nostru sa slaveasca pe
Dumnezeu cu pace si bucurie netulburata."
In general Sfintii Parinti au trei moduri de infruntare a gandurilor necurate:     

Rugaciunea

Este cu neputinta ca incepatorul sa alunge singur gandurile. Lucrul acesta este un semn al celor desavarsiti. Rugaciunea mintii "Doamne lisuse Hristoase. Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul" este arma cea mai puternica, necesara celui ce vrea sa biruiasca gandurile. "Cu numele lui Iisus biciuieste pe vrajmasi, caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant"; ne spune Sfantul Ioan Scararul. "Cugetarea in adancul inimii, continua si cu intelegere, cu sete si cu credinta a numelui Cel preadulce al lui Iisus adoarme toate gandurile cele rele si desteapta pe toate cele bune si duhovnicesti. Si de acolo, din inima, de unde mai inainte ieseau ganduri viclene, ucideri, desfranari (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies ganduri bune si cuvinte de intelepciune si de har".

Impotrivirea

Rugaciunea este pentru incepatori si neputinciosi. Iar cei care se pot lupta sa foloseasca impotrivirea, care obisnuieste sa astupe gura diavolilor. In felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari razboaie ce i le-a pus inainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu paine va trai omul", slava desarta prin "sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau", si iubirea de arginti prin "numai Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti" (Mt. 4, 10).
Sfintitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Cand diavolii iti aduc vreun gand de mandrie, atunci sa-ti aduci aminte de gandurile necuviincioase pe care ti le spuneau si smereste-te. Iar cand iti vor aduce ganduri necuviincioase sa-ti aduci aminte de acele ganduri de mandrie si sa le biruiesti in felul acesta, incat nici sa nu deznadajduiesti din pricina gandurilor necuviincioase, nici sa te mandresti din pricina celor bune".
Astfel cand un oarecare cuvios batran era luptat de ganduri de mandrie, isi spunea gandului sau: "Batrane, vezi-ti desfranarile tale", si razboiul inceta. Exista cazuri cand cineva isi mobilizeaza toate puterile duhovnicesti, toate gandurile bune si totusi nu poate alunga un gand rau. Care este pricina? "Deoarece mai intai am primit sa judecam pe aproapele." Am judecat pe fratele nostru si gandul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai inainte. Uneori suntem fara minte, de aceea ne stapanesc gandurile. Insa de cele mai multe ori nu avem puterea sa ne luptam impotriva gandurilor, deoarece cedam atacurilor lor, primim astfel de rani duhovnicesti care nu se vindeca nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine sa scape cineva prin puterea rugaciunii si a lacrimilor, deoarece:
- sufletul nu are intotdeauna aceeasi putere, in al doilea rand,
- diavolul are experienta multor mii de ani, in timp ce a noastra este foarte limitata si, incercand sa neimpotrivim, vom fugi biruiti si raniti, caci mintea noastra iarasi se intineaza cu imaginatia necuviincioasa,
- alunga mandria si arata smerenie cel ce scapa la Dumnezeu in ceasul razboiului gandurilor si se marturiseste pe sine nevrednic, smerit si neputincios in a se lupta, si numai pe Iisus Hristos tare si puternic in razboi, deoarece El ne-a spus: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33), adica patimile, gandurile si pe diavolul.
Dispretuirea (defaimarea)
Daca ne ocupam cu gandurile ce ni le aduce vrajmasul, niciodata nu vom putea face vreun bine, caci vom fi razboiti de acela. Dispretuirea, si faptul de a nu se ocupa cineva cu gandurile vrajmasului este arma cea mai puternica si ea constituie lovitura cea mai tare data diavolului.  
Trebuie sa consideram gandurile lui ca ganganiile, ca latraturile cateilor, ca niste tantari si in cel mai rau caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:
- credem in puterea marelui nostru Conducator Iisus Hristos;
- credem ca dupa Crucea si moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere impotriva noastra, ci este slab si neputincios; dupa cele scrise: "Vrajmasului i-au lipsit sabiile pana in sfarsit" (Ps. 9, 6).
Mai mare biruinta impotriva diavolilor si rusinare a lor nu exista ca dispretuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este inarmat cu harul lui Dumnezeu si ramane neatins de ganduri si diavoli.
Acestea sunt cele trei moduri de infruntare a gandurilor ce vin mai ales de la diavolul.
In completare am putea spune ca pomenirea mortii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gandurilor. Ea nepricinuieste dureri de inima pentru pacatele noastre si ne pazeste mintea de ganduri. Cel ce socoteste ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vietii sale, va limita intr-un grad foarte mare gandurile necuviincioase. Stai la masa si mananci? Sa ai pomenirea mortii, ca sa nu te ispiteasca lacomia pantecelui. Noi insine sa zugravim in mintea noastra imaginea mormintelor ca sa stergem de la noi nesimtirea ce ne stapaneste. Staretul Siluan, ultimul sfant oficial al Sfantului Munte, spunea: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui." In modul acesta nici un gand nu se va incuiba inlauntrul nostru. Ce mod trebuie sa folosim noi ca sa scapam "de mucenicia cea indelungata si mult chinuitoare", asa cum caracterizeaza Sfantul Teodor Studitul  lupta cu gandurile? Sa urmam tactica Sfantului Ioan Colov, care a incercat toate modalitatile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfatuieste urmatoarele: "Asemenea sunt unui om care sade sub un copac mare si vede multe fiare si taratoare venind spre dansul. Si cand nu va putea sa stea impotriva lor, alearga sus in copac si scapa. Asa si eu stau in chilia mea si vad cugetele cele viclene venind impotriva mea. Atunci ma urc in copacul vietii, la Dumnezeul meu, prin rugaciune, si ma izbavesc de vrajmasul."

Sursa: crestinortodox.ro
Ierom. Benedict Aghioritul

Lipsa Duhului Sfânt 

Lipsa Duhului Sfânt ne face trufași, mândri, egoiști, individualiști, pizmași, urâtori și urâți, răzbunători, zavistinici și răi. 
Atunci ne aflăm sub înrâurirea uneltirii celui viclean cu meșteșugitele lui curse. Prezența Duhului Sfânt ne dă răcorire, înălțare, mângâiere, întărire.

Dobândirea Duhului Sfânt 

Întreaga noastră viață va trebui să fie această unică cercetare și căutare a Duhului Sfânt.

 Fără Duhul Sfânt nu am adevărată existență și ființare. Trăiesc în chip fals, mă bucur prostește, fac pe omul duhovnicesc.

 Lipsa Duhului Sfânt din viața mea mă face neluminat, fără bucurie autentică, neomenos, nepoliticos și nenobil, necugetat și nechibzuit, nedesăvârșit. 

Toate rugăciunile, toate „Doamne, miluiește”, toate metaniile, toate posturile și privegherile spre aceasta tind, când anume va veni ziua aceea luminată și strălucită a venirii Duhului Sfânt în viața noastră, care va constitui un anumit grad de fericire, de binecuvântare, și nespusă pace.

În rugăciunea noastră, prima cerere ar trebui să fie dobândirea Duhului Sfânt.

 Cum spune minunatul Sfânt Simeon Noul Teolog că sufletul lui este nenorocit când lipsește Duhul Sfânt. Prezența Lui totuși, ne dă răcorire, înălțare, mângâiere, întărire. 

Așa cum Adam, cel întâi zidit, a luat viață odată cu suflarea dumnezeiască, la fel și sufletul lui înviază odată cu această cercetare cerească a Duhului Sfânt. 

Sufletul pregustă atunci slava cerească și veselia. Trăiește încă de acum Raiul. Simte prezența vie a lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, sentimentul lipsei Duhului Sfânt din viața noastră am spune că este o pregustare a osândei. Osânda este lipsa lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu potrivit Sfântului corifeu Maxim Mărturisitorul. 

Osândă este atunci când nu iubim și când nu ne smerim. Adevărata dragoste creștină este întotdeauna jertfelnică și smerită.

 Numai cel ce se smerește sincer poate să iubească deplin, dezinteresat, în întregime.

 Credinciosul care trăiește în Duhul Sfânt devine asemenea lui Dumnezeu și nu poate să nu aibă dragoste și smerenie.

 Lipsa Duhului Sfânt ne face trufași, mândri, egoiști, individualiști, pizmași, urâtori și urâți, răzbunători, zavistinici și răi.
 Atunci ne aflăm sub înrâurirea uneltirii celui viclean cu meșteșugitele lui curse.

Moise Aghioritul, Pathoktonia ,,Omorârea patimilor,,, Editura Εν πλω, Atena, 2011