Vremurile vor fi si mai grele, caci si pacatele zi de zi devin si mai grele, si mai multe

 „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, pe când semăna:

• una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare, iar păsările cerului au mâncat-o;
• alta a căzut pe piatră și, după ce a răsărit, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală;
• alta a căzut în mijlocul spinilor, iar spinii, crescând împreună cu ea, au înăbușit-o;
• iar alta a căzut în pământ bun, a crescut și a făcut rod însutit.”

Iar Domnul explică pilda astfel:

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.

Cea de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Cea de pe piatră sunt cei care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; cred până la o vreme, iar la vreme de ispită se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.

Iar cea căzută în pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”

 Pilda Semănătorului, în forma ei esențială, așa cum apare în Evanghelia după Luca 8:5–8 și explicarea ei în 8:11–15

Pilda Semănătorului – oglinda sufletului omenesc

Pilda Semănătorului descoperă adevărata cauză a nerodirii: nu lipsa seminței, ci starea pământului.

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, spune Hristos. Semănătorul este același, sămânța este aceeași, puterea cuvântului este aceeași. Diferența o face pământul în care cade sămânța – adică inima omului.

Prima sămânță cade lângă drum. Pământul este bătătorit, întărit, incapabil să primească viață. Aceasta este inima împietrită. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu lipsa harului este cauza pierderii, ci nepăsarea omului care nu lasă cuvântul să pătrundă în suflet. Omul poate auzi adevărul și totuși să rămână neschimbat, pentru că inima lui este ocupată de alte iubiri.

A doua sămânță cade pe piatră. Ea răsare repede, dar se usucă pentru că nu are rădăcină. Este chipul omului care primește credința emoțional, dar nu o transformă în viață. Se bucură când aude cuvântul lui Dumnezeu, dar când vine încercarea, renunță.

Aici se vede o mare înșelare a omului modern: confundă emoția religioasă cu transformarea duhovnicească. O lacrimă la un moment de rugăciune nu înseamnă neapărat pocăință. O impresie puternică nu înseamnă rădăcină. Rădăcina se vede în răbdare, în ascultare, în lupta cu păcatul.

A treia sămânță cade între spini. Aceasta este una dintre cele mai actuale imagini ale omului contemporan:

„Cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogățiile și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu aduc rod.”

Hristos nu spune că doar bogăția este rea, nici că orice grijă este păcat. Problema este atunci când grijile lumii ocupă locul lui Dumnezeu. Omul ajunge să fie atât de preocupat de cele trecătoare, încât pierde veșnicia.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că nu bogăția în sine pierde sufletul, ci alipirea inimii de ea. Omul ajunge să creadă că siguranța lui vine din avere, poziție, confort și control, uitând că toate acestea sunt fragile.

Spinii sunt multe. Nu cresc doar în sufletele oamenilor răi, ci și în sufletele celor care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar nu îl lasă să conducă întreaga viață.

Păcatul – adevărata greutate a vremurilor

Când omul spune că vremurile sunt grele, adesea are dreptate într-un sens exterior. Există suferință reală, nedreptate și încercări. Dar problema fundamentală este alta: omul păcătos transformă orice vreme într-o vreme grea.

Adam și Eva au trăit în Rai, într-un loc fără boală, fără lipsuri și fără durere. Și totuși au căzut. Aceasta arată că rădăcina răului nu este mediul, ci despărțirea inimii de Dumnezeu.

Pe de altă parte, sfinții au trecut prin cele mai cumplite vremuri și au dobândit pace. Martirii au intrat în temnițe cântând. Cuvioșii au trăit în lipsuri, dar aveau bucurie. De ce? Pentru că omul împăcat cu Dumnezeu nu este definit de împrejurări.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că patimile sunt mișcări greșite ale sufletului, prin care omul iubește cele create mai mult decât pe Creator. Așadar, păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci o deformare a iubirii. Omul ajunge să pună în centru altceva decât Dumnezeu.

Mânia, iubirea de bani, desfrânarea, mândria, invidia, judecarea aproapelui – acestea sunt adevăratele poveri ale lumii. Ele fac ca și vremurile bune să devină apăsătoare.

Vremurile nu se vindecă prin schimbarea lumii, ci prin schimbarea inimii

O mare ispită a omului este să creadă că problema este mereu în afară: conducătorii, societatea, oamenii din jur, epoca. Fără îndoială, există responsabilități sociale și nedreptăți care trebuie îndreptate. Dar Evanghelia începe întotdeauna cu omul însuși.

Hristos nu a început predica Sa spunând: „Schimbați lumea”, ci: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4,17).

Schimbarea începe în inimă.

Un om cu inimă curățită poate trăi într-o lume tulburată și să păstreze pacea lui Dumnezeu. Un om cu suflet bolnav poate transforma chiar și binecuvântările în prilejuri de cădere.

Sfinții Părinți nu au fost oameni care au fugit de realitate, ci oameni care au văzut realitatea mai profund. Ei au înțeles că cea mai mare tragedie nu este pierderea bunurilor pământești, ci pierderea asemănării cu Dumnezeu.

Pământ bun – chemarea omului

Ultima categorie din pilda Mântuitorului este pământul bun:

„Cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și aduc rod întru răbdare.”

Observăm un cuvânt esențial: răbdarea. Rodirea nu este instantanee. Viața duhovnicească nu este o experiență de moment, ci o lucrare continuă.

Pământul bun nu este omul fără slăbiciuni, ci omul care se pocăiește. Sfântul Isaac Sirul spune că Dumnezeu nu cere de la om lipsa încercărilor, ci inimă smerită care se întoarce mereu spre El.

Așadar, întrebarea fundamentală nu este: „De ce sunt vremurile acestea atât de grele?”, ci: „Ce fel de pământ este inima mea?”

Dacă inima este bătătorită de nepăsare, orice vreme va fi grea.
Dacă inima este superficială, orice încercare va usca credința.
Dacă inima este plină de spini, orice binecuvântare va fi sufocată.
Dar dacă inima primește cuvântul lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul furtunii poate rodi.

Concluzie

Nu vremurile sunt grele în primul rând, ci păcatele care apasă sufletul omului. Vremurile doar descoperă ceea ce există deja în inimă.

O lume bolnavă este alcătuită din inimi bolnave. O lume vindecată începe cu oameni care se pocăiesc, se curățesc și Îl primesc pe Dumnezeu.

Hristos nu a promis o lume fără cruce, ci a promis puterea de a purta crucea. Nu a promis absența necazurilor, ci prezența Sa în mijlocul lor.

De aceea, adevărata întrebare a creștinului nu este: „Cum să scap de vremurile grele?”, ci:

„Cum să devin pământ bun, în care Dumnezeu să rodească?”

Pentru că atunci când omul se împacă cu Dumnezeu, chiar și vremurile grele devin locul în care sufletul poate aduce roadă.

Scris de Livia Radu M-nski, teolog

Conștiința adormită si nesimtirea duhovniceasca in care zace omul de azi

 

Nesimțirea sufletească – moartea nevăzută a simțirilor duhovnicești

Introducere

Nesimțirea sufletească este descrisă ca o moarte nevăzută a simțirilor duhovnicești. Omul care ajunge în această stare își pierde sensibilitatea față de Dumnezeu, dar rămâne în același timp foarte receptiv la lucrurile materiale. Astfel, viața interioară se dezechilibrează: cele văzute devin importante, iar cele nevăzute sunt ignorate.

Cum se formează nesimțirea

Împietrirea inimii nu apare dintr-o dată, ci crește treptat prin nepăsare. O viață lipsită de atenție duhovnicească duce încet la stingerea sensibilității sufletului. Lumea iubitoare de plăceri hrănește această stare, iar voia proprie o întărește și o adâncește.

Slujirea superficială a lui Dumnezeu contribuie la această împietrire, deoarece formele exterioare rămân, dar inima nu mai participă. În același timp, obișnuința cu păcatul și repetarea lui sting treptat conștiința, până când răul ajunge să fie perceput ca ceva firesc.

Întunecarea conștiinței

Cel stăpânit de nesimțire rareori își vede adevărata stare. Mândria ascunde boala sufletului sub o falsă mulțumire de sine, iar omul ajunge să creadă că este sănătos din punct de vedere duhovnicesc.

Conștiința adormită încetează să mai mustre păcatul. Lipsa lacrimilor pentru păcate devine un semn al acestei împietriri. Astfel, omul nu doar că nu se mai luptă cu păcatul, dar nici nu îl mai recunoaște clar.

Efectele asupra vieții duhovnicești

În această stare, rugăciunea devine rece, fără viață, iar citirea Sfintei Scripturi pare lipsită de gust. Viața duhovnicească fără atenție se usucă asemenea unui pom fără apă.

Nesimțirea îl face pe om indiferent față de propria mântuire, iar cel care nu își vede rănile sufletești nu mai caută vindecarea lor. Astfel, sufletul rămâne într-o stare de adormire interioară.

Pericolul nesimțirii

Nesimțirea este una dintre cele mai primejdioase boli ale sufletului, deoarece omul aflat în această stare nu își cunoaște propria nenorocire. Este o formă de orbire interioară care poate continua mult timp fără ca persoana să își dea seama de gravitatea ei.

În acest proces, demonii folosesc nesimțirea pentru a îndepărta omul de pocăință, iar păcatul repetat devine un mod de viață aparent normal.

Calea spre vindecare

Deși starea este gravă, ea nu este fără leac. Harul lui Dumnezeu este singurul care poate vindeca deplin această boală, dar omul este chemat să colaboreze cu el.

Pocăința sinceră începe prin recunoașterea propriei nesimțiri. Omul trebuie să lupte cu răbdare împotriva împietririi inimii, iar viața atentă și trează slăbește treptat puterea acestei boli.

Ascultarea de poruncile lui Hristos pregătește sufletul pentru vindecare, iar smerenia deschide calea lucrării harului. Rugăciunea stăruitoare, perseverența și fiecare faptă bună făcută cu smerenie contribuie la trezirea inimii.

Uneori, Dumnezeu îngăduie încercări tocmai pentru a trezi sufletul adormit și a-l întoarce spre viața adevărată.

Vindecarea și viața duhovnicească autentică

Vindecarea nu se realizează prin puterea omului, ci prin împreună-lucrarea voinței omului cu harul lui Dumnezeu. Atunci când harul reînvie simțirile duhovnicești omorâte de păcat, începe o nouă viață interioară.

Adevărata viață duhovnicească începe în momentul în care inima devine din nou sensibilă la glasul lui Dumnezeu, iar omul iese din starea de nepăsare.

Concluzie

Nesimțirea sufletească este o boală subtilă, dar extrem de periculoasă. Ea se dezvoltă lent, ascunde adevărata stare a omului și îl poate îndepărta de mântuire fără ca acesta să își dea seama. Totuși, prin smerenie, pocăință și lucrarea harului lui Dumnezeu, inima poate fi readusă la viață și sensibilitate duhovnicească.

Rostește neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar Domnul te va ajuta cu harul Său. Ispitele nu sunt niciodată mai puternice decât harul.

   Și așa cum omul moare dacă i se oprește respirația, tot astfel moare și sufletul fără rugăciune neîncetată și statornică.

Rugăciunea îi ajută pe toți, dar fiecare trebuie să se nevoiască după puterea sa, iar Dumnezeu, potrivit voinței omului, îi dăruiește harul Său.

Rugăciunea este singurul mijloc care contribuie la curățirea minții, iar fără ea nu putem trăi duhovnicește.

Rugăciunea este singura mijlocire și pasărea cerească ce poate, pe aripile sale, într-o clipă, să aducă minții veste de la Dumnezeu și de la Mântuitorul nostru, pentru a împăca cele două părți și a uni pe Dumnezeu Cel Nevăzut și Neîntrupat cu omul, ființă smerită și materială.

Rugăciunea minții (rugăciunea lăuntrică) se săvârșește pentru ca să vină harul.

Puterea principală a Rugăciunii lui Iisus și întreaga putere doritoare a sufletului constă în curățirea inimii prin rugăciunea minții.

Rostește neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar Domnul te va ajuta cu harul Său. Ispitele nu sunt niciodată mai puternice decât harul.

Despre atenție

Nu este suficient doar să te rogi, ci trebuie să fii și atent. 

Să veghezi asupra gândurilor tale și să le stăpânești cu multă pricepere. Altfel, ele te vor stăpâni pe tine. Și, în cele din urmă, vei ajunge batjocura demonilor.

În toate rugăciunile, mintea să fie atentă și să înțeleagă ceea ce ceri și ceea ce rostești. 

Căci dacă nu înțelegi ceea ce spui, cum te vei putea înțelege cu Dumnezeu, ca să-ți dăruiască ceea ce Îi ceri?

traducere din limba rusa

traducator Livia Radu Mr

sursa https://pravoslavie.ru/

Faptele fără smerenie duc la înșelare. Smerenia aparentă, fără fapte, duce la nepăsare și fățărnicie.

 

"Domnul stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriți le dă har." (Pilde 3, 34)
Celor ce nu își cunosc neputința lor și își atribuie loruși, iar nu lui Dumnezeu isprăvile, le stă împotrivă Însuși Stăpânul a toate, Puterea Lui atotțiitoare care îi respinge pe ei, pentru ca, recunoscându-și neputința lor, să nu se înalțe cu aceste reușite, ca unii care fără El nu pot face nimic și să nu se rătăcească de la adevăr. Iar pe cei care își cunosc neputința lor și care sunt smeriți, îi învrednicește de harul Preasfântului Duh, curățindu-i pe ei de orice răutate prin frica lui Dumnezeu, și luminându-i totodată prin priceperea care vine din experiența dumnezeieștilor porunci și desăvârșindu-i prin înțelepciunea Lui desăvârșitoare care se află în aceștia prin dragoste.
Sf. Maxim Mărturisitorul

Fără temelia smereniei, cele mai frumoase ziduri ale faptelor se vor prăbuși la primul vânt duhovnicesc.

Numai în unirea unei inimi drepte și smerite cu faptele bune se află mântuirea. Smerenia este temelia clădirii vieții noastre duhovnicești. Faptele bune, ascultarea poruncilor, rugăciunea și postul sunt zidurile casei dreptății. Iar harul lui Dumnezeu, dăruit inimii smerite, este cununa și acoperișul ei ocrotitor. Fără temelia smereniei, cele mai frumoase ziduri ale faptelor se vor prăbuși la primul vânt duhovnicesc. Dar nici o temelie goală nu este încă o casă în care să poți locui veșnic.

Nevoința duhovnicească și smerenia

Postul este școala unei asemenea uniri. Ne înfrânăm de la mâncare, înmulțim rugăciunea, facem milostenie nu pentru a ne pune acestea drept merit, asemenea fariseului, ci pentru ca, prin lucrarea exterioară, să vindecăm lăuntrul, să zdrobim mândria și să creștem în inimă smerenia. Faptele fără smerenie duc la înșelare. Smerenia aparentă, fără fapte, duce la nepăsare și fățărnicie.

Dumnezeu nu este un contabil care numără păcatele și meritele. El este un Tată iubitor, care dorește o dragoste sinceră și smerită din partea copiilor Săi. De aceea îl îndreptățește pe vameșul pocăit și îl primește în rai pe tâlharul răstignit de-a dreapta Sa, care a spus doar: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” El nu privește la cantitatea faptelor, ci la calitatea inimii din care se nasc faptele.

Cercul vicios al mândriei

Mândria este un cerc închis, un șarpe care își mușcă propria coadă. Etapele ei sunt: iubirea de sine (înăuntru) → afirmarea de sine (în afară) → ciocnirea cu ceilalți → suferința → îndreptățirea de sine și osândirea altora → și iarăși o iubire de sine și mai puternică. Oamenii mândri merg pe acest cerc chinuitor ca niște ocnași, iar sfârșitul acestui drum este pieirea.

Ieșirea din cerc

Însă în acest cerc există un punct slab, unde el poate fi rupt. Acesta este suferința. În clipa durerii, a jignirii sau a neputinței, omul mândru își pune întrebările fatale: „De ce? Cine este vinovat?” Mândria șoptește: „Alții sunt vinovați, este nedrept!” Dar tocmai aici se deschide și ușa spre libertate. Dacă omul găsește în sine puterea de a da un alt răspuns: „Eu însumi sunt vinovat de toate, merit aceasta pentru păcatele mele” — acesta va fi începutul smereniei mântuitoare.

Calea dreaptă a smereniei

Smerenia este opusul direct al mândriei. Dacă mândria este un cerc vicios care atrage în prăpastie, smerenia este un drum drept care urcă spre Cer. Etapele ei sunt: simțul vinovăției și pocăința → osândirea de sine și pocăința înaintea lui Dumnezeu → lepădarea de sine și slujirea aproapelui → pacea cu Dumnezeu și cu oamenii → fericirea și harul. 

Cei mândri se închid în fortăreața propriului „eu”, iar cei smeriți își deschid inimile, devenind temple ale Duhului Sfânt.

Cel smerit se învinuiește pe sine, nu pe alții, Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele mai mult decât pe sine, slujește altora și nu cere să fie slujit. Un astfel de om nu poate fi cu adevărat jignit sau ofensat, căci îi iubește pe toți, le dorește tuturor binecuvântare și se roagă pentru toți. El nu are vrăjmași.

 Cel smerit este întotdeauna un făcător de pace. El trăiește în pace cu Dumnezeu, cu sine, cu aproapele și cu întreaga creație.

 În această stare se umple de har dumnezeiesc și gustă încă de aici, de pe pământ, începutul fericirii veșnice.

---

Intrând în perioada de pregătire pentru Sfântul și Marele Post, să ne întrebăm: de partea cui suntem noi în această pildă? Nu s-a transformat oare evlavia noastră exterioară într-o siguranță fariseică a propriei dreptăți? Nu am uitat că lucrul cel mai important este inima noastră zdrobită și smerită, fără de care toate nevoințele noastre sunt nimic?

Să-I cerem, așadar, Domnului darul adevăratei smerenii, pentru a zidi casa sufletului nostru pe piatra cea tare, nu pe nisipul mulțumirii de sine. Și atunci, împodobind această casă cu fapte bune inspirate de iubire, ne vom învrednici să auzim, la sfârșitul drumului nostru pământesc, glasul milostiv al Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

Ieromonah Tarasie Borozenet

traducere din limba rusa Livia Radu Mr

saitul  https://pravoslavie.ru/