DESPRE VOIA LUI DUMNEZEU.

   Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. 

Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.
Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”. 

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care 1-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu. 

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări.
Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu ma făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?” 

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „CheamăMă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16].
Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie. 

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.
Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.
Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. în toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.
Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. 

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.
Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.
Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.
Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări. 

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.
Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.
Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.
Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Le 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pământ. 

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.
O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.
Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu. 

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.
Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu cereau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.
Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor binele, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.
Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne po-văţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.
Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i 1-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul.
David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.
Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greşesc”.
Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Le 2,44].
Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim. 

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20]. 

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.
Dumnezeu - o iubire de care nu te poţi sătura… Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.
Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. în aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.
Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”
Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dumnezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ. 

 Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubire, chiar dacă una mică.
Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. 

Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.
Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.
Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.
O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noastră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.
Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii rămân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.
Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoşteam, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.
Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. în aceasta e şi libertatea şi egalitatea. în rangurile pământeşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau în-tâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contează. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi1 învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

Sfântul Siluan Athonitul ,,Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ,, Editura Deisis, pag. 44-50

Parintele Efrem Athonitul - Despre Credinta si Mantuire

POVETE PĂRINTEŞTI 

de Părintele Efrem Athonitul


* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune.

Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.


* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi tine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.


* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înteleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.


* Spuneti rugăciunea; aceasta sfinteşte gura, sfinteşte aerul, sfinteşte locul în care a fost rostită.


* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini.

 Prin rugăciunea mintii îl loveşti în inimă, de aceea şi reactionează atât de cumplit.


* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. 

Să nu lăsăm mintea fără ocupatie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul sau crestinul mirean care nu zice rugăciunea este monah sau crestin doar pe dinafară.


* Numele lui Iisus sfinteşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru.

 În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească.

Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.


* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet.

Leacul, terapia, arma împotriva risipirii mintii este trezvia.

Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.


* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii mintii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâi gândul păcatului. 

Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

* Dacă mintea nu se curăteşte de năluciri,patimi, ganduri desarte, Dumnezeu nu scrie pe lespedea mintii cuvintele Sale.


* Diavolii pun o multime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.


* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.


* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinta ştiintelor; e nevoie de un învătător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul.

Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăta un meşteşug ori ştiintă trebuie să faci ascultare de învătător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinta duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învete pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învătăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.

Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învete vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.


* Deoarece lucrarea mintii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

* Sfintii Părinti foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.


* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. 

Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.


* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.


* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiti de recoltă. Cu ostenelile şi suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.


* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne.

Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinta noastră.


* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispretului?


* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinŃă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăti în cer.


* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.


Părintele Efrem Athonitul
DESPRE CREDINłĂ ŞI MÂNTUIRE
Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfintitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Sufletul dupa moarte

   Sufletul amagit de convietuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei sale.
 Orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca. O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit. In spirit e inclinarea si caderea, iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. 
Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea sufletului. Aceasta consimtire insa, inegreste sau spurca fata sufletului, il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii, iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravandu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca.

  Sunt patimi trupesti, care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si alte asemenea se vad de departe in tinuta din afara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa plateasca de pe urma consmtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii printr-un chin de nedescris.

  Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte toate insotesc sufletul si-l aprind mereu, zorindu-l sa-l implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca, cum avea in viata pamanteasca.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia are sa se chinuiasca in felul fiecarei patimi care l-a ros in viata pamanteasca. 
Poftele, stropii acestia de noroi improscati din trup in suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup o vapaie de pofte, care il muncesc atata cat l-a chinuit setea pana la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar gasi apa. Daca n-a vrut sa scape de pofta, indiferent care a fost aceasta, cata vreme putea sa o faca in viata, acum, trecand vremea, culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc si - pe masura ce cresc, maresc chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se poate ucide pe sine ca sa nu mai simta vapaia care il arde cu iutime din ce in ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un betiv, un curvar, un pizmas, un mandru nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute.
 Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine sunt rosi de ura asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu. Va creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar desavarsit neputincioasa, iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca rautatea se vede pe sine, marindu-se in desert si zvarcolindu-se in neputinta de a mai face ceva. Toata isprava acestor patimi e muncirea neincetata pana la nebunia absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc.

  ...[...] Cand a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se aduna inspre cap, de aceea, pentru aceea care au dus o viata duhovniceasca intensa li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita. La multi dintre sfintii nevoitori ai pusitiei, in vremea iesirii sufletului, le stralucreau fetele ca soarele.

Constiinta impacata rasfrange o fata senina, pe cand o constiinta tulburata rasfrange o fata ingrozita.

  Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de 3 zile pamantesti, incepand de la momentul pe care il numim noi moarte. La iesirea din cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemena cu el, a fapturilor nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au fost rele. 
De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic "astazi", o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia sau o vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie pentru sufletul care a iubit stricaciunea.

  Acum de sufletul de datoria cunoasterii. Daca sufletul n-a ajuns sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostina de sine insusi, el trebuie neaparat ca fiinta spirituala sa se cunoasca dincolo de mormant. Sufletul isi da seama de ceea ce a castigat, isi recunoaste si isi pronunta judecata inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Pe pamant avea ajutorul Harului Dumnezeiesc din sfintele taine, care il ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.

Demonii, stapanii raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci, toate greselile marturisite la duhovnic cu inima infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai afla ca piedica in cale la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor. La aceasta infricosata cercetare a sufletului sta de fata si ingerul pazitor, care, insoteste sufletul toata calatoria aceasta.

Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad fata lui Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite. 

Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii care se innebunesc zicand cu ura ca nu este Dumnezeu nu mai trec prin vami, ei fiind cu totul fiii pierzarii. Sufletul acestora il trag din trup cu o sila mare o droaie de diavoli si osanditul suflet nu are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.

Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul care s-a dat pierzarii, asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care intr-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se inchina lui Dumnezeu, Tatalui sau, nu prin credinta, ci prin vedere. 

Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Cunostinta trebuie sa fie deplina pentru stadiul in care se afla sufletul acum. De aceea e condus de ingeri sa vada raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar mai ales, e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut. 

Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal si se putea sa faca, iar din acestea, cat a facut. Acum cunoaste care ii era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit-o el.

Iar ca la a 9-a zi pamanteasca (a 6-a zi de la ingroparea trupului), sufletul se reintoarce la Dumnezeu si se inchina. Pe pamant, biserica face rugaciune a 9-a zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe pamant, in obstea bisercii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu ca sa fie randuit in ceata dreptilor cu ingerii buni.

De la aceasta a 2-a inchinare a sufletului din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada si iadul, suferinta pacatosilor, scrasnirea dintilor, focul cel vesnic, intuneric cel mai de dinafara, unde e plangerea deznadejdii ultime.

Dincolo nu e timp ca la noi, ci vesnicia.

Totusi, calatoria asta a sufletului prin iad tine ca la 30 de zile pamantesti. In vremea aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el. Daca a avut pocainta adevarata, se va teme mai putin, dar daca nu se pocaise si-l prinsese moartea in pacate, ingrozirea lui va fi cumplita. Acum isi cunoaste "locul dupa dreptate", in care are sa se munceasca si tremura de frica.

Dupa vederea iadului, sufletul se intoarce pentru a 3-a oara sa se inchine Domnului.

Acum e lamurit, a vazut binele si raul. Acum nu mai vorbeste ca pe pamant, ca nu este rai si iad. Acum nu mai zice ca hotul fara minte: "nu cred ca este temnita".

In imparatia nevazuta a duhurilor la a 40-a zi pamanteasca are mare loc o mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteasca. Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a 3-a oara pentru sufletul care-si asteapta judecata. 

Deci, daca sufletul, in viata pamanteasca a fost un ostas bun al imparatului Hristos, intre obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toata ostenelile si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant. 

Dar daca insa nu a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toate amagirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii in locul de munca. Deci, judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi iese a 40-a zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotararea pe care o da Dumnezeu asupra sufletului de a petrece in imparatia luminii sau a se osandi in imparatia chinurilor e o hotarare provizorie si tine pana la judecata cea de obste, Judecata de pe urma. Aceasta e definitiva si fara de sfarsit.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale parintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Fagaras,  2014, pag. 235 - 237.

Despre pofta

  Pacatele impotriva noastra insine duc la invartosarea inimii. O cunoastem cu totii si o cunosc si eu. Dar ele mai duc si la intunecarea simtirii care ne indeparteaza de Dumnezeu. Acestea sunt cele 7 pacate de capetenie sau pacate de moarte:

- Mandria

- Iubirea de argint

- Desfranara

- Lacomia

- Pizma (invidia)

- Mania

- Lenea

  Intre aceste 7 se afla si radacina relelor: lacomia stomacului.

  Acesta trebuie ars cu postul si scos afara. 

  Lacomia stomacului odrasleste dintr-o data, din radacina, o puzderie de ramuri, dintre care mai aratoase sunt 3:

- Mania

- Desfranarea

- Iubirea de avere

  Bagati de seama ca stomacul se umple, dar pofta nu se satura. Iata lucrul celui rau: pofta peste fire. E cunoscuta lacomia lupilor si totusi nu mananca mai mult decat le este foame. Fiarele, animalele nu trec cu poftirea peste fire, numai omul trece, caci numai pe om are diavolul manie si numai pe om il razboieste si-l incearca. Iata de ce sa nu ascultati de pofta niciodata, caci cine a ascultat de pofta, a ascultat de diavol.

  Razboiul stomacului e primul razboi pe care l-a pierdut omul (in Rai) si prima biruinta a diavolului. Si cu el, adica cu satisfacerea poftei, diavolul nadajduieste sa-i castige pe oameni si sa-i desfaca de Dumnezeu. Si sa stiti ca daca nu bagi de seama, diavolul va birui. 

Iata de ce strigam sa auda toti: inapoi la post si cu mancare simpla, caci fara de post ne merge rau, caci suntem in mana celui rau.

  Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale partintelui Arsenie Boca. Editura Agaton, Fagaras, 2014, pag 176 - 177.