Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii.
Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu.
Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom vedea Lumina” [Ps 35,10].
Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris.
Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul.
Aşa este raiul Domnului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici.
Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.
Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să înveţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.
Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măreţiei Tale.
Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.
Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi ziua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.
Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la nimic altceva decât la iubirea Ta.
Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.” „Fericit sufletul smerit”
Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei.
Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.
Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.
Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.
Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?
Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.
Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.
Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu.
Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?
Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii.
Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Care vă aşteaptă cu dor şi milă.
Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi.
Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, robilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.
Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul. “Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001”
"Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Lc. 10, 25). Asa il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul.
Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? O astfel de nelamurire chinuitoare este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor.
Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotari vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ?
Iata ce sa facem:
1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit in tru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, in trand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc.
Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si pe noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne in valuie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. inca din leagan ne cuprinde in imbratisarile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru repausati:
In fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau (sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele, deosebita binevoire a lui Dumnezeu fata de noi.
Pentru toate acestea sa-I multumim, asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant.
2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine. zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia"lui Dumnezeu (Mt. 7, 21). Iata inca o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facut. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume:
a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioa sa pentru toata lumea, in general. Vai, fratilor! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce?" si "Pentru ce?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi, vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ?
Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti, fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu.
b) Si nu este numai aceasta. Sa adaugam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afle bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierurgie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor si in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu.
Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere. Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma.
Mutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toata plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comoara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte.
De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in lume fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dar sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata a toate vazatorului Dumnezeu.
Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam:
c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiesti, tine-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta.
Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare!
Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l ascuta pe medic si nu ia medicamentele? Ce veti spune, de asemeni, despre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitatea, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ?
Desigur ca nu veti fi de acord nici cu unul, nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2, 13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui daca nu o vom parcurge !
Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierurgiile si cu indrumarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in afara noastra. in ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? in urmarea acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6, 2). Amin.
In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita demult intr-un vechi pateric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.
Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului sau de viata si intrebandu-se daca poate sau nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.
Pustnicul statea cu capul plecat. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. in timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale.
Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fiii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte!".
Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia se auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necurateniei, al lenevirii) al infidelitatii dintre soti" si asa mai departe.
Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundan-du-i la fund. Batranul exclama ingrozit: "Doamne! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire?", ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !".
Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva.
Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea pra-pastiei, dand ajutor, cu grija, fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ?
Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta".
Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept.
Aici ii intampinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intre-mandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa priveasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo.
Batranul isi plimba ochii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavi-lire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.
Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca.
Rareori vreun drumet isi vedea calea in perma nenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o pra pastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita fiarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni!
Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau ras pandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele ni puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici ur fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea re pede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri.
De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea ur dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.
Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sat in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumu sete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot! Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]"(I Cor. 9, 24).
Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori dir locuri diferite care fugeau navalnic inapoi inspre rau, unii in tacere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca.
Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare- Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu!". Cu acestea, vedenia lua sfarsit.
Ingerul care ii aratase pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit?". Batranul i se inclina pana in pamant. Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe calatori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu.
Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.
Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.
Sfantul Mare Mucenic Mina, ocrotitorul celor pagubiti, este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie
Sfantul Mina ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati.
Biserica „Sfântul Mina-Vergu“ din centrul Bucureștiului, zona Unirii, adăpostește o parte din moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina. Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgâni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorâţi toţi; încât credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.
Din minunile Sfantului Mina
Mergand odata un crestin ca sa se inchine in biserica acestui Sfant Mina, a gazduit la o casa de straini; iar stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi taindu-l bucati le-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara sa cea mai dinauntru, asteptand ca sa se faca ziua. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum si unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, ca sa nu-l inteleaga cineva, iata i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas si cercetandu-l ce s-a facut cu strainul care gazduise acolo; iar ucigasul adeverea ca nu stie nimic.
Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul casei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas cu o cautatura grozava si salbatica si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, fara de glas si ca un uluit facandu-se, s-a aruncat pe sinesi jalnica cadere la picioarele sfantului.
Iar sfantul, punand la loc toate membrele ucisului si facand rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta. Si, intorcandu-se catre ucigas, l-a batut precum i se cadea, apoi, sfatuindu-l, si pe langa acestea iertand greseala lui si facand rugaciune pentru dansul, a incalecat calul si s-a facut nevazut.
Alt crestin bogat s-a fagaduit sa faca sfantului un disc de argint. Deci mergand la argintar, i-a zis sa faca doua discuri si pe unul sa scrie numele sfantului, iar pe celalalt numele sau. Si dupa ce le-a facut pe amandoua, fiindca discul sfantului se parea mai stralucitor si mai placut, crestinul acela a oprit discul sfantului pentru sine, uitand de scrierea numelui sfantului. Si s-a intamplat sa faca calatorie pe mare. Deci pe cand cina, a adus sluga la masa discul sfantului plin de bucate, iar acel nesimtit si neevlavios crestin manca din bucatele cele din disc fara sfiala si fara cucernicie.
Deci dupa ce s-a ridicat masa, a luat sluga discul ca sa-l spele in mare, dar discul, alunecand din mainile slugii, a cazut in adancul marii. Dupa aceea sluga inspaimantandu-se si mult temandu-se, inca si cu totul amortind si buimacindu-se, a cazut si el in mare. Stapanul sau vazand acestea, se tanguia, zicand: "Vai mie, ticalosul! caci dorind discul sfantului, pe langa disc mi-am pierdut si sluga. Ci Tie, Doamne, dau fagaduinta aceasta, ca de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tau, Sfantului Mina, impreuna cu celalalt disc si pretul discului sfantului, ce s-a cufundat in mare". Deci iesind din caic, se uita pe tarmurile marii, asteptand si nadajduind sa vada mort trupul slugii ce-l cauta. Asadar, acolo unde privea el cu sarguinta, o, minune!, a vazut pe sluga sa vie iesind din mare si tinand in mainile sale discul sfantului. Deci vazandu-l pe el s-a spaimantat stapanul si a strigat cu mare glas propovaduind minunea sfantului. Iar cei ce erau in caic au iesit toti afara si, vazand pe sluga ca tinea in maini discul, s-au minunat mult si au slavit pe Dumnezeu. Si-l intrebau cum a scapat din mare. Iar sluga le povestea, zicand: "Indata ce am cazut in mare, a venit un om frumos si alti doi impreuna si m-au apucat si, umbland impreuna cu mine, ieri si astazi am venit pana aicea.
Si o femeie oarecare, silita fiind de catre oarecine spre amestecare de rusine, s-a dus la sfantul si a cerut ajutorul sfantului, care nu a trecut-o cu vederea, caci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevatamata a pazit femeia: acela, legandu-si calul de piciorul sau, silea pe femeie. Iar calul, salbaticindu-se impotriva stapanului sau, nu numai l-a impiedicat pe el de la nelegiuita fapta, ci si l-a tarat pe el pe pamant, neoprindu-se pana ce nu a ajuns la biserica sfantului. Si acolo cu mare glas necheza, incat pe multi oameni i-a facut sa iasa afara si sa vada. Caci sarbatoare fiind atuncea, multime de oameni se adunasera la biserica. Deci cel ce a patimit aceasta, vazand adunarea poporului si calul sau care si mai mult se salbaticea, si simtindu-se fara nici un ajutor de la nimeni, temandu-se ca nu cumva sa sufere ceva mai rau de la calul sau, fara sa se rusineze si-a marturisit inaintea tuturor pacatul si indata calul s-a linistit si a stat imblanzit. Iar calaretul dezlegandu-se a intrat in biserica sfantului si cazand la pamant se ruga lui ca sa nu fie inca mai mult pedepsit.
Un schiop oarecand si o femeie muta staruind in biserica sfantului impreuna cu altii multi spre a se vindeca, la miezul noptii toti fiind cuprinsi de somn, s-a aratat sfantul si a zis schiopului: "Du-te acum cand este liniste si apuca-te de haina femeii mute si te vei vindeca"; iar el ducandu-se si apucand-o de haina, aceea tulburandu-se a strigat, batandu-si joc oarecum de schiop si s-a vindecat dezlegandu-i-se limba, iar schiopul, rusinandu-se, indata s-a sculat si a inceput sa fuga. Si intelegand amandoi minunea ce s-a facut, au slavit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, avand prieten pe un crestin, cand pleca in calatorie undeva departe, de multe ori lasa la crestin multi bani. Lasand acestuia oarecand o punga cu cinci sute de monede, cugeta crestinul in inima sa ca sa tagaduiasca amanetul, ceea ce a si facut prin fapta. Caci venind evreul si cerandu-si banii dupa obiceiul lor, crestinul n-a voit sa-i dea, zicandu-i: "Tu aceasta data n-ai lasat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fara de nadejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urma, venindu-si intru sine, a zis catre crestin: "Fiindca nimeni n-a vazut cand ti-am dat banii, juramantul sa dezlege pricina noastra, si cerea ca prin sfantul sa se vadeasca care este mincinosul". Deci, cu invoire s-au dus amandoi la biserica Sfantului Mina, si indata crestinul a facut juramant si sustinea tagaduirea amanetului. Si dupa juramant, au iesit amandoi din biserica si si-au incalecat caii. Iar calul crestinului mergea cu neoranduiala si se salbaticea impotriva stapanului sau si, muscand zabala, ingrozea ca va pricinui amara moarte calaretului; si deodata l-a aruncat jos la pamant, insa nu i-a vatamat trupul, ci si-a pierdut numai basmaua, impreuna cu o cheie si cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarasi incalecand, mergea impreuna cu evreul, care nesuferind paguba se intrista foarte pe cale si ofta din adancul inimii. Atunci crestinul zice catre evreu: "O prietene, fiindca locul acesta este potrivit, sa ne pogoram de pe cai si sa mancam paine". Iar dupa ce a inceput sa manance, iata dupa putin vede crestinul pe sluga sa venind si tinand cu o mana punga evreului si cu cealalta cheia impreuna cu basmaua sa; pe care vazandu-le s-a inspaimantat. Si a zis catre sluga: "Ce este aceasta?" Iar sluga a raspuns: "Un ins oarecare infricosator a venit la stapana mea si, dandu-i ei cheia impreuna cu basmaua ta, a zis catre dansa: "Cu mare grabire trimite punga evreului ca sa nu se primejduiasca barbatul tau". Si iata luand-o am venit catre tine dupa porunca". Atunci evreul s-a umplut de bucurie si s-a intors impreuna cu crestinul la sfantul. Si evreul se ruga ca sa fie botezat ca cel ce a fost insusi vazator la acest fel de minune. Iar crestinul cerea sa ia iertare pentru ca a maniat pe Dumnezeu prin juramant mincinos. Deci amandoi primind precum au cerut, unul botezul si celalalt iertare, s-au intors la ale lor bucurandu-se.
Sfantul Nectarie din Eghina,,Mantuirea se savarseste prin harul lui Dumnezeu si prin vointa omului,,
Nimeni nu cunoaste pe Fiul afara numai de Tatal, nici pe Tatal nu II cunoaste nimeni decat numai Fiul si cel caruia Fiul voieste sa ii descopere. (Mt.11:27)
Asa cum iubirea dumnezeiasca de oameni este nesfarsita si harul imbelsugat pentru mantuirea omului, la fel, nu mai putin, mantuirea omului este cu neputinta fara dispozitia si conlucrarea lui.
Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".
De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu".
Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om".
Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca harul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.
Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.
Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat
harul, cat si dispozitia omului.
Din insesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.
Pentru mantuire se cere lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa.
Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.
La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.
Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii.
Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.
Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza.
De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.
Ca trebuie sa grabim spre pocainta
Grija cu privire la mantuirea noastra trebuie sa vi-na la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mantuirea sufletului nostru. Cel ce este fara de grija cu privire la mantuirea sufletului lui risca un indoit pericol: ori sa fie rapit de moarte pe neasteptate, ori sa fie parasit de harul lui Dumnezeu, in ambele privinte raul este mare, fiindca pierderea sufletului este moarte.
De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ne sfatuieste, zicand: „Sa nu intarzii sa te intorci la Dumnezeu, nici nu amana de pe o zi pe alta pana la sfarsit: caci nesigur este sfarsitul. De aceea ca un fur noaptea, asa vine si ziua Domnului. Dar nu ca sa ne fure ceva, ci pentru ca acest avertisment sa ne faca pe noi mai tari si neclatinati. Cel care prevede furul petrece in priveghere si, aprinzand candela, pururi vegheaza. ,,
Asa si voi, aprinzand lumina credintei si a dreptei vietuiri, veti avea candelele luminoase in priveghere neincetata." „Fiindca nu stim cand vine mirele, trebuie sa fim pregatiti pururi, pentru ca
atunci cand va veni sa ne gaseasca priveghind."
Si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Nu trebuie sa asteptam un prilej, o vreme anume pentru indreptarea noastra, pentru ca nu avem siguranta zilei de maine. Caci multi, voind sa faca multe a doua zi, nu au reusit."
Daca vei scapa momentul prezent lasandu-l sa treaca, mereu vei cauta la ziua de maine, furat de uneltirile celui rau, dupa cum este felul aceluia. Mie da-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie da-mi tineretea, lui Dumnezeu batranetea; mie, placerile si patimile, lui Dumnezeu da-I neputinta si nefolosirea. „Cat de mare este pentru tine pericolul acesta!
Cate semne ale lipsirii de nadejdea mantuirii!
Nu stii cand vine moartea.
Fie te impresoara razboiul. fie vine ceasul cel rau (caci ce este mai usor decat sa moara un om, oricat de mare i-ar fi grija lui), fie bautura prisoseste, fie vantul il doboara, fie calul il trage dupa el, fie vreun leac luand din greseala, prin vreo ingaduinta a proniei, in loc de tamaduitor, s-a aratat otravitor."
Harul lui Dumnezeu il paraseste pe omul nepocait, fiindca acesta a adus infruntare bogatiei bunatatii.
Asadar, frati crestini, acesta este acel jertfelnic si acea jertfa care pe el se jertfeste.
Voiesti deja sa te faci partas al bunatatilor lui? Voiesti mantuirea ta?
Fii crestin adevarat, ai frica de Dumnezeu, credinta in Taina Dumnezeiestii impartasiri si dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele tau. Ingrijeste-te totusi degraba, fiindca poate timpul nu te va astepta.
Vine moartea ca un fur noaptea si vai de acela lipsit de provizii, de Dumnezeiasca impartasire adica, fiindca venirea Domnului pentru el va fi foarte infricosata!
Veniti, frati crestini, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre!
Aceasta vreme de post este cea mai potrivita pentru pregatire, fiindca si postirile, si slujbele de priveghere, si lepadarea pricinilor sunt tot atatea mijloace desavarsite pentru pocainta care ne sunt oferite nu in toata vremea.
Pilda celor ce se impartasesc este o puternica incurajare pentru cei opriti de la Sfanta Impartasanie.
Sa il rugam din inima pe Hristos sa ne intareasca pe noi pentru lupta ce ne sta dinainte si sa ne arate pe noi vrednici partasi ai preacuratului Sau Trup si preacinstitului Sau Sange, ca sa ne fie no-ua impartasania aceasta spre bucurie inimii, sanatate si intelepciune, nadejde nebiruita, aparare si iertare asteptata la infricosatul scaun de judecata. Amin.
Sfantul Nectarie din Eghina Articol preluat din volumul "Despre ingrijirea sufletului", Ed. Sophia sursa http://www.crestinortodox.ro
