Cinci învăţături despre calea mântuirii
Există oameni care spun: „Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic”, ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne învaţă adevărata credinţă!
Nu vă amăgiţi, fraţilor! În alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că despre cel căruia îi lipseşte acesta nu putem spune că viaţa lui este bună şi dreaptă.
Pe de altă parte, a trăi corect înseamnă a trăi într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viaţă bineplăcută Domnului este trăită în întregime după voia lui Dumnezeu.
Ce fel de mîntuire poate aştepta acela care încalcă anumite porunci dumnezeieşti, ca de pildă porunca dreptăţii sau a milosteniei, a înfrînării sau a hărniciei, a curăţeniei sau a neagonisirii, a fidelităţii conjugale sau oricare alta, micşorîndu-şi greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, ca de exemplu „firea îndeamnă, inima cere”, sau încercînd să le ascundă chipul hîd de conştiinţă prin unele fapte de evlavie vizibile şi uşor de împlinit, ca umblatul pe la biserici, împodobirea icoanelor preţioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mîntuire, repet, pot aştepta aceştia, cînd este spus clar că, de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (1 Ioan 3, 23; Matei 19, 17), şi că nedrepţii, de orice fel ar fi, nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9)?
Celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mîntuirii îi sînt de trebuinţă următoarele:
1. Să se predea unui conducător pe această cale.
2. Să se înconjoare cu reguli pentru împlinirea cuviincioasă a fiecărui lucru.
3. Să fie pregătit pentru nevoinţe şi necazuri, căci a pornit pe o cale îngustă şi plină de suferinţe.
4. Şi, pentru a le suporta cu bine pe toate, să aibă duhul arzător sau să aibă rîvnă fierbinte spre mîntuire şi spre a-I bineplăcea lui Dumnezeu. [...]
I. Viaţa trăită sub îndrumare
[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decît acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu.
Sfîntul Petru Damaschinul: ,, Care este începutul mîntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfîntul cu această întrebare, căutînd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: începutul fiecărui bine şi al fiecărui rău este în mintea dată omului şi, după minte, în voinţă. Începutul mîntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să împlinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Înainte de Lege, în Lege şi sub har se află mulţi mîntuiţi, pentru că aceştia au iubit înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decît propria lor înţelegere şi voie; şi iarăşi, în toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat întîietate dorinţelor şi voii lor, în locul celor ale lui Dumnezeu.
Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare) decît prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin întrebarea celor încercaţi, care au darul judecăţii.
Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mîntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar.
Tot aşa, Sfîntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, îl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decît în urma smeririi adevărate, atunci cînd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gîndim, şi nu ne încredem de fel în propria noastră judecată, ci în toate urmăm povaţa bătrînilor înduhovniciţi, considerînd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că îl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar îl şi apără de toate cursele diavolului. Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe calea credinţei), acela nu va cădea înşelat de diavol, deoarece, chiar prin actul mărturisirii şi al descoperirii gîndurilor rele faţă de părinţi, el le curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună întunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gîndurile viclene, descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).
Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sînt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune în acelaşi loc Sfîntul Casian - aduc în loc de folos pagubă, şi în loc de mîngîiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfîntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce, scrie el că nu oricine este vîrstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gîndurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întîlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi avînd darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani.
Mulţi, privind numai la vîrsta înaintată, şi-au descoperit gîndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvîrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului rîvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămîn necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]
Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfîntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avînd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mîngîieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sînt desăvîrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mîntuire sufletele care i s-au încredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte în spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă îndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobîndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvîrşirii. Sfîntul Ioan Scărarul i se arată în somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfîntul Varsanufie are o mulţime de experienţe în care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate încurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită înălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a încredinţat. Cu cuvîntul său, ca printr-o mişcare a mîinii, conducătorul îl va îndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate încurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sînt învăţaţi sau neînvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd încotro şi cum să meargă, ci doar se înghesuie unii într-alţii şi merg la nimereală, cînd într-o parte, cînd într-alta, aşteptînd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii.
Totul stă în înfrîngerea patimilor: cel ce nu şi-a învins patimile nu poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor, pentru că el însuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neîncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atît acesta, cît şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cîrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvîntul va fi întotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este în el, aşa cum ne învaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cîte desăvîrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un îndrumător de nădejde! Dar şi cel ce i se încredinţează, atunci cînd Domnul îl va învrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, îşi asumă mari şi severe obligaţii.
Esenţa îndrumării şi puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mîntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe cînd, dincoace, fiecare cuvînt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea să judece şi să verifice, pe cînd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfîntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvîrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămîntături va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfîntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţează fierul” (Cuvîntul al patrulea, punctul 23).
Asemeni pînzei curate în mîinile pictorului sau asemeni unui bun material în mîinile sculptorului, la fel este ucenicul în mîinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărît să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfîntul Scărar - încearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mîinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea înot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub îndrumare moarte de bunăvoie, mormînt, călătorie în timpul somnului, înot neprimejduit. Într-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.
Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărîtă că răspunde de mîntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul în faţa Înfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată în multe locuri şi foarte adesea de Sfîntul Varsanufie.
De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvîntul, stăpîne, că răspunzi de mine în faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, îi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia îi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde în sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, împărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta îşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164).
Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămîntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine în ziua cînd Dumnezeu va judeca în taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar într- alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea).
Dar o făgăduinţă atît de copleşitoare se dă numai în condiţiile împlinirii hotărîte, energice, necîrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel încît, la cea mai mică abatere, legămîntul este rupt şi făgăduinţa îşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mîinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu îi ajută unui astfel de căutător într-ale credinţei, şi cel ce se încrede în Domnul - Care vrea ca toţi să se mîntuiască - acela nu se îndoieşte că totul - şi cuvîntul, şi fapta, vor conlucra la mîntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor între ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.
Astfel, unuia îi spune: „Să se înscrie cuvintele mele în inima ta, înfăşoară-ţi-le în jurul mîinilor, ca să le ai mereu înaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin împlinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia îi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi încă: „Dacă vei încălca ceva din acestea, eu nu sînt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde în ziua cea înfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).
Astfel, între cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care părintele se dizolvă cu duhul în fiu, şi fiul în părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie.
Sfîntul Varsanufie îi scrie unuia aflat în suferinţă: „Văzînd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am îmbolnăvit atît de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem).
Altuia îi spune: „Sînt nedespărţit de tine; cînd mergi la ascultare faţă de fraţi, întotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit întru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sînt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe:
„Frate, îţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat între ele sufletele noastre, spunîndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfîntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sînge, mai ales dacă rănile i-au fost cîndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Îngerii, nici Începătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu îşi va avea sufletul astfel legat, împletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba îşi petrece viaţa în purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvîntul al patrulea, punctul 28).
În această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul încearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atît prin gînduri ascunse, cît şi prin vedenii, prin care insuflă ba neîncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfîntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele).
Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de îndrumătorul tău, şi Dumnezeu îl va înştiinţa în taină de dragostea ta pentru el şi îl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 45).
O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu încredere, Domnul îi arată şi îl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mîntuire; îl înştiinţează în duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să îl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfîntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme.
Cînd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfîntul Varsanufie îi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pînă în veci” (Răspunsul al 5-lea); şi încă mai înainte spunea: „Cu doi ani înainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici îi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159- lea); iar altuia îi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).
De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul în relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul în care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc între ei.
Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neîndoită încredere în părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvîrşire şi că îl va călăuzi şi pe el, că este puternic în faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate îndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mîntuitoare şi bineplăcute Domnului.
Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neîntunecată de nici cel mai mic nor al îndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite întreaga lucrare şi o face neroditoare.
De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap.
„Cîtă vreme credinţa înfloreşte în suflet - spune Sfîntul Ioan Scărarul - atît timp trupului îi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu încape îndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, în simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul”
Trebuie să-şi cinstească părintele în toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai în cuvînt şi în sentimente, dar nici în minte să nu aibă nimic care să-i întunece imaginea sau să-i micşoreze lumina.
Dacă gîndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpînul, ci el este pus judecător peste mine!”
. Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se întăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sînt ţintele înspre care vrăjmaşul îşi îndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri întru întunecarea cinstei părintelui, ca să-l îndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cînd în Scara, ucenicul îl întreabă pe Ioan Savaitul, care îl sfătuise să se încredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul îi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi în sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înălţare de sine”
În toate trebuie să ne încredem în părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi împlinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei învrednici de darurile mele”;
Urmarea firească a încrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocîrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit.
Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul îşi retează orice preocupare pentru el însuşi, orice grijă şi orice temere. El îi spune din inimă părintelui, scrie Sfîntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine îmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sînt eu”
Lucrul sub conducerea părintelui-îndrumător îl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:
